Astăzi am coborât printre cele mai teribile repezișuri de până acum. Am vâslit ore întregi prin curenți care spumegau. Două dintre bărci s-au răsturnat; una s-a și sfărâmat, suptă de-un vârtej și izbită de-un pinten de stâncă. Ne-am pierdut multe provizii. Important e că am recuperat oamenii și că nimeni nu a fost rănit. Un miracol. De jur împrejur, vinețiu turbat, sângeriu catifelat, stacojiu pârjolit, pământiu reavăn, alburiu mustos… Nuanțele nemaivăzute ale stâncilor se permută și se lichefiază în lumina nestatornică a soarelui. Sălbăticie-i totul. Început de lume neîmblânzită.
Dacă vom ieși vii din labirintul ăsta de rocă și apă, voi povesti lumii că Marele Canion nu este un accident geologic, ci o revelație. Timpul însuși. Veacuri, milioane de ani în care Colorado a șlefuit necruțător în piatră.
Cam așa ar suna Canioanele lu’ Powell1 traduse de mine-n română. Fain, nu? Știu câteva pasaje pe dinafară, iar pe-ăsta aș putea să-l recit și trezită din somn. Îi tot pigulesc cartea, din scoarță-n scoarță, cât îs pruncuță. Nu-mi amintesc cum o ajuns o versiune nemțească pe raftul nostru prăfuit din Alma Vii – ne-o fi adus-o mătușă-mea Gretchen din Heilbronn, cine știe? În minte am fiecare bulboană a fluviului, fiecare scobitură-n piatră. Mă-nchipui și io prin ditamai craterul lăbărțat pe sute de kilometri. Îmi văd visu’. Îs chiar… aci. Mă cațăr acu’ pe-o cocoașă pietroasă de povârniș. Singură, printre hălcile astea de granit. Plecată fără ghid ca să fac Grandview în pasu’ meu, drum pieptiș de câteva ore, și pe-ormă să prind trenul spre… spre… futu-i, nu-mi vine locu-n cap. Gândurile parcă mi-s iepuri cu streche, să tot încalecă. Mă mai strâng și bocancii de-mi sar ochii, i-am luat ficși ca bolânda. Dau de-o pantă roșcată, argilă deja. Icnesc la fiecare pas. Musai să… Ce văd, ce-aud, ce simt io… așa te-aduni, mi-a zis doctora. Îmi trag sufletul o țâră, mă uit roată: culorile se-mbulzesc unele peste altele, mai ceva ca-n acuarelele maicăi. N-aș fi în stare să descriu grozăvenia de hău, o făcut-o prea bine exploratoru-n jurnal. Mai colo, un vultur face cercuri peste-o văgăună, o ochit vreun stârv ceva. Mă fâțâi tot minunându-mă de-alte alea și deodat’ lunec pe grohotiș! Ioi, n-am de ce mă agăța… niscai mărăcini țăpoși, da-s prea departe! Glezna dreaptă mi se hâiește, acuș-acuș mă duc de-a berbeleacu-n hău, pân-aci mi-a fost! Hodoronc-tronc îmi trec prin cap bărchițele lu’ Powell, răsturnate-n vâltorile de jos. Pe-ormă și zărghitu’ ălălalt în canoe, orb ca liliecii, i-oi uitat numele2… Că de ce mnezăi m-oi gândi la bolunzăniile astea taman acu’? Poi, nu’ș cum bocancul stâng mi se prinde-ntre două cataroaie și… gata-i lunecușu’! Înțepenăsc cu dreptu-n aer ca un bărzoi, nici nu trag aer. Abia mă-ncumet iar pe povârniș. Mno, pân’ la urmă, văd că nici nu-s singură… Mai colo, pe-un țanc chelbos, o băștinașă dolofană, hualapaie3 parcă-i zice. Plete linse, smolite, zorzoane colorate, rochie franjurată din ceva piele, ca-n westernuri. Cum de-a ajuns pe trailul ăsta înaintea mea? Și-ncă în sandalele alea din yucca? Își vântură mâna spre mine. Mă căznesc să…
— Deci n-ați căzut până la urmă?
