Fragment din romanul „Gara de Est, cap de linie”, în curs de apariţie, traducere de Kocsis Francisko.
Benedek stătea aşezat îndărătul mesei de scris. În fața lui, Friedmann stătea în mijlocul camerei. Maiorul a indicat scaunul aşezat în faţa biroului, în timp ce-i scruta obrazul. Reţinutul s-a apropiat temător.
– Poftiţi, luaţi loc.
– Am hainele ude, s-a scuzat Friedmann.
– Ude?
– Am cerut să mi se dea de băut, iar paznicii mi-au aruncat o găleată de apă în cap.
Vizibil dezaprobator, Benedek clătină din cap.
– Pun să vi se aducă haine uscate.
– Mi-au luat şi şapca. Dacă-mi permiteţi s-o cer.
Maiorul a dat dispoziţii la telefon să i se facă rost de un rând de haine uscate, cămaşă curată din magazie şi o şapcă. A acoperit microfonul şi i s-a adresat astfel derutatului Friedmann:
– Cred că n-aţi luat micul dejun.
Friedmann îşi scutură capul.
– Cafea, pâine prăjită?
Reţinutul a clătinat din cap neîncrezător. Maiorul a transmis comanda. După ce a aşezat receptorul în furcă, l-a privit o vreme în tăcere pe bărbatul neras, cu faţa suptă, costeliv, de parcă i-ar fi acordat timp pentru a-l observa şi ar fi cercetat numai dacă celălalt îl recunoaşte. Friedmann n-a dat însă niciun semn că şi l-ar aminti. Câteva clipe a înfruntat privirea maiorului, din faţa uscată de ogar se îndreptau spre Benedek György nişte ochi obosiţi, după care a trecut cu privirea pe lângă el.
– Doriţi o ţigară? l-a îmbiat maiorul.
– Nu fumez.
După ce a tras primul fum, Benedek s-a surprins căutând insistent trăsături evreieşti la bărbatul tuns scurt, şaten, cu un început de chelie deasupra tâmplelor.
– Ştim amândoi de ce vă aflaţi aici, îi spuse privindu-l tăios. Dumneavoastră aţi informat neîntrerupt şi amănunţit diplomaţia israeliană despre conducătorii de origine evreiască din politica maghiară şi administraţia statului ca să ştie pe cine pot aborda în problema emigrării. Aţi colaborat la organizarea trecerii frauduloase în grup a graniţei. Şi după ce n-aţi reuşit să faceţi posibilă emigrarea în masă prin mijloace politice şi mituiri, aţi stabilit legături cu Rajk László şi grupul de spioni titoişti ca să faceţi spionaj în favoarea Iugoslaviei, să organizaţi acţiuni diversioniste şi să vă atingeţi scopurile prin doborârea puterii populare, a înşirat el dintr-un suflet acuzele. Frumoasă listă, nu-i aşa?
Lui Friedmann nu i-a plăcut să audă că ştiu despre discuţiile de la ambasadă, însă a fost mirat că anchetatorul lui aminteşte doar pe locul trei cea mai gravă dintre acuzele care nu aveau niciun temei. De epuizare şi la auzul bănuielilor absurde, mintea i-a luat-o razna, trebuia să-şi adune toate puterile, dacă voia să se disculpe. A făcut un pas în faţă şi s-a sprijinit de spătarul scaunului. S-a străduit să vorbească rar, liniştit, dar se vedea pe el că-i iritat.
– Ne-am aflat în legătură cu reprezentanţa israeliană. N-am făcut un secret din asta niciodată. I-am informat despre viaţa politică din Ungaria. Le-am spus şi la cine ar trebui să apeleze în interesul emigrării. Nu cred că pentru atâta cineva poate fi închis. Noi spunem şi acum ce am afirmat întotdeauna.
Maiorul, pentru o clipă, a devenit atent la accentul pus pe cuvintele acum şi întotdeauna. Nu ştia dacă doar îşi imaginează sau celălalt l-a înţepat cu adevăr. Până acum s-a comportat de parcă nu l-ar fi văzut niciodată.
– I-am ajutat pe tineri să poată porni la drum. În primul rând pe copiii care au pierdut totul, care au suferit foarte mult şi care simţeau că nu-şi mai găsesc locul aici.
– Nu-mi faceţi pe sentimentalul! Dumneavoastră aţi încălcat legea. Aţi trecut ilegal oameni în Cehoslovacia.
