Bulina necunoscută

Start

Am o farmacie preferată: URGENTFARM. E o farmacie micuță, bine aprovizionată, aproape de blocul în care locuiesc. Pe aceeași parte a șoselei, așa că nu trebuie să traversez. Ăsta e un mare avantaj pentru octogenarul șontorog care sunt. Necesitatea de a o vizita – în ultimul timp tot mai des – s-a transformat încet-încet în bucurie. Cu genul ăsta de elucubrații îmi îndulcesc neputința și, respectiv, suferințele mintale.

Așadar, iată-mă-s la farmacie. O coadă micuță afară. Sunt relaxat, masca e făcută armonică pe gât. Abia când intru înăuntru mi-o trag pe figură, peste gură și peste nas. Chiar și așa, fetele mă recunosc. Ca să nu mai vorbim de patroană sau cum s-o fi numind șefa magaziei de buline, o doamnă mai în vârstă care mă întreabă întotdeauna ce mai fac. Politețea întruchipată. Mi se adresează empatic mie, ca individ (știe că sunt scriitor), dar și vârstei, bastonului, voluminoasei pungi de hârtie care mă-nsoțește întotdeauna. Ei îi dau de obicei rețetele compensate, ea trimite fetele să caute cutiile prin sertare, să se cațere pe o scăriță dacă e nevoie, ori să se ducă în cealaltă cameră, unde sunt depozitate cele mai scumpe: antibioticele. 

Mă încearcă un sentiment ciudat. Mâine dacă s-ar desființa farmacia m-aș simți părăsit de un prieten. De când m-am mutat în acest bloc de pe șosea, adică de acum șapte ani, e singura firmă care nu s-a schimbat. Nu-i puțin lucru. Șapte ani, ciclul îmbătrânirii celulelor. Simt că dacă în locul ei aș vedea mâine o sală de jocuri, un atelier de geamuri și rame sau cine știe ce altă drăcie a unui bogătaș-mascotă ce spală bani, ar plezni fierea-n mine. Că ăștia au pile peste tot, și nu le poți face nimic. Ar trebui să trec pe cealaltă parte a șoselei la o altă micuță farmacie. Și baiul e că mănânc o pâine până la prima mare-ntretăiere, la stopul în trei culori, singurul care îmi oferă o oarecare siguranță. Și mor de ciudă că traversarea pe zebră e la doi pași de mine. Dar acolo a murit călcat un colocatar și, drept să spun, instalarea unei placarde de atenționare cu doi ochi de pisică ce sclipesc intermitent nu mi se pare că rezolvă problema.

În fine, URGENTFARMul să trăiască!

Femeia care a intrat după mine avea o vârstă nedefinită și era tot pe-atât de nehotărâtă. Se uita primprejur și parcă nu îndrăznea să abordeze niciunul dintre cele trei ghișee. Simțeam că parcă îmi suflă în ceafă. Așa că m-am întors și i-am spus: Uitați, ghișeul acela e liber. Parcă încurajată, dar nerenunțând la umilitatea ei ce părea congenitală, femeia a întrebat cu voce sfârșită: Știți, vă rog, ce pastilă e aceasta? Și întinzând o mână prin golul practicat în peretele de sticlă, a desfăcut încet pumnul și i-a arătat farmacistei o pastilă. Farmacista s-a uitat mirată, a scuturat din cap și a spus: Nu-mi pare un medicament cunoscut. Un zâmbet vag i-a înflorit pe buze. Ca să nu pară nepoliticoasă a adăugat: Nu aveți cutia medicamentului ori măcar folia ca să-mi dau seama? Cutia, folia… Femeia părea că nu înțelege și se uita în dreapta și în stânga, în sus și în jos, de parcă aceste două ambalaje ar fi plutit în aer. Ochii îi ieșiseră din orbite de încordarea cu care căuta. Apoi, încet-încet a renunțat să mai caute și ochii i-au revenit la starea inițială. Farmacista trebuie să fi avut nervi de oțel, căci nu a clipit la toate aceste faze care pe mine unul mă cam speriaseră. Mi-era teamă să nu-i vină rău. Singura schimbare a Tinei, căci ea era cea pe care căzuse năpasta (o cunoșteam, căci era o vagă rudă de-a mea) a fost cea a zâmbetului, care din ironic a devenit compătimitor. Iar femeia, convinsă acum că nu trebuie să mai caute nimic nicăieri, fără să părăsească tonul umil, a trecut la faza subtil acuzatoare: Păi sunteți farmacistă, cum de nu știți ce bulină e că doar v-am arătat-o… Și a închis repede pumnul de parcă îi era frică să nu-i fure cineva pastila. Și-a băgat pumnul strâns într-un buzunăraș al taiorului, s-a întors brusc și s-a îndreptat spre ieșire, bolborosind ceva ininteligibil. Cu mâna pe clanță s-a mai întors o dată spre cei dinlăuntru și, abordând iarăși tonul umil, a glăsuit parcă dând de la ea și împăcându-se dintr-odată cu omenirea întreagă: Vă rog, pot să întreb și la altă farmacie? Poate cei de acolo știu…

Rugăminte. Speranță. Șansă întâmplătoare. Iată ce am văzut cât timp fetele îmi căutau medicamentele compensate și bine știute de toată lumea. 

Poză: Lotte Grønkjær, 2010

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×