O fătucă cu păr ca paiu’ dă din buze-n fața mea.
— Am înțeles că v-ați dislocat un șold…
Șade pe-un scaun din cele de grădină și mă măsoară cu-o sprânceană ridicată. Și io-s într-un scaun; între noi două, o masă verde din plastic. Nu pricep neam cum am picat aci. Cine-i asta de mă descoasă?
— … și v-ați fisurat niște coaste, și ați avut fracturi la…
Fătuca-și duce mâna la cap. Îmi duc și io mâna la cap, oglindă, dau de-o tichie împletită.
— Deci nu în Marele Canion ați avut accidentul?
— Ce-accident?? Niciun accident! sar io, zburlită toată.
Asta prea-i curioasă, și ce chestii șui-mi zvârle… Ia mai bine-mi strâng puterile pentru povârnișul ăsta, 40 de grade și mai bine. Nu-i văd vreun cot ori loc de popas. O mâzgă zgrunțuroasă se tăt lipește dă tălpi. S-o pornit și vânt aprig, clănțăn făcută sloi. Abia-abia… răsuflu. Mă chinui să țin pasu’ cu prăjina aia d-englezoi din față, da’ nu mai pot trage. Pfuui, plămânii-mi țâpă! Îmi vine-o zeamă acră pe gâtlej și-o amețeală-n moale, mi-i frică să nu dau în… aia… de-i zice… Să mă lipesc mai bine dă stâncă. Așa, pă dreapta! Prin aburii tăioși, mi-i că văd o femeiușcă cu păr păios. Mâzgăle ceva într-un notes la o masă prunie, plastic crăpat. O știu dă pe undeva cum strâmbă din nas. Pe masă i-o sculă ceva, clipocește-un punct roș. Și io-s într-un scaun, răchită, mai trasă colea. Cum de? Muiată-s toată, sub un pled.
— Ommanipadmehum, îmi zboară din gură.
— Ce-ați spus?
— Scrie colo pân’ nu uit: Om. Mani. Padme. Hum.
Fătuca nu mișcă. Poate-i înregistrează scula cu punct roș?
— Asta-i o mantră, mormăie păr de paie. Mai bine-mi povestiți…
— Găliganu’ ăla d-englezoi hăt-departe în fața mea. Șase-i în grupu’ ăsta. Cu tăt cu cărăușii: doi, pielea și-osu’. Aștia o rămas cu niscai bagaje groase mai la urmă, nu-i văd…
Spălăcita scribălește ceva. Da’ nu mult, că iar dă din buze:
— Vă întrebam cum v-ați lovit?
— Da’ nu m-am lovit! icnesc.
— Adică unde erați când…?
— Om ieșit în zori din… Samdo, 5.000. Ne-apropiem de-acu’ dă… ăăă… Larkya4, no’ că mi-o venit în minte!
— Și acolo ați căzut?
— Da’ n-am, dă-ți păcatu’!