Friedmann a înghiţit în sec.
– Niciun cuvânt din acuzele legate de Rajk László nu-i adevărat. Cred că este vorba despre o confuzie în ce ne priveşte. Am fost ultima oară în Iugoslavia cu multe luni înainte de închiderea graniţei. Nici celelalte acuze, în legătură cu asta, nu sunt fondate.
– Cred că nu vedeţi limpede situaţia în care vă aflaţi. După informaţiile noastre, dumneavoastră aţi fost legătura sionistă a lui Rajk.
Benedek a minţit fără să clipească:
– Vă rog să mă confruntaţi cu cel ce susţine asta.
Maiorul a lovit nervos masa.
– Deocamdată eu conduc interogatoriul!
Friedmann s-a cutremurat, dar l-a străfulgerat gândul că acuza nu stă pe picioare solide dacă propunerea sa provoacă o reacţie atât de violentă. A simţit şi maiorul că iritarea îl trădează, de aceea a dat înapoi. Cu un calm autoimpus, i s-a adresat din nou, de parcă ar putea contrabalansa ieşirea de mai înainte prin propoziţii clar articulate.
– Toate la timpul lor, răbdare. Dar povestea dumneavoastră nu începe aici. Să le luăm pe rând. Dumneavoastră, în esenţă, aţi făcut spionaj în favoarea unui stat străin şi aţi colaborat şi la traficul de persoane. Cazul Rajk e numai sfârşitul celor săvârşite.
S-a bătut la uşă.
– Poftiţi! a spus indignat maiorul.
– Raportez, am adus hainele, spuse unul dintre paznici intrând.
Benedek a stins ţigara şi a făcut semn să-l scoată pe reţinut ca să se schimbe.
– Poate să se şi spele, a strigat după ei.
Pe când l-au adus înapoi pe Friedmann, pe masă aburea deja cafeaua, pe farfurie se înşirau feliile prăjite, într-o farfurioară se afla puţin unt.
– Mâncaţi, l-a îndemnat Benedek.
Friedmann s-a aşezat şi înăuntrul său, mut, a rostit scurta rugăciune prescrisă pentru situaţii de risc extrem, care îl scutea de toate celelalte. Ar fi vrut să mănânce încet şi demn, dar de cum a simţit mirosul pâinii prăjite şi a cafelei, gura i s-a umplut de salivă. A muşcat vârtos din pâine.
– Mâncaţi liniştit, eu vă întreb între timp, a spus Benedek. Cum aţi intrat în legătură cu Rajk László?
Friedmann i-a relatat că a fost prima oară la Rajk în ’46, ca delegat al Alianţei Sioniste, şi-atunci au primit promisiunea examinării rapide a cererilor de emigrare. Ministrul de Interne a fost preocupat de problemă, deşi s-a străduit să-i facă să renunţe la părăsirea în masă a ţării. A argumentat cu faptul că, potrivit cotei britanice, va trebui să aştepte ani la rând ca să se poată stabili legal în Palestina, dar au respins această obiecţie. I-au adus la cunoştinţă că din taberele occidentale de apatrizi, unde i-au adăpostit temporar pe supravieţuitorii care intenţionează să emigreze, tot mai mulţi oameni ajung în Israel în urma tratativelor neîntrerupte cu englezii. S-a discutat exclusiv această chestiune, dar a venit vorba şi despre atrocităţile comise împotriva evreilor întorşi din deportare care vor să-şi redobândească locuinţele. Rajk a promis că poliţia va interveni mai hotărât împotriva antisemitismului făţiş, rugându-i totodată ca de dragul bunei înţelegeri cei nevoiaşi să accepte locuinţele repartizate de autorităţi, în casele rămase goale ale foştilor şvabi din Volksbund şi ale altor elemente antipopulare. La discuţii – a argumentat Friedmann – a fost prezent şi câte un reprezentant al celorlalte organizaţii ale Alianţei Sioniste, astfel că pot confirma afirmaţiile sale, trebuie doar întrebaţi.
– Mă voi folosi de posibilitatea ivită, a spus maiorul pe un ton ironic în timp ce Friedmann aduna şi ultimele firimituri de pâine prăjită. I-am adunat deja pe câţiva dintre ei, a adăugat.
