Totuși, să scrii un disc not so in your face cu România în rolul protagonistei mi se pare un demers infinit mai greu. Jos pălăria, băieți!
Așa încheiam textul despre precedentul album byron, în care mă cufundasem în 2019, chiar înainte de pandemie. Și culmea este că de la Nouă încoace nu am mai găsit motiv de sărbătoare pentru niciun alt proiect autohton. Să-mi dedic timp pentru mai multe audiții sucessive, să dezbat cu alți pasionați despre piesele favorite și chiar să-mi pun alarma telefonului ca să nu ratez momentul în care Efemeridele (noul material, proaspăt lansat în 6 octombrie 2023) vor fi disponibile pe Spotify.
Poate mi-au scăpat mie breșele din matricea muzicală națională, însă după cum vorbeam chiar cu basistul trupei, László Demeter (Döme), la petrecerea de lansare a Efemeridelor, falia de trupe mainstream din underground nu cuprinde prea multe piese. Și asta nu de ieri, de azi. Dacă stau să mă gândesc, falia mea dintre linii se agață de Byron și parțial de Alternosfera. Deși vor fi voci care mă vor contrazice și vor spune că Alternosfera a devenit destul de mainstream în ultimii ani. Nu am să chestionez ACUM motivele pentru care 97% din playlistul meu e format din muzică de pe alte meleaguri, însă în lunile următoare și mai ales în 2024 îmi propun să descopăr nume noi românești din genuri emergente.
Am primit o astfel de trupă cadou chiar de la Döme, care mi i-a sugerat pe tinerii bihoreni de la Mock Surprise. Ei sunt departe de mainstreamul undergroundului, dar numai prin muncă de săpat în internet și prin recomandări putem susține trupele care ne gâdilă auzul și ne rup de realitatea cenușie. Și, desigur, mergând la concerte și cumpărând CD-uri, viniluri și tricouri. Doar așa latura mainstream a undergroundului va crește și vom genera, prin efect de domino, mai mult interes pentru rock, metal și genuri conexe. Destul cu parantezele pătrate și acoladele. Să ne întoarcem la subiectul principal.
2023 – byron – Efemeride
Cronologia și hazardul ne dau o informație interesantă, de care doar autorul acestor rânduri și poate câțiva audiofili rătăciți vor ține cont și se vor bucura. Albumul cel nou byron a ieșit la lumină în aceeași zi cu controversatul The Dark Side of the Moon Redux al lui Roger Waters, venit pentru a marca 50 de ani de la iconicul disc Pink Floyd. Foarte aproape de Efemeride a apărut și noul material semnat de Steven Wilson. The Harmony Codex, scos la suprafață pe 29 septembrie 2023, reușește să agite apele și să miște aproape din temelii convingerea fiecăruia dintre noi despre ce e ăla rock progresiv. Și sunt cel puțin 2 byroni cu care aș putea polemize ore în șir despre Wilson vs. Porcupine Tree vs. restul lumii. Probabil că voi ataca frontal The Harmony Codex într-o viitoare ediție de progmatca.exe. Și, ca să închidem cercul, tot recent a a ajuns pe piața de specialitate LP-ul solo (pe care încă nu am apucat să îl ascult) al solistului de la The Pineapple Thief, Bruce Soord. Sunt foarte curios de ce ne va oferi pe Luminescence.
În acest cadru ofertant, Efemeridele se joacă stilistic pe foarte multe paliere muzicale. Cei 5 byroni (cu Andrei Ilie la tobe ca newcomer, cu un vibe fresh și hotârât) atacă pe toate fețele cubului rockul alternativ cu inserții care mai de care mai ofertante. Pe noua raniță lipim stickere cu funk, blues, prog și chiar cu sonorități pariziene de sfârșit de secol al XIX-lea (un efect de acordeon suav, care închide în mod sublim cântecul Oricât ai vrea să fii mai mult).