Nesuferită muierușcă! Io nu pic, nu mă prăval, clar îi? Așa m-o învățat… Köbi. Ori dacă-i să fie, m-adun singură dă pe jos, nu mă las io așa frântă. Îi o râpă adâncă-n China, de numa-numa, „groapa lu’ mnezău5“ cre’ că-i zice. Sau „fântâna… raiului“ ceva. Un găuroi de zici că o pușcat meteoritu’, ditamai buzunaru’. Juma’ de kilometru-n pământ, îi ciucure dă vietăți și ierburi nemaivăzute-n alte părți. Nu mi-i frică să mă scobor. De la Köbi știu cum îi traba cu gropanele astea. Mă duce la săptămână dincolo de Alma Vii vreo 5 kilometri. Că-i vâj mare, udătură, pârjol de vară ce-o fi, de-a dreptu’ peste câmpuri și deluțuri. Pe-aproape de Moșna se casc-o râpă adâncă. Aurăria-i spune, da’ de șucă, că-i un gunoiar unde omu’ zvârle alte-alea. Köb îmi zice coboară până-n fund și-mi adă chiupu’ cu părăluțe. Cât îs de pruncuță mă-mpinge în gropan, mă dau de-a berbeleacu’ peste bârne, saci cu trențe, știrbeci6, grăble, căldări, tăt felul dă rugineli grămadă p-acoloș. Strigă de sus cum îi, Trina, oi găsît chiupu’? No, ai mai repede, că țârâie noaptea, și te-oi lăsa singură aci cu fiarele! Nu-i niciun chiup cu părăluțe pe sub hodoroagele ălea, pricep deja, Köb ori are năluci de bogății, ori își bate joc de mine, îmi țâpă de sus așa te călești și p-ormă mă lasă și-o ia spre Alma și io mă tot cațăr și mă dau de-a rostogolul ’napoi iar și iar. Pe-ntuneric abia-s pe buza râpei, pălită de spaimă. Plânsă-s toată și hărtănită cât mân spre casă. Că ușor nu mi-i s-ajung la chinezi. Să văd cu ochii găuroiu’ lu’ mnezeu. Mă și scobor în el prinsă-n hamuri, dau nas în nas cu leopardu’ ăla înnorat cu ochi sticloși de cic-ar fi dispărut… Da’ io-l văd d-aievea, nu cum i s-o fi arătat lu’ Köb chiupu’ cu părăluțe.
O fătucă cu par ca paiu’ mă privește apos.
— Cine-i Köb?
— … Ăăă… taica, arcaș cu medalii. Și prof de sport, cum și io-s. Da’ tu cine ești?
— Florina Cărămaș, v-am mai spus…
— Și ce vrei dă la mine? mă iuțesc deodat.
— Sunt jurnalistă și scriu…
— Poi că nu scribălești nimic, tăt dai din buze.
— Și pe unde-ați mai călătorit?
— Orice călătorie de o mie de mile începe cu un singur pas. Scrie așa cum zic!
— E din Lao Zi, l-au mai citat și alții prin cărțile lor. Vă întrebam…
— Prea multe întrebări!
— Poate-mi arătați niște poze…
— N-am, num-aci imprimate.
Mă bat cu arătătorul drept în tichia împletită.
— M-or furat.
— Cine? Unde?
— Un sătișor, nu mi l-oi aminti acuș, Maf, Mafar, Marmaf…
— Pe unde vine?
— A… frica?
— Ați fost și în Africa?
— O… misiune. Copii sărmani. Miroasă a sânge…
— …?
— Tăt îmi ia bokú! Telefon. Foto. Bani. Foi de-ălea. Schimburi. De-ale gurii.
— Haram?
— Hăă?
— Ha-ram. Boko haram.
— Așa-așa, bokú! Io scap ieftin. Restu’n sânge, smulși și duși.
Păioasa mă străpunge printre gene.
— Îmi pare rău, zumzăie. Și ce ați mai văzut? Pe unde ați mai… cutreierat? De-adevăratelea.
— Da’ pe unde nu!
Un scundac își duce arătătorul la buze să-mi țin gura. Așa că nu mai scot o vorbuliță. Face semn să inspir. Trag aer de-mi plesnesc bojocii. Și p-ormă răsuflu lung. Și ne-ntindem tăți în ierburișul scurt. Suntem pe-un platou în țara aia din laboratoru’ dă chimie7. Zis-a fericirii. Mă zâmburesc d-aiurea la ghidul cu ochi înguști, tăt ne explică p-englezasca lui, pricepe cine ce-o putea. Printre noi trece… drăguțu’ ăla de rege, nu-mi răsare numele, luat cu patru surori, pfuai! Io tre’ să tac mâlc da’ mă pufnește râsu’.
— V-amintiți ceva amuzant?