Scruta faţa reţinutului, dar n-a văzut pe ea nici măcar o tresărire. Ar fi putut sesiza doar că foşnetul şerveţelului frământat între degete se întrerupse pentru o clipă, după care continuă agitat.
Îl zgândărea curiozitatea dacă celălalt într-adevăr nu-şi aminteşte de el sau doar consideră că-i mai bine să nu-şi amintească. În timp ce Friedmann vorbea deja despre desfăşurarea celei de a doua întâlniri cu Ministrul de Interne, Benedek se întreba de ce firul acesta al cazului Rajk, dacă au arestat într-adevăr mai mulţi conducători sionişti, nu este ţinut în aceeaşi mână şi, dacă lucrurile nu se petrec aşa, oare de ce n-ar trebui să dezvăluie linia shomer1, pe care o cunoaşte în mod nemijlocit. De fapt, nu ştie nimic despre caz. Ar trebui să afle cine se mai ocupă de el, sau să-i pună întrebarea direct colonelului, nu va putea, în definitiv, să blufeze la nesfârşit. E posibil ca Fényi să vrea să-i uşureze astfel situaţia. Ar fi mai stânjenitor dacă ar trebui să-şi constrângă vechi cunoscuţi. Dar e posibil nici ca niciunul dintre shomeri să nu fi fost adus la sediu. În fond, ăia se află pe poziţii marxiste, chiar dacă sunt incapabili să impună principiile de clasă şi ale internaţionalismului în contra naţionalismului lor. În cazul Rajk ar putea fi însă bine asimilaţi. Mai mult, ei s-ar potrivi cel mai bine aici.
Fényi e un vechi membru de partid. În ’36 era în Spania, ulterior a ajuns la Moscova. Se zvonea că în emigraţie s-a aflat în relaţie personală cu Rákosi, i s-a oferit un post mai înalt, el a solicitat să fie repartizat într-un domeniu operativ. Între ei n-a intrat niciodată în discuţie originea, dar colonelul, când a venit odată vorba despre părinţi, a spus doar atât: au devenit şi ei victime ale fascismului.
I-a venit din nou în minte autobiografia. Brusc, imaginea a prins consistenţă. Dacă-i adevărat că-i cunosc trecutul şi astfel, evident, şi faptul că n-a fost pe deplin sincer, e posibil ca domnul colonel să fi încercat să atenueze o presiune venită de mai sus când i-a repartizat dosarul Friedmann, şi nu al vreunui vechi tovarăş de-al său. Nu avea de unde şti că-l cunoaşte pe individul acesta. Fényi l-a protejat pentru că are încredere în el. A fost copleşit de recunoştinţă, dar era conştient şi că nu poate răspunde altfel acestei încrederi decât făcând ireproşabil faţă probei la care este supus.
– Na, atunci luaţi-o de la capăt, dar nu cu aiureli! Spuneţi-mi ce sarcini v-a încredinţat Rajk la această a doua întâlnire. Ce fel de informaţii a cerut şi ce a primit?
– Nu vă supăraţi, domnule maior, dar asta e o aberaţie! i-a ieşit lui Friedmann pe gură.
– Curva mă-sii! Chiar nu înţelegeţi în ce v-aţi amestecat? a urlat Benedek, roşu la faţă ca ardeiul.
La urletul său, Friedmann a pălit. Maiorul a observat că s-a speriat.
– Concentraţi-vă şi continuaţi. Orice amănunt e important. Ce i-aţi cerut lui Rajk şi ce v-a cerut el în schimb?
A fost surprins el însuşi cât de uşor l-a minimalizat pe Rajk, pe care până atunci, ca şi pe ceilalţi tovarăşi din conducere, l-a apreciat foarte mult. S-a şi relaxat cu ocazia asta, constatând că nu se frământă cum făcea de obicei; este capabil să discearnă faptele dramatice.
Friedmann a înghiţit în sec. Pentru o clipă, şi-a pierdut cumpătul. E posibil ca cineva din Alianţă, fără ştirea celorlalţi, să fi făcut un târg cu Rajk şi să fi luat într-adevăr parte la acţiuni antistatale? Numai că el n-a bănuit nimic?! E absurd! Vorbea deschis, cu expresii inechivoce despre ce ştia.