Formează Efemeridele un conglomerat prog? Din punctul de vedere al chestionării atâtor backgrounduri muzicale, un DA foarte convingător. Din punctul de vedere al conectării la problemele generale ale unui grup foarte extins (anxietățile din pandemie și cele care au urmat în perioada de readaptare, acel monstru de sub pat al fiecăruia dintre noi), un DA cu toată forța. Un album conceptual? Not really, însă nici istoriile mici ale fiecăruia dintre noi în plin COVID nu au fost unitare. De aici nevoie de fragmentarism și de repoziționare în câmpul ideilor, emoțiilor și percepțiilor.
Efemeridele pe care nu le poți anticipa
Conform Wikipedia, o efemeridă este o lucrare, sub formă de tabele, alcătuită de un observator astronomic. El anticipează fenomenele cerești ce se vor desfășura în anul următor. Paradoxal, după a patra sau a cincea audiție, tot mai găsesc elemente care mă blochează puțin și sunt nevoit să revin la pasaje anterioare. Încă nu am deprins tot meșteșugul observatorului și nici nu cred că-mi doresc asta prea curând. Dar să pornim motorul și să luăm fiecare componentă în parte.
Cine sunt eu să mă opun? intră direct în intimitatea spațiului fiecărui ascultător, trecând peste uzanțele unui small-talk, pe care byron îl evită cu gentilețe. Primul track este hard și smooth deopotrivă, însoțit de versuri când eliptice, când poetice, când sfidând concretețea: „Golit de tot las viața să se-ntâmple,/Să se nască,/Să mă trăiască cum o vrea,/Cine sunt eu să/ Mă opun ei?“ Liniștea clapei lui Sergiu Mitrofan din ultimele secunde dă o formă concavă efemeridelor și posibilități multiple de atac, pe mai multe fronturi, pentru celelalte nouă melodii ce urmează.
Monstrul de sub pat e primul single de pe LP lansat de byron, undeva la început de 2023. Are un ritm alert și versuri care vorbesc deopotrivă despre ignoranță și teamă. „Am uitat ce se-ntâmplă în romanul Ion/Unde e Tanganyika și ce e un electron/Nu mai știu să-mpart 24 la 32/Dar n-am uitat de tine“ vs „N-ai vrea tu de azi să-ncetezi să exiști?/N-ai vrea să te-așezi și pur și simplu să nu te mai miști?/N-ai vrea să te duci înapoi de unde-ai venit/De mâine să vorbim despre tine ca despre vreun alt mit?“ Aducerea sub lupă a importanței sănătății mintale este un câștig post-COVID, pe care îl dezbat și byronii în melodiile lor. Monstrul de sub pat e o mostră de heavy rock actualizată la formele prezentului și probabil că va rămâne în setlisturile de concert pentru mult timp, precum deja clasicul Consumatori de Vise.
FMR (o prescurtare de la „Efemeride“?) e primul somn neagitat de luni bune, somn pentru care nici melatonina și nici somniferele nu au dat randament. Asta în primul minut. Continuarea este una în care memoria ne joacă feste și începe să șteargă încet-încet informații esențiale. Pentru că știm „Orice veșnicie se termină la un moment dat, oricum.“ Teama survine prin diverse cotloane, iar alternanța de liniște cu haos vine la pachet cu o formă de căldură, pe care ascultătorul cunoscător al muzicii byron o acceptă imediat.
Fericiți mereu e piesa care mi-a dat cele mai mari bătăi de cap în decriptare. Ironie, post-ironie, imitation of life, cum ar spune cei de la R.E.M. sau o reașezare a ceea ce înseamnă fericire într-o epocă hipertehnologizată? Într-un mood foarte pop, vocea lui Dan Byron ne poartă printre munți de acadele și sirop, însă alerta de verificare a realității vine de la solo-ul de chitară foarte raw și scurt, semnat de Dan Georgescu.
