Fragment din romanul omonim în curs de apariție la editura Pandora M, colecția Anansi, seria Contemporan.
3
Fiul meu cel mic, Vivaldi, lucrează la o firmă de curierat și umblă cu bicicleta peste tot prin oraș. Îi zic Valdi, ca să‑i mai scurtez numele pus în cinstea celui care a compus Cele patru anotimpuri, celebrul compozitor, roșcat și el, asemenea fiului meu.
Am cumpărat discul cu Cele patru anotimpuri de Antonio Vivaldi cândva prin 1977. L‑am prins la ofertă, m‑a costat o sută douăzeci și cinci de pesete. Pe atunci eram doar un adolescent de paisprezece ani, dar discul acela m‑a dat peste cap: în muzica aceea am intuit nestatornicia timpului, transformarea, mișcarea, schimbarea, și intuiția aceea m‑a durut, pentru că‑mi doream ca nimic să nu se schimbe.
Eu și Valdi locuim în orașe diferite. Eu în Madrid, el, de puțin timp, în Barcelona. De când am aflat că lucrează pentru firma aceea, care se numește Glovo, văd băieți și fete de vârsta lui peste tot prin Madrid. Înainte nu‑i observam, dar acum, da. Am început să‑i văd de când fiul meu face același lucru ca ei.
De fiecare dată când văd un băiat pe bicicletă, cu geanta galbenă de la Glovo, inima îmi stă în loc și mă gândesc la Valdi.
Mi‑e imposibil să nu‑i iubesc pe toți acei băiețandri, care nu sunt copiii mei, dar fac aceeași muncă precum Valdi. Mă gândesc la tații lor și la mamele lor. Pentru că nu pot să mă duc la ei și să le spun că‑i iubesc, îi fotografiez cu telefonul și‑i trimit poza pe WhatsApp lui Valdi. Știu că‑i place. Îmi scrie detalii tehnice despre bicicletele acelor colegi de‑ai lui din Madrid.
E adevărat că atunci Valdi îmi răspunde. Dacă‑i scriu despre alte lucruri, nu‑mi răspunde. Îl interesează munca lui, iar asta mă bucură.
Mă gândesc că ar trebui să fiu acolo, cu el, să‑l ajut să pedaleze, să‑l ajut la cărat pachetele. Valdi nu a vrut să studieze, nu‑i place școala. Îmi spune cât câștigă la firma aia de curierat. Îmi zice că poți ajunge să câștigi mulți bani. Știu că asta e imposibil, dar mă bucur că are astfel de visuri. Îmi zic că e bine să aibă astfel de ambiții, care‑mi amintesc de ale mele pe când eram de vârsta lui.
Dar chiar și așa, mi‑e milă de el că face munca aia, mi‑ar plăcea să lucreze altceva. Mi se pare că se risipește. Totuși, această risipire mi se pare atât de frumoasă, atât de importantă, atât de răvășitoare.
Cât de mult îl ador pe Valdi și cât de rar îl văd. Dar sunt fericit când vorbim la telefon. Îmi povestește o grămadă de chestii, una mai nesăbuită decât alta.
A fost obligat să se înregistreze la fisc ca liber profesionist. Iată‑l, așadar, în aceeași situație ca mine, căci și eu sunt liber profesionist. Mă desfăt cu coincidența asta, poate că înseamnă ceva.
Sigur înseamnă, am atâta nevoie să existe un sens în lucrurile pe care le facem.
Și Bach, tatăl meu, a fost liber profesionist. Așa că toți trei facem parte dintr‑un lanț lucrativ, ba chiar și muzical, pentru că să fii liber profesionist înseamnă să nu ai nicio siguranță financiară, e ca trăitul din muzică.
Dacă aș muri acum, Valdi m‑ar ține minte veșnic tânăr, pentru că încă nu sunt bătrân. Dacă aș muri acum, ar trebui să plângă după mine, iar eu nu vreau asta. Nu vreau să plângă nimeni, niciodată, după mine. Dar cât de mult mi‑ar plăcea să‑și aducă aminte de mine în floarea vieții, plin de frumusețe, plin de lumină.
Pe cât de mare este viața, pe atâta este de nemiloasă și de grea.
Viața este imposibilitatea de a cunoaște viața. Deja nu‑l mai cunosc foarte bine pe fiul meu, nici el pe mine. Umblăm prin lume, fiecare în treaba lui. Și necunoașterea asta va crește cot la cot cu trecerea vieților noastre.