— Pe-ormă urc pân’ la… te… te-pui, așa-i spune?
— Te pui?
— Locașul zeilor. Poi merg iară, suiș până-n cuibu’ de vultur de unde se-ntinde valea… nemuririi8. Mă scobor acoloșa să culeg boabe de rouă cu… ăăă… zeta.
Fătuca-și sprijină capu-ntre palme.
— Pentru sănătate și tinerețe, explic io.
— Tot soiul de năstrușnicii, susură ea printre dinți.
— Poi, năstrușnicie-i un om-pasăre care se încarnă-n în duhu’ rău aku-aku. Sau pă dos, nu mai știu. Și-mi spune povestea unui… îi zice cumva… moai? Are cică zeci de tone și tre’ să-i aduci daruri ca să nu. Că ce rău îmi pară dă poze, mai ales de-aia cu-aurora care se risipea, uite-așa, ca un fum.
— Aurora… boreală? Ați văzut-o? Unde, pe la inuiți? Sau…
— Inuiți, da-da. Primesc un diamant în formă de inimă de la vraci ca să-mi treacă de la un pește veninos de m-a mușcat cu ditai dinți pe sub ape. Și diamantul ăsta-i un talisman aducător de noroc. L-am rătăcit pe undeva… Da-mi face bine, îl strâng la piept și-mi trece arșița mare și-înnoptez în… tupic. Că vrau să văd cum trăiesc… inuiții.
— Cam ca Peter Freuchen.
— Cine?
— … Și-ăsta a vrut să trăiască cu inuiții, a fost și prin Groenlanda.
— Io… n-am fost acoloș. Cred…
— A scris și o carte cu aventurile lui. În fine, nu contează…
Păioasa numa’ se uită lung la minte. Poi își face de lucru cu reportofonul.
— Nu mai știu să zic dacă mă tăt întrerupi, mă sumețesc io. A, mă sui și pe Kang. Kang-oarecum, i-oi uitat restu’…
— Kangchengjunga?? Are peste 8.500, din câte știu. Și… chiar ați făcut asemenea escaladă?
Mâlc. Să mă adun, că prea mă-mprăștii și-mi crapă capu’ în ceafă și pe părți. Mă călește Köb ba la groapă, ba la păretele cu holduri de la școală, ba pe colinuțe-mprejur, să mă tăt sui, să nu mă prăbuș… Da’ Kang parcă-i prea sus. Poate-apuc să mă cațăr în vârf, poate nu.
— Poate că pe-acolo ați căzut…?
Da’ io nu cad, arde-i-aș una peste bot! Deodat mi se zgârcesc poveștile într-un punct. Tăciune văd în față și mi se taie suflu, mă fleșcăi di tăt…
Poi mijesc cu greu, buimacă. Ce s-o întâmplat? Îs prinsă cumva. Dau să mă smulg. O coadă de cal în alb, saboți albi (nu doctora!) îi plecată peste mine. Mă ține pă după umeri, da’ blând, mă dăzmiardă cu palma peste tichie. Un băietan numa’ vână, tăt în alb, stă ciucit la picioarele mele și-mi masează dreapta, rășchirată peste marginea unui fotel vioriu, îi amorțită ca dup-o țâpară din cele. Mai coloșa, o fătucă-n picioare. Mi-i cunoscută dă pe undeva, o claie de paie zburlite, mâna la gură de numa-numa. Parc-o cheamă ceva cu E. Cu A? Are-o uitătură belită și sticloasă ca a…
— Cum vă simțiți acum?
Mă întreabă gros și blând coada de cal.
— Poate-ar trebui să plec.
Claia de paie.
— Da, cred că ați obosit-o…
Coada de cal.
— Io nu rămân singură! icnesc deodat.
