Ajunsesem târziu la hotel cu o noapte înainte ‒ avionul avusese întârziere, iar șoferul mă așteptase două ore, ceea ce nu-i ștersese zâmbetul de pe față. O lege veche, cine nu zâmbește nu primește bacșiș. Mai mult, bănuind c-aveam să vin însetat, îmi adusese un suc de mango, care însă se clocise. După o cursă nebunească, pe bulevarde și stradele nefiresc de aglomerate pentru ora aceea, în mașina din care mă așteptam ca dintr-o clipă în alta să sară piese și bucăți de tablă, mă lăsase în Piața Talaat Harb și stătuse răbdător lângă mine cât scotoceam prin portofel.
Hotel Bastet, cândva un stabiliment de lux, își trăise vremurile de glorie. Clădirea masivă, ocupând latura de vest a piațetei, avea mare nevoie de renovare. Înăuntru, fast decăzut, pereții îmbrăcați în tapet cu arabescuri, cópii după tablouri de Mahmud Sa’id, firide din care vegheau statuete înfățișând pisici negre, divane scămoase și măsuțe cu narghilele. În zadar rămăsese lângă mine băiatul de serviciu care mă condusese în cameră, insistând să-mi care bagajele. Dădusem toate bancnotele mici șoferului.
Două ore de somn chinuit ‒ vacarmul începuse înainte de ivirea zorilor, motoare ambalate și claxoane pe bulevardele care radiau din piață ‒ și un mic-dejun meschin oferit de hotel ‒ două pâinici cu brânză topită și o cană cu ceai de mentă ‒, m-am îmbrăcat și am coborât la recepție, deja lac de sudoare și am cerut o mașină care să mă ducă la Khan el-Khalili, imensul bazar la marginea căruia se găsea Café Gebelawi, unde trebuia să mă întâlnesc cu Kamal al-Jawad.
Chiar el alesese locul, căci era prieten cu patronul și se simțea în siguranță acolo. Aruncat în fluviul de automobile, tuk tuk-uri și căruțe mânate fără a urma vreo regulă de circulație, obosit, sufocat de căldura teribilă de iulie, asurzit de claxoane, zdruncinat fără contenire, încercam să mă uit peste notițe. Nu eram pregătit pentru o astfel de întâlnire. La urma urmei, al-Jawad luase Nobelul când eu încă nu mă născusem. Noroc că știam pe dinafară opera sa. Sau cel puțin așa mă lăudam.
Asta în sine n-ar fi fost destul pentru a fi trimis la Cairo în acea vară, anul de grație 2017. Fusese o decizie conjuncturală a redactorului-șef, Hitchens. Ca tânăr jurnalist — și român, pe deasupra — croindu-și drum prin hățișurile presei londoneze, angajat de nici șase luni la The Daily Bread, ocupam ultimul loc pe o listă de reporteri pasibili de însărcinarea cu o asemenea misiune. Dan Wright, publicist cu state vechi, trebuia să se ducă, în aprilie.
1438 Anno Hegirae era dat în romanul de debut al lui al-Jawad, Deșert, scris la sfârșitul anilor ’50, dar apărut în afara Egiptului abia în 1972, ca fiind ultimul al omenirii, anul apocalipsei. Eu venisem cu ideea unui articol care să pună alături ce-și închipuise egipteanul c-avea să se petreacă și ce se întâmplase de fapt în tot acest timp. Dar Wright era cel mai îndreptățit să meargă. Tot el îl intervievase și pe Rushdie. Totul fusese aranjat, însă al-Jawad își anulase întâlnirile și interviurile, căci căzuse la pat, pe neașteptate. Potrivit unor surse apropiate scriitorului, exista bănuiala că fusese otrăvit. N-ar fi fost prima dată când se încerca neutralizarea sa.
Din cauza scrierilor sale incomode, atrăsese furia fundamentaliștilor și conservatorilor din întreaga lume arabă, imamii predicaseră împotriva sa la moschee și primise amenințări cu moartea constant de-a lungul a patru decenii. Când starea de sănătate i-a permis, de parcă amenințarea trecuse dintr-odată, a reluat șirul evenimentelor prestabilite. Ni s-a propus o întâlnire în iulie, însă la începutul acelei luni avusese loc atentatul de la Piccadilly Circus, chiar în capătul străzii unde se găsea redacția, așa că toți oamenii de vază ai ziarului alergau în stânga și-n dreapta prin Londra după piste. Doar de mine se puteau dispensa.