Numai contemplarea frumuseții necunoașterii noastre prezente și necunoașterii noastre viitoare ne salvează de la tragedia de a nu ne cunoaște.
Viața unui tată și viața unui fiu sunt pline de necunoașterea pe care numai iubirea o poate transforma în cea mai minunată odisee.
Dar nimeni nu știe ce e iubirea și nici care‑i sunt limitele.
Niciodată nu știm ce înseamnă să trăiești, e foarte posibil să însemne doar să respiri și să privești cerul. Iar asta nu ne ajunge, niciodată nu ne‑a ajuns.
Bietul tău tată se târăște prin lumea asta cerșind un minut din viața ta, Valdi.
Condiția de tată este cea a cerșetorului de iubire.
4
Vine o zi când înțelegi că niciodată nu ai fost cu nimeni pe deplin, nici măcar cu tine însuți. Ziua aia este o zi mare. Viața unui om care îmbătrânește constă din acceptarea că niciodată nu a fost cu nimeni și nici nu va fi vreodată, niciodată nu‑și va putea da sufletul celuilalt, iar celălalt să înțeleagă ce i se dă, să‑l protejeze, să‑l îngrijească și să‑l păstreze. Pentru a iubi pe cineva trebuie să renunți la tine însuți. Orice om, când ajunge la bătrânețea adâncă, acceptă singurătatea, la asta mă gândesc în timp ce merg cu trenul spre Madrid.
Ne‑am construit iluzia tovărășiei. Am făcut‑o prin inventarea familiei, inventarea iubirii, prieteniei, legăturile necondiționate și iluzia funcționează bine până când vârsta decantează o senzație nouă: senzația că vei muri singur, pentru că toți murim singuri. Singure sunt mările, stelele, singuri sunt munții și copacii și asta înțeleg eu prin singurătate: o exaltare minunată a misterului de a fi aici, în viață și pe pământ.
Mi‑ar plăcea să mă văd mort pentru a atinge din viață propria‑mi moarte. Ideea învierii, atât de țicnită și atât de contestată și atât de batjocorită și atât de înjurată și atât de disprețuită, îmi răsare în fața ochilor cu o putere galbenă, care mă cheamă. Învierea, în care a crezut cel mai mare romancier al epocii moderne — vreau să zic Tolstoi, rusul Lev Tolstoi — este dependență de viață. Cum să nu fii dependent de viață, de contemplarea iubirii, de contemplarea mâncării, de contemplarea iernii, verii, primăverii, toamnei? Cum să nu fii dependent de briza mării și de trupul ei?
Am uitat de misterele ancestrale.
În viața asta, nu pot face un pas fără ca stafia părinților mei morți să fie cu mine.
După ce‑am publicat romanul, mi‑am zis că nu o să‑i mai invoc niciodată, că o să‑i las pentru totdeauna în moartea lor, dar oamenii, cu cea mai bună și mai delicată intenție din lume, m‑au asediat cu întrebări despre ei. Eu voiam să‑i redau locului în care se aflau. Dar ce loc era acela?
Femeia care stă în tren lângă mine o fi având și ea tată și mamă și, dată fiind vârsta ei — pare să aibă peste șaizeci — probabil că sunt morți. Mănâncă lângă mine, are un mic sendviș, mușcă din el cu delicatețe. Mă uit pieziș la unghiile ei roșii pe felia de pâine; căștile ei conectate la telefonul mobil.
Din tren se văd casele de la periferiile orașelor, case cu apartamente deloc de invidiat. Acolo locuiesc oameni și îmi imaginez viața lor. Poate că și eu o să‑mi sfârșesc zilele într‑unul dintre apartamentele astea de la periferie, apartamente ieftine cu vedere la calea ferată.
Mereu îmi imaginez un astfel de sfârșit: părăsit de toți și pentru totdeauna, dedat celui mai ermetic anonimat, izolat într‑un apartament de patruzeci de metri pătrați în care sunt patruzeci de grade vara, devorat de praf și mizerie, zăcând într‑un pat soios. Bolnav, în agonie, totuși liniștit. Așa mă văd în viitor.