Un boț de om, Trina asta. Se pune pe bocit fără glas. Stă bulbucată lângă bodia din ogradă. Cămașa Mariei se tăt umple dă sânge. Sângele țâșnește, se prelinge, se-ncheagă cu țărâna di sub. Sânge-i deja și pe mânușoarele Trinei, clatină și smucește bodia prăbușită buștean. Se holbează la săgeata care-o împuns pieptul Mariei. Îi cu lame ascuțite, de vânat mare. Cum numa’ Köb are-n preajmă. El tre’ să fi tras. Trina nu știe încotro să fugă să cheme ajutoare. Și nu fuge, înțepene de groază. Că taica Köb, de când s-o pus pă băut suduie și înfricoșează pi tăți. Maicăi îi sparge icoanele pe sticlă, îi ferfeniță acuarelele și cărțuliile, o zvârle cu capu-n păreți. Ba și pe ea, Trina, o vinețește cum îi vine la palma grea. Ochii viorii ai Mariei îs acum beliți și sticloși. Ca ai leopardului înnorat care cic-a dispărut, da’ de fapt nu. Îl cără pe-o targă cu hamuri niscai scundaci cu uitături mijite. Trina o dat nas cu ei pe-o cărăruie de pripor.
— Și cam pe unde era priporul ăla?
— Spre… pa… pag…
— Pagodă?
— Pa-go-dă, așa.
— Care? Că-s o mulțime.
— …
— Cum ați ajuns la cărăruia aia?
Nuș ce tăt vra asta dă la mine. Are păr de paie și-un notes în mână. O masă albă-i între noi. Și noi suntem în scaune albe, de plastic.
— Încerc să vă ofer un punct de sprijin, zice cu glas moale.
— Atunci când știi că te poți sprijini de un punct, cedezi mai repede, îmi iese dintr-o suflare.
— Asta cine-a mai spus-o?
— Io spui. Îi trăită.
Fătuca nu scrie nimic în notes.
— … Poate continuăm data viitoare…
— Ce să continuăm?
— … V-aș lăsa acum să vă odihniți.
— N-am nevoie.
Mi-e bine să vorbesc, da’ mă ia cu frig. Alb. Alb. Alb. Numa’ alb împrejur, de-mi crapă albu’ ochilor. Suta de kilometri pe calota polului, ceilalți îs hăt-hăt deja, io așa istovită, și-mi vine să mă-ntind, să mă fac una cu ghețăria asta. Nesfârșită-i. Aud un huiet prelung ca o spargere. Un crăpat al pământului. Mai fac un pas și mi se-afundă un clăpar, pe-ormă și celălalt. De unde mnezăi s-o căscat crevasta? Mă scufund cu tăt corpu’, mă-nghite albu’. Dacă urlu, nime nu m-aude. Și mi-i așa fri… frig.
În sala-vagon de ședințe, un bărbat cu păr sur și rărit în creștet ascultă la căști o înregistrare. Derulează înapoi dictafonul așezat pe masa ovală wenge, apoi reia. Și din nou. Se foiește în scaun scârțâindu-i caraghios imitația de piele. Florina parcurge câteva pagini din blocnotesul ei, în timp ce clicăie a plictiseală pixul Schneider.
— Deci, îmi spui că după o ședere la…
— Tălmaciu.
— Două săptămâni… Câte ore de înregistrare?
— Cine naiba le-a numărat? face Florina, posomorâtă.
— Păi nu s-a strâns mai nimic. Și ce a spus asta… Numai chestii dezlânate, închipuiri. Chiar nu te poți baza că e ceva acolo.
— V-am zis! Nu m-ați crezut…
— Poate a auzit de la alții, își continuă ideea redactorul-șef. Poate le-a citit.
— De citit, sigur a citit…
— Poate doar le scornește. Știi, Münchhausen…
— Cred că a și umblat prin anumite locuri. Da’…
— Degeaba. N-avem nimic!
Bărbatul își smulge căștile din urechi.
— Doctorița mi-a zis că am epuizat-o. Făcea crize când… Și i se agrava starea după fiecare…
— S-o…
Înjură printre dinți. Își scarpină creștetul chelit cu o mână, iar cu celaltă dă un ghiont dictafonului pe masă.