Când am ajuns, acesta era deja acolo. Privea undeva în depărtare prin lentilele sale ca două lupe. Nu se atinsese de cafea, iar țigara i se stinsese în scrumiera de bronz de pe masă. Un bărbat înalt și suplu, cu o frunte impresionantă, îmbrăcat, în ciuda caniculei, cu o helancă pe gât și un sacou de lână. S-a luminat la chip când m-a văzut. Ziarul îi trimisese o fotografie cu mine.
‒ Kamal, a zis, ridicându-se și întinzând mâna care mi s-a părut neobișnuit de butucănoasă pentru un om de litere, o mână de salahor.
Mi-am bâlbâit numele și m-am așezat. Cafeneaua era goală, cu excepția unui bărbat mărunt și smead, îmbrăcat într-o cămașă nădușită, care ocupa o măsuță în spatele lui al-Jawad. Până mi-a venit cafeaua ‒ pentru care nici n-aveam să găsesc răgaz ‒, i-am adresat câteva întrebări de complezență, cum se mai simte, dacă-i plac țigările englezești, ce părere are despre căldura aia cumplită. Era adevărat, Dan Wright ar fi fost mult mai potrivit.
Al-Jawad a răspuns cu amabilitate, într-o engleză admirabilă, zâmbind discret. Era obișnuit cu tot soiul de oameni, de la directori de mari edituri la gazetărași cu caș la gură, de la discipoli sfioși la contestatari violenți. L-am întrebat ce avea în lucru și i-am lăudat articolele recente din Al-Ahram, apoi au urmat câteva clipe de tăcere stingheră, în timp ce-mi frunzăream carnetul cu notițe, neștiind cum să alunec spre tema cu adevărat arzătoare, scopul călătoriei mele, și, din când în când, ridicam ochii spre vânzătorii ambulanți care se perindau prin fața cafenelei, întrebându-ne dacă nu vrem un covor sau un șal sau un papirus sau o statuetă a zeiței Bastet sau un mango putrezit. Ignorau refuzurile mele, renunțau doar când al-Jawad le făcea semn să plece. Abia atunci se înclinau și se făceau nevăzuți pe aleile întortocheate ale bazarului, de pe care răzbeau până la noi mirosuri de miel prăjit, de mirodenii arse, de urină și de gunoi vechi.
‒ Libertate! a strigat deodată al-Jawad, făcându-mă să tresar. Asta vreau! Însă libertatea necesită unanimitate. Dacă un singur om este subjugat, atunci ea nu există.
S-a aruncat apoi într-o perorare înflăcărată, îndoctrinarea religioasă de la Al-Azhar, Liga Arabă, Frăția Musulmană, Acordurile de la Camp David, Războiul de Șase Zile, ocupația britanică, Misr El-Fatah, imperialism și autodeterminare, Ḥizb al-Wafd, birocrația de la Mugamma, Bir Tawil și insurgența din Sinaiul de Nord, Napoleon, Regii Fuad și Farouk, Saad Zaghloul, Hassan al-Banna, Gamal Abdel Nasser, Anwar Sadat, Muhammad Sayyid Tantawy, Tawfiq al-Hakim, Zaki Badr, toți și toate aruncați în discuție și disecați cu o iuțeală năucitoare, într-un vârtej de date istorice și meditații filozofice, încât nu reușeam să țin pasul, strecurând subtilități pe care doar le ghiceam, pe când el părea convins că le înțelegeam pe deplin. Nu încerca să mă amețească sau să epateze, doar mă supraestima. Pierdusem șirul a ce fusese când și nu mai știam cine era unul și cine era altul, deși în ultimele săptămâni citisem conștiincios, cu creionul în mână, Istoria Egiptului a lui Petersen, ediția revizuită. Mâzgăleam repede, cu prescurtări pe care nu eram convins c-aveam să le înțeleg mai târziu, căci al-Jawad nu-mi dăduse permisiunea de a-l înregistra.
Lideri carismatici, lideri nerozi, aspirații înalte, speranțe deșarte, forme fără fond, goana după redobândirea gloriei de odinioară și totodată a liniștii, milogeala după fonduri externe și blamarea forțelor occidentale, paradoxurile într-o țară a faraonilor și a califilor, a generalilor și a afaceriștilor, a muftiilor și a imamilor, a felahilor și a fundamentaliștilor, a politicienilor corupți și a copiilor desculți, a opulenței și a sărăciei acerbe, a moscheilor grandioase și a cocioabelor imunde, a secularismului și a teocrației, a democrației și a dictaturii. Șaria și Coca-Cola. El însuși era paradoxal, căci, mi-a mărturisit, își dorea ca vorbele sale să ajungă la cât mai mulți oameni, să schimbe ceva în urzeala lumii, dar în același timp tânjea după solitudine, după traiul tihnit care nu-l implica decât pe el și o coală de hârtie. Să fie singur fără să se simtă singur.