Cred că prin genul ăsta de gânduri încerc să sfidez destinul, încerc să nu‑mi mai fie frică de nimic. Pentru că în apartamentele astea pe care le văd din tren, chiar și atunci când privirea nu întâlnește nimic plăcut sau la care să râvnească, cu siguranță există oameni în ele, oameni care respiră și se îndrăgostesc. Și trebuie să ne amintim mereu că viața se petrece sub soare, cât e lumină, și sub lună, când se întunecă. Nimeni nu‑ți poate răpi asta: ziua și noaptea.
O privesc din nou pe femeia care stă lângă mine în tren. A ațipit cu o firimitură de pâine pe buze, și asta‑i urâțește chipul. Cu o atingere de o grijă infinită, îi iau firimitura de la gură.
Acum e perfectă.
5
Îmi amintesc că vara mergeam să ne scăldăm în Cinca, un râu de munte, la opt kilometri de Barbastro. O dată am avut o halucinație în râul acela. Trebuie să fi fost prin 1974 sau 1975. Înotam și mă scufundam ca să ating pietrele de pe fundul apei. Mi‑a venit ideea să cutreier de unul singur prin zone ale râului unde nu mai fusesem înainte. Purtam niște șlapi de baie și am luat‑o la picior, îndepărtându‑mă de locul în care se aflau părinții mei și prietenii lor, o altă familie cu un copil mic.
Șlapii mă uimeau de‑a dreptul, pentru că în mintea mea de copil însemnau ceva nemaipomenit, mai ales prima dată când i‑am purtat: îți permiteau să mergi prin apă, erau încălțări imune la apă. Poate că a sosit timpul să fac o minuțioasă trecere în revistă a tuturor minunățiilor pe care le‑am văzut în viață, oricât de vulgare, de absurde sau de stupide ar putea părea. M‑am îndrăgostit de papucii aceia. Când mi i‑au făcut cadou, am simțit o bucurie nebună și mi‑ar plăcea să o simt din nou…
Vedeam razele soarelui izbindu‑se de apele râului Cinca, o explozie cum nu mai văzusem vreodată. Călcam prin bălți, mă uitam prin apă la șlapii mei și continuam să merg. Până când am ajuns într‑un loc mai deschis, îndepărtat, un soi de piscină unde apele râului se linișteau, pentru că exista un fel de zid de oprire, ca un fel de baraj. Am început să intru în apa aceea liniștită, fără curenți, dar care mă acoperea tot mai mult. Am început să înot acolo. Senzația de neuitat mi‑a fost provocată de frumusețea apei încremenite.
Exista acolo o adâncime blândă.
Astăzi este 19 iulie 2018 și împlinesc cincizeci și șase de ani. Nu‑mi sărbătoresc ziua de naștere. Mă stingherește ziua asta, pentru că nu o mai înțeleg altfel decât ca pe o culme a prăbușirii, a uitării, a unei bătălii pierdute. Tata își ascundea ziua de naștere, și mama făcea la fel.
Păreau atemporali.
Acum fac și eu la fel. Nu o ascundeau neapărat, mai degrabă nu și‑o mai aminteau. La noi în familie, niciodată nu s‑a sărbătorit ziua de naștere a tatei și nici a mamei.
Nu doar că nu s‑au sărbătorit, dar nici măcar nu se punea problema existenței unei astfel de zile. De ce au procedat așa? Le‑a venit, pur și simplu? Sau au renunțat la orice aniversare pentru a celebra una singură?
Așa a fost, exista o singură zi de naștere: a mea. Povestea vieții unui om constă în sărbătorirea zilei lui de naștere, până când vine momentul când ziua aceea se întunecă și o înghite infernul.
Nu‑mi place ziua mea de naștere pentru că tata și mama sunt morți. Ei au fost cei care au inventat data asta, fără ei, data asta este pulbere, vânt, nimic.
Ei au fost cei care au făcut din ziua mea de naștere cea mai importantă zi din Univers.
Iar dacă ei nu mai sunt, ziua mea de naștere a ajuns o dată calendaristică cenușie, devastată, lugubră, o ruină, o casă părăsită.
Mi‑am amintit de faza cu râul, pentru că s‑a întâmplat de ziua mea, pe când ziua mea era o zi importantă și minunată, pentru că tata o făcea să fie așa. El știa cum să o facă așa. Dar cum el a plecat de pe lumea asta, ziua mea de naștere e acum un spectacol decrepit și nesănătos. Jilăveală acră, deziluzie totală, suferință și tăcere, asta înseamnă ziua mea de naștere astăzi, pentru că nici el și nici ea nu mai sunt, numai de asta.
