Veți fi ghicit, impenitenta din titlu sunt eu. Îmi recunosc de-o viață această calitate, în reflexele pofticioase cu care citesc cărți ce nu se află, în acele momente, pe lista lecturilor mele profesionale, obligatorii sau imediat necesare. Le citesc pentru că mă interesează sau pentru că, printr-o răsucire bine construită a arhitecturii demonstrației, printr-o poveste bine spusă, m-au prins, iar eu (aici e impenitența, de fapt), deși știam că am altele multe de făcut, m-am lăsat prinsă în mrejele lor. După astfel de „evadări“, ritmurile muncilor și zilelor mele obișnuite și obligatorii vor deveni mult mai greu de administrat, știu asta dinainte. Strivită de ele, totuși, nu am regretat niciodată asemenea experiențe de lectură „de plăcere“, colaterale vieții mele de cititoare profesionistă și de profesoară de „citit literatură“. Dimpotrivă – m-am bucurat ca de niște descoperiri care îmi făceau ordine în cap, în lume, în discrete nivele de reflecție, în ceea ce mă definește deși nu se află în prim-planul imaginilor pe care caut să le dau despre mine. Ca de niște răspunsuri clare (și convingătoare) la întrebări neformulate, la insatisfacții resimțite după alte, multe, lecturi pe teme învecinate.
Sunt cărți ce mi se așază în biblioteca interioară cu clinchetul cristalin, satisfăcut, al pieselor completând un mozaic uriaș, ale cărui contururi finale le întrevăd, poate, dar nu le știu desena (încă?). Așa am citit pe rupte, în perioada sărbătorilor de iarnă, cartea autobiografică a lui Arundhati Roy, Mother Mary Comes to Me (mă bucur să aflu că a apărut, între timp, și în traducerea românească a Alexandrei Coliban, la Humanitas Fiction): povestea ironică a unei relații dificile mamă-fiică, explozia de iubire nemărturisită și construcția de sine a unei făpturi revoltate față cu toate cele (cu mama, cu sine, cu familia, cu convențiile sociale, cu patria, cu „matria“…) mă captivase imediat și mă limpezise interior. Cum să nu mă las pradă lecturii cărții, deși pe masa mea de lucru se adunau stive de treburi de făcut și alte asemenea cestiuni arzătoare…? Era o carte de care aveam nevoie, se vede treaba, fără să știu că o aștept – și de care mă bucur și-acum, ca de un gust rămas pe limbă, mult după ce ai înghițit vinul cel bun.
Există, apoi, cărți care completează piesele unui adevăr istoric despre care aveam (din alte lecturi, firește…) bănuieli și intuiții, fără a le putea concretiza. Așa am citit, tot pe nerăsuflate și tot „în loc să citesc ceea ce trebuie“, în această iarnă, cartea semnată de Alina Pavelescu și Șerban-Liviu Pavelescu, Istoria orbilor. România în război (1940 – 1945) (Humanitas, 2025). Între oroare și lacrimi, pe înțelesul unui cititor pasionat, dar aproape diletant, într-ale Istoriei mari, cartea aceasta îmi completa frazele suspendate din amintirile celor apropiați (în copilărie), nespusele orelor de istorie de la școală și multe din cele ce lipseau, tot așa, din avântatele scrieri despre eroica noastră istorie, la care aveam acces în tinerețe. Cartea mi-a lăsat, totodată, în memoria ochiului interior, o scenă de coșmar dintr-un vis trecut, pe care îl credeam uitat: fotografia unui român (îmbrăcat cuviincios, cu pălărie pe cap) jefuind cadavrul unui evreu, aruncat dintr-un vagon de vite (cu vagonul în fundal).
Fără să îmi zdruncine convingeri și modele patriotice (asta mi se întâmplase, deja, demult…), Istoria orbilor așeza un întreg context de detalii și explicații între firele urzite de marile narațiuni istorice, în spiritul cărora (și) generația mea s-a format. Le știam fără să le știu, le bănuisem fără să mi le fi povestit nimeni (așa cum bunicul meu matern nu mi-a povestit niciodată „cum a fost“ când l-au deportat horthiștii din Ardealul de Nord sau cum a trăit în lagărul de muncă din marginea Budapestei). La altă vârstă, adunasem presupuneri acolo unde – în perioada doctoratului – nu găsisem în nici o carte explicațiile limpezi ale antisemitismului universitarilor români, despre care trebuia să scriu și pe care, ziceam eu, trebuia să îl înțeleg cumva. Cu riscul unei butade, voi spune că Istoria orbilor mi-a deschis ochii. Mi-a dat cuvintele, imaginile, sunetele cu care să pot articula ceea ce nu mai articulasem niciodată deplin.
