Bine că s-a terminat, că tare s-a mai chinuit, a zis mama, dar bunica a zis of, Doamne, era așa de tânăr, nici n-a apucat să se pensioneze, și-a început să plângă, iar tata n-a zis nimic, doar a îmbrățișat-o strâns, strâns pe bunica și-atunci și mama a tăcut, el însă s-a mirat, cum adică tânăr?, doar și bunica, și bunicul erau așa de bătrâni, dar n-a întrebat, cum făcea el de obicei de scotea din sărite pe toată lumea, și după ce-a plecat doctorița, bunica a zis c-a sunat la comunitate să vină să-l ia și tata a-ntrebat păi, de ce mămică, nu zicea el întotdeauna că vrea să fie cinerat?, de ce nu-i faci pe voie?, adică cum cinerat, tată?, a întrebat și el, că nu se mai putea abține, iar tata i-a zis in-ci-ne-rat, adică ars, Marcele, ars, înțelegi?, ars la crematoriul uman, și el n-a înțeles, ce era de-nțeles?, dimpotrivă, s-a mirat foarte tare, pentru că știa că atunci când te arzi te doare rău de tot, de-asta nu e voie să pui mâna deasupra flăcării și nici măcar să te-apropii de aragaz și nici de focul pe care-l făceau cei mari la munte, mai ales că puteai să faci și pipi-n pat după aia, dar n-a mai întrebat nimic pentru că tata nu părea deloc în apele lui, iar bunica a zis lasă, că de-acum nu mai e treaba lui și oricum, ce urmează e pentru ăștia de rămânem deasupra, nu pentru el, care-a scăpat, iar tata i-a spus doar fie cum vrei dumneata, mămică, deși, dar s-a oprit, iar mama a acoperit oglinda din hol și pe-aia din dormitor cu cearșafuri și au așteptat cu toții în sufragerie și n-a mai zis nimeni nimic până au venit doi oameni care l-au dezbrăcat pe bunicul și l-au luat din patul în care bolise în ultima săptămână, l-au pus într-un cearșaf alb și l-au luat așa cu ei, iar tata a zis noroc că s-a-ntâmplat dimineață, să am timp de acte, dar bunica a spus așa noroc să fie la alții, tata a plecat și bunica a plâns din nou și a zis că mai bine se-apucă de spălat așternuturile, iar mama a spus, lasă mamă, că spăl eu mai târziu.
Asta a fost ieri, dar azi, după micul dejun, mama l-a trezit și i-a zis că o să meargă la cimitir, și unde-i cimitirul, mamă?, e departe, pe Progresului, acolo-s toți ai lui tata, și el n-a înțeles, adică cum toți ai lui tata?, dar n-a mai întrebat, că nimeni n-avea chef de el, simțea el bine și de-asta-i venea să plângă, de ciudă, dup-aia însă i-a plăcut că mama l-a-mbrăcat frumos, cu pantaloni scurți de stofă, nu cu șpilhozeii de joacă, și cu cămașă albă cu mâneci scurte călcate cu dungă și cu jachețica maro, că dacă bate vântul prea tare, iar tata avea și el costumul bleumarin și cravată neagră, iar mama și bunica erau și ele tot în negru, și când au fost gata cu toții tata a chemat la telefon un taxi și s-a urcat în față, iar el cu mama și cu bunica în spate, că era loc, doar el e așa slăbuț, și au mers mult, mult de tot și șoferul asculta muzică tare la radio și lui îi plăcea, dar mama l-a rugat să dea mai încet că ei merg la înmormântare și șoferul a zis, bine, doamnă, mă scuzați, Dumnezeu să-l ierte, dar tot se-auzea tare și mama tot supărată era, dar nu i-a mai zis încă o dată să dea mai încet.