Totuși, ies să mâncăm în oraș cu Mo, actuala mea soție, și câțiva prieteni și brusc, la desert, observ stupefiat că Mo a cumpărat o lumânare și a înfipt‑o într‑o felie de tort și lumânarea e aprinsă și toți mă felicită de ziua mea. Mă bucur că și‑au amintit de mine și îmi amintesc de tata. Am senzația că el a fost cel care a pus la cale surpriza asta. El a făcut‑o, ca să nu mă complac în melancolia mea, în dorul meu de el. A făcut‑o intenționat. Am vrut să‑mi spună ceva din spațiul spectral în care supraviețuiește. Mi‑a spus asta: există oameni care te iubesc.
Eu îmi doream să nu mă iubească nimeni, pentru că e imposibil să se întoarcă iubirea tatălui meu, pentru că e imposibil să mai fiu cel care am fost, iar viața, prin tortul cumpărat de Mo, mi‑a dăruit o micuță aniversare.
De ziua mea de naștere, mereu mă încântă să‑i trimit lui Valdi un mesaj special pe WhatsApp. E un fel de glumă intimă între el și mine. Îi scriu așa: „Amintește‑ți să‑l suni pe tatăl tău să‑i zici la mulți de ziua lui de naștere.“ E o glumă aproape metafizică. Ca și cum n‑aș fi tatăl lui. Ca și cum aș fi un prieten care‑l sfătuiește. Și atunci tatăl lui ar fi un om care nu sunt eu. La fel procedez și de marile sărbători, cum ar fi de Crăciun sau chestii de genul ăsta. Îmi place mult să fac gluma asta. Aproape că mi‑o fac și mie. Cred că, glumind astfel, îmi iau liber de la paternitate. Orice tată simte nevoia să‑și ia liber de la paternitate, probabil pentru a redeveni doar fiu. Îmi place să mă gândesc că tatăl fiului meu nu sunt eu, ci un necunoscut. Cineva care duce o viață la limita normalității. Cineva misterios, cineva care călătorește încontinuu. Cineva fără domiciliu stabil, dar care, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, merită să fie sunat și felicitat de ziua lui de naștere. Cineva al cărui chip cu greu mi l‑aș putea aduce aminte. Cineva care mi‑e indiferent, dar merită să fie felicitat, nu pentru el, ci pentru cel care are obligația de a‑l felicita.
Ca și cum eu i‑aș spune lui Valdi „ai obligația de a‑l felicita pe tatăl tău, chiar dacă nu‑l iubești, sau chiar dacă te temi de el, chiar dacă l‑ai uitat, chiar dacă urmărești lenta lui dispariție, chiar dacă te așteptai la mai multe de la el, chiar dacă te‑a dezamăgit sau dacă până la urmă s‑a dovedit a fi un ins neînsemnat, sau chiar dacă ți‑ar face rău, sau chiar dacă nu ar ști cum să se ridice la înălțimea situației“.
Îl văd iarăși pe înotătorul acela din urmă cu patruzeci de ani, acolo, în fața acelei ape încremenite, și îl văd înotând, adâncindu‑se în apă. Și acela sunt eu, pentru că reușesc să mă întorc la acel timp din trecutul meu, la 19 iulie, la ziua aceea pierdută și înot acolo și îmi dau seama că locul e periculos, pentru că Cinca are toanele lui și din când în când ia cu sine oameni. Dar nu vrea să mă ia la el. Mă lasă să mă bucur de fălcile lui, de curenții lui adumbriți, de pietrele din apă, de respirația lui de bestie.
Mereu am adorat râurile.
În clipa asta, Mo doarme. A adormit pentru că se apropie zorii zilei de 20 iulie, ea a învins melancolia calendarului. A pus o lumânare aniversară acolo unde eu voiam să înalț monument singurătății.
Mo este abrevierea de la Mozart, încă n‑am spus asta. Mo e a doua mea soție.
Chiar și Bra, fiul meu cel mare, dragul meu Johannes Brahms, m‑a sunat ca să‑mi ureze la mulți ani.
6
Povestea de dragoste cu Mo se petrece în Statele Unite. Cred că am fost fericiți acolo, și încă într‑o manieră destul de simplă. Ce făceam cel mai des era să mergem din hotel în hotel. Amândurora ne plac hotelurile. Pe de altă parte, fiecare veneam după un divorț.