Cu ocazia celei de a doua întâlniri, în octombrie ’47, s-au adresat într-adevăr Ministrului de Interne cu o solicitare. Cenzura sovietică, funcţionând sub vălul Comisiei Aliate de Control, n-a aprobat timp de doi ani ca Alianţa Sionistă să întemeieze o publicaţie, ba mai mult, îngreunau şi apariţia litografiilor organizaţiilor membre. Uneori manuscrisele trebuiau retrase din tipografie şi publicaţiile nu puteau să apară decât după mai multe săptămâni de tergiversări. Atunci au decis să depună o plângere la Ministrul de Interne şi să organizeze chiar şi o demonstraţie, când un film documentar despre Palestina a fost scos din programul cinematografului Metropol şi, fără nicio explicaţie, au confiscat singura copie. În toamna aceea, dreptul de a da aprobări se afla deja în competenţa Ministerului de Interne, iar Rajk László s-a arătat dispus la anumite concesii.
Explica tergiversarea până în cele mai mici amănunte. Pe faţa maiorului a apărut expresia unei impasibilităţi vizibile. Ştia că aşa nu ajung nicăieri. Ceea ce i-a prezentat Friedmann era mult prea puţin ca vreun om să vadă în asta semnele unei conjuraţii. A devenit agitat. Nu ştia despre detaliile acţiunilor atribuite lui Rajk la care ar fi putut lega firul sionist, mai mult, ar fi trebuit să-l lege. Deşi nu se îndoia de temeinicia acuzelor puse în seama ministrului căzut, liniştea i-a fost zdruncinată de încăpăţânata tăgadă a reţinutului şi-l enerva depoziţia sa cu totul irelevantă din perspectiva cazului. Nu vedea în mărturia sa niciun locşor pe care ar fi putut să-l conteste. Informarea reprezentanţei israeliene şi favorizarea trecerii ilegale a graniţei, pe care materialul de cercetare le putea susţine prin dovezi indirecte, nu erau decât un pretext, o premisă a adevăratelor învinuiri. Ştia că trebuie consultat colonelul, dar nu voia să-l lase pe omul său să se întoarcă liniştit în celulă. A tras adânc aer în piept şi l-a întrerupt, deşi acela încă îi explica avântat cu iniţierea căror publicaţii s-au înţeles cu Ministrul de Interne.
– Fiţi foarte atent, Friedmann! Dumneavoastră credeţi că mă puteţi duce cu preşul numai pentru că sunt răbdător. Nu mă interesează ziarele dumneavoastră şi nici ce fel de curente erau în Alianţa dumneavoastră. În esenţă, spionajul dumneavoastră a devenit indubitabil odată cu trecerea ilegală a frontierei. Cine altcineva ar avea nevoie să părăsească ţara fără permis dacă nu cel ce vrea să scoată informaţii secrete. Mă interesează un singur lucru. Ce rol aţi avut în banda de spioni titoişti şi cum aţi conspirat cu Rajk ca să le oferiţi informaţii americanilor.
A tăcut, s-a ridicat brusc în picioare şi s-a apropiat de radioul de lemn aflat pe măsuţa de fumat de sub fereastră. L-a pornit şi a început să răsucească butonul de căutare a posturilor. S-a oprit la o piesă orchestrală. Kata ar recunoaşte imediat ce se execută, chiar mai mult, ar fi în stare să spună şi cine ar putea fi dirijorii, dacă n-ar putea să-l numească precis pe dirijor, i-a trecut fulgerător prin minte, apoi a mărit volumul la maxim. Friedmann urmărea cu ochii măriţi ce face. Muzica răsunătoare se revărsa din cutia de lemn cu scârţâituri. S-a apropiat de Friedmann şi i-a făcut semn să se aplece spre el. Cu vocea sugrumată, Benedek aproape şoptea.
– Cazul acesta nu-l duc eu singur. Evident că v-aţi întâlnit deja şi cu celălalt interogator al dumneavoastră. Vă pot ajuta numai dacă mă ajutaţi şi dumneavoastră. Mă înţelegeţi, nu-i aşa?
A tăcut, apoi s-a îndepărtat. Dacă cineva i-ar fi văzut în clipa aceea, ar fi putut uşor să creadă că pe cei doi bărbaţi nu-i preocupă nimic în afară de muzică.
– Aveţi vreo dorinţă, vreun of? l-a întrebat maiorul cu voce tare.
– Dacă se poate, v-aş cere hârtie igienică, zise Friedmann după ce și-a dres vocea.
Benedek a dat din cap. Celălalt a prins curaj.