Se născuse acolo, în El-Gamaliya, chiar în spatele bazarului, și acolo ar fi vrut să rămână, deși ar fi putut să-și cumpere o casă în Heliopolis sau Zamalek. Căuta să înțeleagă viața egipteanului de pretutindeni, dar n-ar fi vrut să se deplaseze nici măcar până la Giza. Dorea să surprindă unicitatea egiptenilor, nici africani, nici arabi, nici europeni, dar în același timp să arate universalitatea crizelor statale și personale pe care le înfruntau deopotrivă empatic și acid. Avea bani să călătorească acum, nu mai era sărac, era invitat peste tot, însă Londra sau Parisul sau New Yorkul nu-l atrăgeau câtuși de puțin. Uneori îi părea chiar rău că primise Nobelul. De altfel, nici nu se dusese la Stockholm pentru a-i fi înmânat.
Vorbea de parcă ținuse totul îl el până atunci, de parcă n-ar fi scris mii de pagini despre toate astea, de parcă nu le-ar fi repetat în mii de interviuri. N-am avut o clipă șansa să-l întrerup, deși în toate descrierile pe care i le făcuseră alții era prezentat ca un om blând și deloc expansiv. O tiradă fără respiro, dar deloc haotică, țesută strâns, ca un șal multicolor din bumbac egiptean. După două ceasuri în care nici măcar n-am apucat să-mi aprind o țigară și aproape mi-am umplut carnetul, cu o singură pauză pentru a sorbi o gură de cafea, al-Jawad s-a oprit brusc, în mijlocul unei fraze, și și-a dus mâna la stomac. L-am întrebat dacă-i bine, dar nu mi-a răspuns, ci a rămas privind undeva în depărtare, așa cum îl găsisem.
‒ Doar un aspect vreau să mai abordăm, mi-am adunat curajul cu un soi de disperare la gândul c-ar fi trebuit să-i motivez lui Hitchens faptul că mersesem până în Egipt pe banii ziarului, mă întâlnisem cu al-Jawad și nu-l întrebasem nimic despre presupusa tentativă de asasinare. Mi-l și închipuiam pe Wright pufnind disprețuitor.
Nu s-a clintit.
‒ Aveți vreo bănuială specifică în privința… în privința incidentului din aprilie? Credeți că în spatele acestuia s-au aflat…
‒ Mă tem că va trebui să continuăm discuția mâine, a zis al-Jawad, icnind, apoi s-a întors spre masa din spatele său și a făcut un semn cu capul în direcția mea.
Bărbatul care stătuse acolo de-a lungul întregii noastre discuții și de care, prins în maelstromul jawadian, uitasem cu totul, s-a ridicat și, o clipă mai târziu, mă apucase deja de braț. Am avut pornirea de a mă împotrivi, însă am renunțat repede.
‒ La aceeași oră? am întrebat.
‒ Hai mai târziu, a răspuns. La prânz. Sunt câteva chestiuni serioase despre care vreau să-ți vorbesc. Este de importanță crucială ca acestea să fie transmise întocmai la Londra și de acolo în întreaga lume. Aș vrea să fim odihniți și în cea mai bună formă.
Am mulțumit, m-am înclinat și m-am lăsat condus spre ieșire.
‒ Sunteți un tânăr admirabil, a mai zis cu glas sfârșit al-Jawad. Și foarte curajos.
Abia atunci m-am gândit pentru prima dată la faptul că eu însumi aș fi putut să fiu în pericol. Când Hitchens îmi spusese c-aveam să plec la Cairo pentru a-l intervieva pe al-Jawad, mai că nu sărisem în sus de bucurie. Era cel mai important lucru care mi se întâmplase de la venirea mea în Marea Britanie, poate chiar în întreaga-mi viață. Nici prin gând nu-mi trecuse să refuz.
Pe drumul spre hotel, am alunecat încet-încet în paranoia, căci mi se părea că eram privit și urmărit, că oricine se apropia de mine ca să-mi vândă ceva sau ca să-mi ceară o brichetă voia, de fapt, să mă înjunghie, am grăbit pasul, uitându-mă mereu în toate direcțiile. Până și câinii costelivi care se apropiau de mine hămesiți mi se păreau trimiși spre a mă mușca și a-mi da rabie. De fiecare dată când traversam ‒ în Cairo te rogi la ceruri înainte să traversezi, căci nu există treceri de pietoni și rarele semafoarele au caracter orientativ ‒, aveam impresia că o mașină avea să mă spulbere intenționat.