Aveam cincizeci și unu de ani când am cunoscut‑o și cincizeci și doi când ne‑am hotărât să trăim împreună. Eu îmi făceam calculele mele, țineam o contabilitate privată. Ea avea cu zece ani mai puțin decât mine, iar faptul acesta mă plasa într‑un spațiu temporal foarte diferit de prima mea căsătorie. Avem multe în comun: de exemplu, amândoi trăim în dezordine. Îngrămădim haine, cărți, hârtii. Totuși, ea găsește mereu hârtia pe care o caută. Eu n‑o găsesc niciodată.
Cum se poate așa ceva, mă întreb.
Când ne‑am cunoscut, ne‑am făcut o mie de mărturisiri, printre care toți iubiții și iubitele pe care le‑am avut. În momentul acela, să faci așa ceva deborda de energie, de erotism, de farmec. Acum, după câțiva ani, acele adevăruri mărturisite în trecut ne deranjează. Ne stingheresc. Și are farmecul lui aparte faptul că tot ceea ce la început a fost un joc erotic, bazat pe a face dezvăluiri și a fi curtat, s‑a transformat apoi în cuțit.
Văd asta ca pe o minune a naturii umane.
Ca pe o bucurie.
Când vreau să o fac să se simtă prost, îi amintesc de vreunul dintre iubiții ei, iar ea face la fel cu vreuna dintre iubitele mele. Așa că amândoi ieșim în pierdere.
La supermarketuri, Mo este imprevizibilă și impulsivă. Obișnuiește să cumpere o grămadă de lucruri. Le așază în căruciorul de cumpărături. Iar eu le iau de acolo când nu mă vede. Când ajungem la casă, nu‑și dă seama că lipsesc din cărucior.
Uneori spune că a avut impresia că pusesem mai multe chestii în cărucior. Îi zic că cele pe care le avem sunt alese pe sprânceană. Zâmbește. Pentru că Mo e vanitoasă. Numai că vanitatea lui Mo este ca vanitatea unei fetițe.
Mo lasă bacșiș peste tot și dă bani săracilor. E convinsă că există gândire magică și că există o ordine secretă prin care la sfârșit dreptatea și binele vor învinge.
Dimineața, ea se trezește înaintea mea. Pentru că eu mereu dorm foarte rău. După ce se trezește, întotdeauna îmi lasă în frigider un pahar cu suc din portocale proaspăt stoarse. De multe ori mă uit la el ca la o manifestare a divinității. Nu îl înțeleg.
Orice‑ar fi, că are ceva urgent de făcut sau că trebuie să plece repede de acasă, îmi lasă sucul de portocale. Când deschid frigiderul, nu dau numai peste sucul de portocale, ci și peste un gând copleșitor.
Gândul este acesta: eu nu sunt capabil să fac la fel.
În unele zile, măsor cât suc de portocale mi‑a lăsat. Uneori e un pahar uriaș. Alteori un pahar obișnuit. Și încep să mă gândesc de ce depinde cantitatea de suc pe care mi‑l lasă în frigider.
Sucul acela este un act de iubire care mă umple de exaltare și‑mi amintește de incapacitatea mea de a face la fel.
Imediat încep să mă gândesc la lucruri pe care știu să le fac pentru ea. De exemplu, o duc cu mașina în multe locuri, pentru că mă pricep la asta. Pe măsură ce vina mea scade, beau sucul de portocale.
În timp ce beau sucul, mă gândesc dacă ar vrea să o duc undeva cu mașina. Mă gândesc că atunci când o duc cu mașina, poate am norocul ca și ea să se gândească la ce mă gândesc eu în fiecare dimineață când deschid frigiderul și găsesc acolo paharul cu suc de portocale.
Nu pune paharul oriunde în frigider.
Îl pune exact în centru.
Ceea ce nu cred c‑am să aflu vreodată este de ce uneori e mai mult suc, iar alteori mai puțin.
Ea știe că mor după sucul de portocale.
Îl face cu un storcător electric. Mama îl făcea cu un vechi storcător manual.
Mă uit lung la storcătorul electric.
Nu mă pot uita la storcătorul manual pe care‑l folosea mama, pentru că l‑a înghițit timpul. L‑a înghițit iubirea.
Mă lupt din greu să ajung la capătul labirintului, mereu ești tu la capătul labirintului. Mereu tu, încoronată cu bucurie.
Credit fotografie: jeosm