– Şi aş vrea să vorbesc cu soţia.
– Deocamdată nu-i posibil, dar îi puteţi trimite un mesaj.
Văzând chipul mirat al lui Friedmann, a remarcat ironic:
– Nu există poştaş. Trebuie să-i trimiteţi mesajul prin mine.
– Atunci i-aş transmite doar atât, că trăiesc.
– Îi voi transmite.
A vorbit din nou în şoaptă:
– Iar dumneavoastră gândiţi-vă la oferta mea. Situaţia dumneavoastră nu-i disperată.
Muzica a încetat brusc, iar crainicul a anunţat redifuzarea transmisiunii de la şedinţa generală a Partidului Muncitoresc Maghiar, care a avut loc în ziua anterioară în sala sporturilor, şi imediat după aceea a urmat înregistrarea la faţa locului a discursului secretarului general al PMM, Rákosi Mátyás. Încăperea răsuna de aplauzele furtunoase şi de discursul distorsionat de volumul prea ridicat. Benedek s-a apropiat de radio, l-a închis, apoi s-a răzgândit şi l-a pornit din nou, de data aceasta cu volum normal. A crăpat uşa şi le-a spus celor de pe coridor că interogatoriul s-a terminat.
Ţăran prefăcut. Asta i-a venit în minte lui Friedmann şi acum la auzul cuvântării lui Rákosi, ca de fiecare dată când auzea dialectul însuşit cu mare grijă. Cunoştea destul de mulţi oameni din toate ţinuturile, ştia bine că un evreu vorbeşte aşa numai dacă vrea să se uite cine e în fapt.
Când au intrat paznicii, ca să-l ducă înapoi în celulă pe reţinut, Benedek, mimând o atenţie profundă, stătea în faţa aparatului de radio şi l-a oprit irascibil pe caporalul care îi raporta răsunător. A arătat furios spre aparat ca unul care nu înţelege cum poate fi deranjat într-un asemenea moment.
A durat minute întregi până au ajuns la noua lui celulă din subsol şi Friedmann a rămas singur. S-a animat viaţa din subsol. A trebuit să se oprească la fiecare cotitură şi, întors către perete, cu capul plecat, să aştepte în tăcere, până un alt reţinut, tot cu privirea în pământ, era condus în direcţia opusă.
În celulă era răcoare, dar pardoseala era uscată. În colţ se afla vasul veceului, vizavi priciul cu pătură, alături un scăunel. În mijlocul plafonului atârna un bec cu lumină palidă.
S-a prăbuşit pe pat, dar s-a deschis de îndată vizeta şi unul dintre gardieni s-a răstit la el.
– Ziua nu vă aşezaţi pe pat!
S-a ridicat cu silă şi s-a aşezat pe scăunel. Ştia că trebuie să analizeze, să pună lucrurile în cumpănă, să decidă ce să facă, pentru asta a primit timp de gândire. Ştia că relativul confort, hainele uscate sunt instrumente de constrângere, dar analiza lucidă a situaţiei în care se afla nu putea alunga nădejdea redeşteptată că şansele sale sunt mai bune decât cu câteva ore în urmă. Alternau în el valuri de disperare şi de încredere.
Bătaia, noaptea petrecută aproape în întregime în stare de trezie din cauza zgomotoaselor bătăi în uşi, neaşteptatul interogatoriu din zori şi comportamentul bizar al maiorului l-au extenuat. Chipul lui i se părea cunoscut de undeva, dar e posibil să nu fie decât închipuire.
S-a uitat împrejur şi a fost din nou cuprins de o oarecare mulţumire. A simţit că a obţinut condiţiile relativ mai normale prin atitudine. În măsura în care, îşi zicea, poate fi socotit normal ca un om să fie închis într-o gaură de doi pe trei metri şi se poate bucura şi pentru că propriile excremente nu duhnesc lângă el.
Îşi amintea: pe frontul de est, pe un ger de minus douăzeci şi cinci de grade şi viscol şuierător, o obială uscată şi o grămadă de lemne de foc erau dorite cu aceeaşi ardoare ca întoarcerea acasă, revederea mamei, a tatălui. Pentru supravieţuire erau absolut necesare micile succese cotidiene. Trebuie să-l slăvim pe Creator pentru fiecare zi în care am supravieţuit, şi-a amintit vorba repetată la nesfârşit de către tatăl său. Îi preţuia foarte mult smerenia, credinţa mai puternică decât a lui, dar această convingere i s-a părut întotdeauna prea puţin pentru a fi principiu de viaţă.