Ajuns înapoi la Hotel Bastet, urcând treptele șerpuite spre camera mea, am dat nas în nas cu băiatul de serviciu, care m-a întrebat dacă se întâmplase ceva, căci păream speriat. Am scuturat din cap, iar el s-a înclinat spre mine și m-a întrebat dacă nu vreau hașiș. I-am zis că nu, dar o bere mi-ar fi prins bine.
‒ Asta nu-i așa ușor de procurat, mi-a răspuns, apoi mi-a dat indicații cum să ajung la o prăvălie dosită care vindea alcool.
O oră mai târziu, pe balcon, cu o sticlă de Sakara în față, mă căzneam să pun ordine în însemnări. Erau acolo câteva idei în jurul cărora puteam să construiesc. Religia este ca ploaia, îmi spusese al-Jawad, vine din cer, poate să hrănească, dar și să distrugă. Cade pură, dar când atinge pământul se întinează de murdăriile lumii. Asta-i valabil pentru islamism, creștinism sau orice altă credință. Îmi mai spusese că lucrurile de care fugi sunt adeseori cele spre care fugi.
Stătusem față în față cu un om care, când fusese chemat pentru a fi decorat de Mubarak și președintele îi mulțumise pentru binele făcut Egiptului, răspunsese că și el și-ar dori să poată într-o zi să-i mulțumească acestuia pentru același lucru, care, când i se argumentase că trăia într-o democrație, contraargumentase că Egiptul se găsea la o depărtare de un secol de democrație câtă vreme se credea oficial că masele nu pot fi de încredere și că populația era o turmă de capre ce trebuiau mânate de un păstor, care criticase familia patriarhală și misoginia, cultura aleilor și sentința dată de gura lumii, fatwa și djihadul, care nu dăduse înapoi când fusese amenințat cu moartea, deși atâția liber-cugetători înaintea sa fuseseră uciși, care refuzase vehement propunerea autorităților religioase de la Al-Ahzar de a rescrie Patru bărbați, cartea care dusese la demonizarea sa și unul dintre romanele mele preferate din toate timpurile. Mi-am notat să-l întreb ce credea el, un pacifist convins și un contestatar al pedepsei capitale, c-ar fi trebuit făcut cu cei vinovați de atentatul asupra vieții sale.
Am repetat de nenumărate ori întrebările pe care voiam să i le adresez, ca să nu mai depind de carnetul în care mai nimic nu era inteligibil, am exersat fermitatea și ridicarea vocii, ieșirea din clinciuri și impasuri și dirijarea spre făgașul dorit, deși eram întrucâtva îngrijorat în privința lucrurilor la care se referea când spusese „chestiuni serioase“, de importanță crucială. Mi-am luat ceva de mâncare de la o șaormerie de pe Al Bostan al Seidi, am făcut un duș rece și m-am culcat devreme, însă m-am foit întreaga noapte, chinuit de căldură, de zgomotele de afară care n-au încetat o clipă și, cel mai rău, de propriile-mi gânduri. Pe la jumătatea nopții, mi s-a părut că cineva a încercat clanța. Nu s-a întâmplat însă nimic apoi și tind să cred că doar am visat.
De cum s-a luminat de ziuă, am sărit din pat, am coborât la recepție și am cerut o cafea tare. Am reluat șirul ideilor din ziua precedentă, învârtindu-mă pe balcon, până am simțit că trebuia să ies. Vreun sfert de ceas mi-a trebuit ca să mă conving că eram în siguranță, că nimeni nu s-ar fi atins de un trimis al unui ziar britanic și că, la urma urmei, după Piccadilly Circus, eram mai în primejdie în Londra. Apoi am luat-o pe jos spre locul de întâlnire, deși știam că asta însemna traversarea Nilului și câțiva kilometri de mers pe străzi haotice și supraaglomerate. Aveam însă șansa de a descoperi Cairo, în afara aeroportului, a hotelului și a unei cafenele. Două lumi ciocnindu-se una de alta, paradoxurile lui al-Jawad, Parisul de pe Nil întrepătruns cu cel mai prăpădit bidonville african.
Se apropia ora prânzului și deja cotisem pe Gohar al Kaed, nu mă mai despărțeau decât câteva sute de metri de cafenea, când a trecut pe lângă mine, gonind, cu sirena pornită și girofarurile aprinse, o ambulanță. Restul e știut. Chiar și eu am presimțit atunci ce aveau să-mi vadă ochii odată ajuns la Café Gebelawi.
Cairo, iulie 2023
Imagine reprezentativă: Petit coin de France Coffee Shop, Cairo, Egypt, 1940