— Și-acum… ce facem? mormăie spăsită Florina.
— Cum ce facem? Simplu: te apuci să scrii!
— Ce??
— Transcrie băsnelile ăsteia. Ordonează-le cumva…
Femeia se holbează la el.
— Pune mâna și citește bibliografie, googăluiște, măpsuiește, habar n-am. Leagă-te de ce-a spus…
— Nu știu dacă…
— Hai, că te pricepi să inventezi chestii. Cum ziceai că o cheamă?
— … Saftner, șuieră Florina.
— O să-i zicem „Aventurile lui Saftner prin lume“. Sau, și mai bine, „Saftner, hai-hui printre amintiri“.
Surul rânjește nervos. Florina se ridică de pe scaun, protestând în surdină:
— Nici de-o broșură turistică nu ne iese…
— O să fie, însăilăm noi ceva! Oricum, până la sfârșitul anului, morți-copți…
Bărbatul lovește cu palma în masă.
—… trebuie să avem cartea. Cu poze cu tăt.
Köbi. Saftner. Taica.
Maria. Saftner, după măritiș. Maica.
Trina. Katharina. Io.
Și-apoi Paul. Într-o bărchiță, pe-o apă mare curgătoare. Cine-i? Vrun unchi?
Poi… Smara9. Zice sufletu-ți scapă de sub închisoarea trupului și zboară departe cu aripile gândului… Mi-o fost vro mătușă ceva.
Nu pot să mă mai țin, mi-or amorțât mâinile, picioarele bocnă-n clăpari. Îs degerată tăt’, nici vorbă să mă trag singură ’napoi pe buza crevastei. Și parcă m-afund spre miezul pământului, spre. Lunec lin. În jos îi? Ori sus? Amețită-s. Mă prăbuș molcom spre dedesubt di tăt… Da’ parcă m-aș ridica cătinel spre deasupra? Ajung la o margine. Nu-i suflare de vietate aci, num-o întindere albă. Aci în fața mării albe de gheață sufletu-ți scapă de sub închisoarea trupului.Nu mai trebe să-mi amintesc. Știu tăt. Uit tăt. Ușoară ca fulgu-s. Și albu’ sclipitor… se face-o lumină blândă. Mă-nfășor în ea, un pled mițos. Ține de cald. Și nici n-o mai doare nimic pe Saftner. Katrina. Trina. Io-s. Mă-nalț o țâră, și-ncă. O iau din loc mai departe.
1 John Wesley Powell (1834 – 1902) a fost un geolog, explorator și ofițer american, cunoscut mai ales pentru explorarea fluviului Colorado și a Marelui Canion (Grand Canyon) în anii 1869 și 1871–1872.
2 Erik Weihenmayer (n. 1968), alpinist și aventurier american, care a rămas complet orb la vârsta de 13 ani.
3 Membră a unui trib de indieni americani care trăiește în sud-vestul SUA.
4 Pasul Larkya din Himalaya are o altitudine de aproximativ 5.160 de metri.
5 Referire la Xiaozhai Tiankeng, cunoscută și sub numele de „Groapa cerească Xiaozhai“, cea mai adâncă dolină/prăpastie carstică cunoscută din lume (511 – 662 metri).
6 Căldări sau vase ciobite și crăpate (regionalism).
7 Referire la Bhutan, singura țară din lume care a adoptat oficial un indicator național numit Fericirea Națională Brută. Joc de cuvinte cu „butan“, compus chimic.
8 Referire la Valea Hunza, aflată în nordul Pakistanului.
9 Smaranda Gheorghiu (supranumită și Maica Smara) a fost scriitoare și militantă feministă. Este cunoscută pentru lucrarea sa O româncă spre Polul Nord, care documentează expediția întreprinsă de ea în nordul Europei, în 1902.
Imagine: North from Pima Point, Grand Canyon National Park, Arizona, anonymous and Fred Harvey, 1928