Se gândea răvăşit la propoziţiile şoptite de la sfârşitul interogatoriului, pe fondul păcăniturilor radioului. Ce speră să obţină, de fapt, acest ins cu ameninţările disimulate în ofertă? Niciun om cu mintea întreagă şi-şi poate asuma aceste acuze. Nici măcar nu le poate crede. Ce ar putea oferi în schimbul cooperării care poate atrage cea mai aspră pedeapsă?
Friedmann a pus în balanţă faptul că pe parcursul interogatoriului, mai devreme ori mai târziu, nu va mai putea rezista – îl vor putea determina să recunoască. Ştia, totodată, şi că nu-l vor putea condamna fără proces, pentru că tocmai ăsta e scopul lor; să demonstreze în faţa lumii întregi „înmulţirea duşmanilor” care nu mai cruţă, iată, nici măcar propriile rânduri. „Sioniştii” au doar rolul secundar – şi cine mai ştie câţi alţii? Ceea ce a prezentat Peyer în ’41, şi despre care au relatat şi prizonierii de război întorşi acasă, acum se materializează şi aici pe modelul moscovit. Atâta doar că în vreme ce pe Rajk şi pe ceilalţi comunişti îi pot determina să facă mărturisiri publice, pe el nu-l vor putea constrânge. Îşi jura că va dezminţi în faţa tribunalului tot ce au scos de la el prin tortură.
S-a apropiat de găleata de apă, care servea totodată şi pentru spălarea tinetei. A mirosit-o, a luat o înghiţitură, apoi a băut.
Ce ar vrea de la el acest om, în afară de mărturisiri, şi de ce şi-ar asuma vreun risc pentru el? Chiar dacă ar fi evreu, nu e totul neverosimil? Poate are mustrări de conştiinţă? Nu prea credea, e adevărat, însă îi era limpede că omul are posibilitatea, până în clipa morţii, de a se întoarce oricând la drumul drept pe care l-a părăsit. Şi în cadrul secţiei se găseau unii mai omenoşi decât la Starîi Oskol, dar acolo nimeni nu şi-ar fi asumat un asemenea risc pentru cei ce le-au fost încredinţaţi. Dacă nu cumva e şi asta o capcană. Şi într-un fel, şi în celălalt, acuzele care i se aduc pot primi pedeapsa cu moartea. Trebuie să nege cât poate. Nu are altă şansă.
S-a prăbuşit pe scăunel şi şi-a lăsat capul pe braţul sprijinit pe prici. Deşi era conştient că nu are niciun motiv palpabil, a fost cuprins de speranţă, chiar dacă ştia că oferta se poate îndrepta numai spre uşurarea condiţiilor în care să recunoască acuzaţiile puse în sarcina sa, inventate de unii, undeva, pentru ceva.
Constrângerea de a sta treaz mai bine de două zile l-a extenuat. Spre norocul lui, în acest sector de celule, între două lovituri în uşi şi spionarea prin vizete treceau uneori şi ore întregi, astfel că, deşi chircit şi chinuit, se putea odihni. Înainte de a adormi, s-a gândit că zilele se amestecă şi ar fi trebui să numere de două ori deja omerul2 de când l-au reţinut pe el. Astfel nu ştie precis nici în care seară începe shauvotul3. Cu certitudine, tatălui său nu i s-a întâmplat asta niciodată. Dacă nu l-ar fi adus înăuntru şi nu l-ar fi împins pe jumătate leşinat în gaura aceea întunecată, nici el n-ar fi încurcat zilele – se frământa, dar nu pentru multă vreme. Şezând, l-a doborât somnul.
1 Paznic.
2 De la Pesach la Şauvot, „săptămânile” recoltării, până la sărbătoarea Torei, şapte săptămâni: trecerea a patruzeci şi nouă de zile. Acesta este omer (snop), perioada de numărare a zilelor în prezent, care leagă amintirea ieşirii din Egipt de sărbătoarea primirii Torei.
3 Sărbătoare religioasă a evreilor consacrată secerişului grâului, culesului primelor roade şi care rememorează primirea Legii divine de către Moise pe Muntele Sinai.
Imaginea: Alberto Giacometti