Iar când s-au dat jos din taxi, era tare înnorat și bătea vântul, iar mama a zis bine barem că nu plouă și i-a pus pe cap o tichiuță rotundă, albastră, cu marginea tivită cu o pănglicuță aurie, și i-a prins-o de păr cu o agrafă, ca la fete, mamă?, lasă, Marcele, că e ascunsă bine, nici nu se vede, zici că stă tichiuța lipită de cap, iar tata și-a pus și el una la fel și mama i-a prins-o și lui cu agrafă și-ntr-adevăr, dacă nu te uitai atent, nu vedeai agrafa, iar tata a scos o forfecuță și și-a tăiat un pic din căptușeala costumului și i-a tăiat și lui din tivul pantalonului scurt, dar pe dinăuntru, să nu se vadă, că nu șade bine să umbli rupt, și-abia dup-aia au intrat și-au mers până departe, la capelă unde era o ladă închisă și mama i-a spus în șoaptă că înăuntru e bunicul, și erau acolo toți unchii și mătușile cu copiii lor, era chiar și unchiul Beni pe care mama nu putea să-l sufere, și tanti Rozica pe care n-o putea suferi el, pentru că de câte ori îl vedea îl ciupea tare de obraji și-i spunea buțuloiul, ia uite la el, buțuloiul, iar el atunci o ura, și toți bărbații aveau tichii din alea pe cap, iar când s-a făcut liniște de tot, popa a început să cânte ceva într-o limbă necunoscută din care el nu înțelegea nimic, dar melodiile erau tare, tare triste și i-au plăcut foarte mult, apoi niște oameni au scos lada aia din capelă, au urcat-o pe-un căruț și au mers pe alei și s-au tot oprit și la fiecare oprire popa ăla cânta în limba lui necunoscută și era foarte frumos, și la un moment dat, când au ajuns spre gardul cimitirului, unde nu mai erau copaci, doar iarbă înaltă, s-au oprit în fața unei gropi proaspete, cu pământul făcut delușor alături, popa a cântat iarăși ceva, au pus lada-n groapă, și-atunci tata a scos un cartonaș și-a început să citească ceva în limba aia ciudată iar el nu-l mai auzise niciodată pe tata vorbind limba aia și s-a mirat, dar dup-aia i-a plăcut că l-au pus și pe el să arunce un pumn de pământ peste ladă și asta a fost tot, însă înainte să iasă din cimitir, el a observat că pe pietrele de mormânt scria în altă limbă și nici nu cunoștea literele și mama i-a zis că e ebraică, dar el a-ntrebat-o de ce pe multe morminte sunt grămăjoare de pietricele și ea i-a zis că așa e la noi, când vii la cimitir pui o pietricică pe mormânt, uite, mergem să punem și noi la ai lui taică-tu, hai, pune și tu câte una, dar de ce, mamă, nu știu, dragă, o fi vreo superstiție păgână, de unde să știu eu?, poate pentru siguranță, cum ar veni, ceva greu care să asigure mormântul, să nu scape cumva sufletul sau ce-o mai fi jos, în groapă, să iasă și să-i bântuie pe cei vii, ori, știu și eu?, doar așa, să fie un semn c-ai trecut pe-acolo, habar n-am, întreabă-l pe taică-tu, că el știe lucrurile-astea, dar nu azi, mai lasă-l și tu, că azi nu-i e bine, iar el din nou n-a-nțeles nimic și-a tăcut, ca să n-o supere pe mama, dar și-a adus aminte că ei mereu spuneau că bunicul are suflet bun, și-atunci de ce se temeau de el?, apoi au ieșit din cimitir și mama i-a scos tichiuța de pe cap și-a pus-o în poșeta ei și-a văzut că și-o scosese și tata, el și-o pusese-n buzunarul hainei, iar la urmă tot a început să plouă dar nu mai conta că au luat iarăși taxiul, altul, și el s-a bucurat că merg de două ori într-o zi cu taxiul, asta nu se mai întâmplase niciodată.
Fragment dintr-un roman în lucru care va apărea în 2024, în colecția N’autor a Editurii Nemira.
Precedentul roman, Viața ca o glumă proastă, a apărut în 2022 în aceeași colecție.
Imagine reprezentativă: Paul Cézanne, „Tatăl artistului citind L’Événement”, 1866