Schimbăm ritmul și aterizăm în zone funky și groove, dictate de magia clapei lui Six Fingers. Cadoul se simte ca un surogat la palpare și, deși are proprietăți sintetice, venite din soundul electro, rămâne un mod prin care să combați temerile fără obiect și blocajele aparent inexplicabile. „Hai, fă-mi un cadou/Să pretindem c-ar fi ziua mea și mi-ai da/Un pic de-ajutor/
Să mă prind odată ce nu-i bine.“ Angoasele și dopamina își dau mâna și ne scot la liman în acest dans (aproape) diabolic, care se intensifică cu o voce tot mai apăsătoare. Finalul aduce acorduri post-rock și un curaj nebănuit de a continua explorarea. E clar că vine o potecă molcomă, pe care în rock o numim (de obicei) baladă.
Prea târziu e efemerida nostalgică și funcționează ca o cutiuță muzicală, care speri să-ți reconfirme faptul că totul va fi bine, la un moment dat, chiar dacă mai tot timpul fugi de prezent, spunându-ți că va trece. O candoare aparte au următoarele două versuri, care lucrează deopotrivă ca scut și ca armă de atac. „Peste generații mă vei găsi/Și-ai să mi-amintești să respir.“ O constantă a acestui disc este disiparea anxietății până la dispariție, când ajunge să se simtă ca un praf de stele, „dezarticulând cuvinte ce nu-mi mai plac.“
Încurcături ne duce într-un arcade-game, un fel de Super Mario cu oameni în carne și oase. E cântecul eminamente alternativ, care-și va găsi cu siguranță loc în selecțiile cele mai riguroase ale adevăraților DJ de radio. În background-ul piesei se aud instrumente de suflat (probabil generate de keyboard), care conferă farmec tabloului deja oniric. Pentru că principala diferență între Nouă și albumul de față este înlocuirea faptului cotidian brut cu sfera visului.
Memento e cea mai electro (rimă involuntară) bucată din puzzle-ul Efemeridelor. E o combinație foarte interesantă între Closer de la Anathema, Erase/Rewind de la The Cardigansși mai puțin cunoscuta trupă MCC [Magna Carta Cartel]. Seva byron e nelipsită chiar și-n acest inedit cocktail. Memento e o reconstruire a unei lumi care acum a ajuns o colecție de cioburi lipită de un covor. Versurile următoare explică mai bine această senzație pe care o am: „Și pas cu pas frânturi din ce-am fost/Rămân pe drum în urmă/Sunt din ce în ce mai sfărâmicios/Și voi fi imediat doar o brumă.“ E prima modalitate de evacuare pe care byron ne-o oferă pe acest material discografic. Desigur că toată lumea își continuă zborul prin montagne russe, ignorând acest semnal luminos.
Oricât ai vrea să fii mai mult e un intermezzo care ne permite să respirăm și ne dă voie să împrumutăm costume ale trecutului. Fără a deveni totuși nostalgici. Senzația principală este aceea de plutire sau de plimbare cu o caleașcă printr-un Paris nepoluat și nelocuit. Când credeai că se apropie ora închiderii, aluneci direct În Infern.
Și asta-i pohta ce-am pohtit! O melodie lungă, prog, de peste zece minute, care să ne treacă prin toate emoțiile exprimabile și mai puțin exprimabile, care să fie și duioasă, și dură, și o evadare, și un strigăt de ajutor. Sunt măștile pe care le purtăm zi de zi la job, la școală sau în situațiile sociale. Omul-țiplă, omul în infern, dar care nu are voie să arate că se află acolo. Zâmbet impecabil, sinceritate aproape de zero și tot tacâmul. Clapa lui Sergiu ne bântuie prin cotloane întunecate, vocea lui Dan Byron e o lanternă cu baterie limitată, toba lui Andrei și basul lui Döme urmează corabia (aparent) în derivă, iar chitara lui Dan Georgescu suspină la fiecare nou viraj în/spre infern.
Ultimele șase minute ale materialului formează chintesența Efemeridelor: fragmentarism și repoziționare. Sunt, dacă vreți, cele cinci stadii ale acceptării unei pierderi. Pierderea vieții noastre de dinainte de pandemie: negare, furie, negociere, depresie, iar la final acceptare.