Lista evadărilor mele din obligațiile de lectură cotidiene poate continua; a fost o iarnă rodnică în privința aceasta. Aleg, însă, dintre toate titlurile, cartea lui Dan Lungu de „reportaje (auto)biografice“, Sub gravitația memoriei (Polirom, 2025), pentru că temele pe care le abordează se așază între ceea ce studiez și ceea ce visez. Nu e prima dată când ceea ce scrie Dan Lungu îmi clarifică intuiții și ezitări: cu câteva decenii în urmă, deja, studiile sale îmi oferiseră replici substanțiale, despre practicile de lectură din comunismul românesc, pentru un dialog bibliografic și pentru a-mi orienta propriile cercetări. Sociolog de formație, Dan Lungu are un ochi deosebit de atent la semnele discrete ale vremurilor – și ale lumii. De-a lungul timpului, având și privilegiul de a-l cunoaște personal, mi s-a dovedit că respectiva privire atentă, specială, nu e numai a sociologului, ci și a scriitorului și a mediatorului cultural. În numele ei, scrierile sale propun decupaje fine, discrete, aproape niște „teme secundare“, de o sugestivitate aparte – și de o forță la fel de impresionantă a argumentului.
Dan Lungu știe să „vadă“ (să evoce, să reconstruiască, să dezvăluie…) o lume prin gesturile ei minore, prin recurențe aparent inutile, prin „grăunțele de pulbere“ ale unei realități unde, de fapt, nu marile construcții sunt cele ce decid mersul istoriei. Sub gravitația memoriei este, în primul rând, unul din cele mai frumoase elogii ale memoriei individuale ca instrument de apropriere și de înstrăinare, totodată, a lumii: fiecare pseudo-reportaj e o incursiune „pe planeta străină a trecutului pe care am locuit și eu“, spune autorul („și eu, și eu! “, mă grăbesc să adaug, cititoare impenitentă, deși nu am fost niciodată la Ripiceni, de unde a pornit …totul). Exercițiile de evocare istorică (despre Sanda Marin și lumea ei supraviețuitoare, despre banditul Coroiu și posteritatea lui eroic-manevrată…) sunt contrabalansate mereu de o construcție autobiografică discretă și paradoxală. Prilej pentru autor de a teoretiza autobiograficul, în relație cu memoria istorică: „Dacă realitatea este o construcție socială, colectivă, inevitabil memoria, chiar și cea personală, este una relațională. Ceea ce ținem minte este construit împreună cu ceilalți, mai apropiați sau mai îndepărtați în timp. Autobiograficul se nutrește în cercuri concentrice, deopotrivă pe orizontală și diacronic. Pentru a înțelege de unde venim și cum am devenit ceea ce suntem trebuie să revizităm relațiile cu oamenii importanți din viața noastră, labirintul de emoții, ideile care ne-au animat, spiritul timpului și istoria locului ca spațiu de desfășurare a unui ecosistem cauzal.
Cu empatie și curiozitate, trebuie să explorăm planeta străină care este propriul nostru trecut“. Fragmentul acesta, din pledoaria ce deschide volumul, Pentru un reportaj (auto)biografic, are valoarea unei ars poetica. Dar are, totodată, și greutatea afirmării unei idei centrale a reflecției autorului (sociologului) asupra relației sale, interpretante, cu lumea. O relație ireductibilă, dintre un subiect cunoscător și o planetă întreagă, planeta pe care se află – și care este, deopotrivă, planeta unui trecut ce participă la forța gravitațională. „Eu i-am simțit – mărturisește Dan Lungu – forța de ancorare, multitudinea firelor invizibile cu care ne ține în atmosfera ei. În fond, memoria acționează asupra noastră ca un adevărat câmp gravitațional – deși trăim permanent sub imperiul său, nu o simțim la modul cotidian și nu-i conștientizăm efectele. Cu toate acestea, nimic din ceea ce facem singuri sau împreună cu ceilalți nu se întâmplă în afara gravitației memoriei“.
Cât se poate de firesc – în contextul unor asemenea poziționări conceptuale – poveștile din carte încep cu evocarea mișcării de fluture (discretă, nesemnificativă) a dorinței unui băiețel (din anii 80 ai secolului trecut) de a cunoaște un sat al cărui nume, Ripiceni, îi sună misterios, rostit de difuzoarele autogării mizere a orașului („undeva, în nord“). Și, precizează Dan Lungu, „băiețelul sunt eu“, iar eu mă las prinsă, fascinată, definitiv, de plasa acestei aparente greșeli a timpului verbal al poveștii: nu era, nu a fost, nu eram…, ci „sunt eu“, o identitate – și o prezentificare – pe care ordinea narațiunii nu o justifică, dar pe care gravitația respectivei planete paradoxale o face posibilă.
În această investigație, Ripiceniul misterios devine teritoriul generator pentru o lume – istorică – pe care credeam că o știu din „bibliografia recomandată a subiectului“: avangarda românească, la mijlocul secolului trecut, mișcarea artistică fulminantă, care leagă triumfal cultura română de culmile modernismului european (rezum aici, asumându-mi caracterul grăbit al sumarului, narațiunea majoră a istoriei literare românești despre avangardele noastre, fie ele centrale sau periferice). Dan Lungu are perfectă dreptate când afirmă, oarecum în marginea „reportajului“, că răspunde prin asemenea scrieri unei perspective incomplete a istoriei domeniului: „cultura română fiind una focalizată mai degrabă pe succesiunea și creația geniilor, contribuțiile la context, mai ales cele de natură managerială, sunt ignorate și minimizate”.
…Și astfel intră Ripiceniul în povestea ascensiunii scriitorilor avangardiști moldoveni (evrei), a apariției revistei „Unu“ și a altor episoade pentru care, reconstituind contextul „managerial“ (firme industriale și experimente economice, antisemitism „de viță veche“ și sionisme de toate culorile, oportunisme politice și reconstrucții identitare spectaculoase, salturi dintr-o cultură într-alta și dintr-o viață într-alta etc.), cartea aceasta reușește, cât se poate de convingător, să îmi coloreze cu particularități semnificative urzeala în fire rare (și solemne…) a poveștii Istoriei mari. Citind așa ceva, înțeleg că nu înțelesesem înainte vreme, mă poticnisem cercetând, tocmai pentru că asemenea detalii (cât de bine reconstruite aici!) lipseau din tabloul mare, al bibliografiei, pe cât de onorabile, pe atât de specializate. Nu numai povestea fabuloasă a Ripiceniului (un fel de „punere în abis“ a accesului la modernitate a lumii românești de la finalul secolului al XIX-lea încoace) deschide și colorează capitole de istorie literară, ci și povestea nunții avangardiste, povestea „prințului roșu cu sânge albastru“, a Transnistriei de azi (care nu pare din același prezent cu al nostru, dar are statuile lui Lenin întregi – o propunere de viitor pentru cei interesați?) sau a „vecinei“ Eren Eyuboglu (una din cele mai aventuroase femei, poate, ale lumii noastre, unde fenomene culturale transnaționale riscă să tulbure apele prejudecăților naționale greu de ucis…).
Ceea ce scrie Dan Lungu în Sub gravitația memoriei vine, în memoria mea virusată de atâtea lecturi anterioare, să substanțieze, extrem de convingător, una din principalele pledoarii pe care le făcea Franco Moretti în anii ’80, pentru o altfel de istorie literară, care ar trebui să se concentreze nu pe studierea culmilor, a geniilor și a autonomiei lor estetice, ci asupra discontinuităților, a pierderilor și a înstrăinărilor, a narațiunilor minore care deformează consistența obiectivă, materială, a narațiunii majore (citez, din memorie, studiul lui Moretti L’anima e l’arpia. Riflessioni sugli scopi e i metodi della storiografia letteraria, publicat inițial în 1982, în revista „Quaderni piacentini“ – și inclus ulterior în vol. Segni e stili del moderno, Torino, Einaudi, 1987, o lectură care mi-a marcat, pe-atunci, opțiunile metodologice…). Cele două perspective, în mintea mea, „se-ngână și-și răspund“, vorba poetului, și-atunci cum să nu mă bucur că poziții metodologice atât de importante pentru mine (deși – vechi de patruzeci de ani!) se văd întărite cu asemenea fabuloase, da, fabuloase, ilustrații și reconstituiri? Pe nerăsuflate, mai întâi, apoi – lent, aplicat și cu creionul în mână – astfel de lecturi mă îndepărtează și, deopotrivă, mă apropie de ceea ce „sunt eu“.
Henri Matisse, Intérieur à la fillette
