Povestire din Quilt, volum în curs de apariție la Editura Polirom.
Era într-o marți. Locul unde trebuia să ajung se afla între stații. Am coborât după, nu înainte. Așa am putut vedea din autobuz clădirea înaltă, cu cine știe câte etaje, cu fațadă de sticlă oglindind cerul de vară. Una dintre acele clădiri la care ne uitam uneori în plimbări, seara, când se aprindeau luminile, și ziceam uite, acolo sunt oameni care au încă salarii, și poate că ne doream să fim și noi iarăși ca ei, spun poate, nu știu sigur de tine.
Am coborât chiar înainte de aeroport și-am luat-o înapoi pe trotuarul îngust, până la prima trecere de pietoni. Valuri de sălbăție, nalbe, trifoi și mușețel în stânga, dincolo de-un gard din plasă de sârmă, cu acel iz al peticelor verzi cărora le zicem petice de iarbă, deși acolo sunt zeci, poate sute de feluri de ierburi diferite și flori, dintre cele pe care le calcă lumea în picioare fără sentimentul că au călcat pe vreo floare, câtă vreme ele n-au nume, adică un nume știut, sau poate dintre cele pe care nici măcar nu calcă nimeni vreodată, nici nu le privește nimeni vreodată, și-atunci florile fiind dintre cele despre care se spune că-s cele mai nefericite din lume: necontemplate, de câmp.
Mi-am anunțat sosirea la recepție, nu se putea evita. O doamnă cu cămașă albă a zis:
— Vă deschid eu, cu ecusonul meu.
A sărit de pe scaun, a pornit către lift foșnind din fusta ca o teacă. N-am înțeles la ce se referea, am urmat-o, a chemat liftul, iar când ușile argintii s-au deschis mi-a făcut semn să intru, apoi a pășit cu un picior înăuntru, a întins gâtul spre mine de parcă ar fi vrut să mă sărute la despărțire, eu am tresărit și m-am tras un pic mai în spate, ea și-a apropiat ecusonul de un buton luminos și s-a retras iute:
— Cinci! mi-a strigat înainte ca ușile să se închidă.
Mi-am șters fruntea și obrajii cu un șervețel.
Ușile s-au deschis, am ieșit, eram singură pe coridorul pufos ca un iepure și atât de tăcut, nici pașii nu mi se auzeau cum înaintam spre camera 217, ușor de găsit, unică într-o adevărată aripă cu porțile de sticlă date deoparte.
Un birou de recepție, și-aici, nimeni.
Zumzetul lin al computerului sfredelind un aer bine ventilat, zumzetul lin al aparatului de aer condiționat sfredelind un aer lipsit de insecte.
M-am așezat în hol, chiar lângă ușile de sticlă, pe unul dintre cele două fotolii atât de curate, atât de curbate; totul era crem, culoarea celor mai îndrăgiți caniși, cu stăpâne care îi spală și-i piaptănă și-i scot la plimbare numai atunci când nu plouă. Spătarul în semicerc a protestat împingându-mi coatele-n coaste: era mult mai îngust decât părea la prima vedere. M-am ridicat, mi-am pus geanta pe celălalt fotoliu, m-am așezat mai pe margine.
Ceva zgomote, o ușă deschizându-se în capătul coridorului. Dincoace de porțile de sticlă, din acest capăt de hol unde stăteam sub un ficus, drumul se ramifica în trei: un drum scurt spre recepție, pe dreapta, un drum lung în față și cu ușă pe stânga, probabil spre biroul șefului unde ar fi urmat să intru, același drum prelungindu-se încă un pic, înainte, cu o ușă pe dreapta, spre biroul care se deschisese acum și de unde veneau, plutitoare, trei grații. O blondă suplă și nefiresc de înaltă, cu tălpi bronzate artificial în sandale argintii, cu bentițe delicate peste degetele terminate cu scoici, lângă ea o șatenă frumoasă remarcabil de pusă în umbră de prima apariție și, în fine, o a treia care nu avea nici o șansă, deși investise din greu. Au glisat privind tot înainte, nu s-au sinchisit de planta nouă din hol, adică de mine, au trecut de porți, și-au continuat discuția aruncându-și niște replici din mers, aceleași ecusoane cu șnururi din biluțe metalice, liftul chemat, un gât întins, ecusonul iluminat de buton, ușile închise, zumzetul lin.
— Pentru interviul de angajare?
N-am apucat să văd de unde ieșise fata care acum se așeza la recepție. M-a întrebat scurt dacă sunt cine sunt, un nume pe-o listă, am confirmat, mi-a spus că acum este altă persoană înăuntru, scuzându-se cu o formulă de-o precizie aproape matematică – imediat și de îndată ce.
— Nu-i nimic, am ajuns eu mai devreme, am bâiguit din fotoliu.
Era abia fără cinci. Nu mă pot dezbăra de sositul ăsta mai devreme.
Acum nu doar că auzeam clar ticăitul ceasului de pe perete, dar simțeam asupra mea privirea secretarei, chiar și atunci când ea se uita în monitorul extraplat, când se rotea cu tot cu scaun și arunca un ochi pe fereastră, când căuta ceva pe sub birou, în vreun coș de gunoi. Dintr-odată eram mult prea mare pentru fotoliul ăsta frumos croit pentru altfel de trupuri, dintr-odată miroseam a casă și a dicționare, părul mi-era zburlit pe la frunte și fruntea lucioasă, sandalele încă îmi purtau în cute și-n plesnituri praful plimbării de ieri, deși le ștersesem. Armenească, Moșilor, Sfinților – erau toate acolo.
Am răsfirat în evantai revistele de pe masă și am ales una, ceva cu inevitabilul „business” în titlu, am deschis-o, am dat pagină după pagină, costume, cravate, lumini de neon, mobilier, grafice, dinți, texte în română pe stânga și într-o engleză de-a dreptul intimidantă pe dreapta, realizări și optimism, mult albastru, și m-am oprit la o pagină surprinzătoare dinspre final, din care mă priveau ochii de ambră ai unui câine. „Câinele moscovit de metrou”, spunea titlul. M-am pus pe citit.
Există cam cinci sute de câini care circulă constant cu metroul în Moscova. Studiile arată că știu exact unde merg. Recunosc numele stațiilor, coboară unde doresc. Intuiesc cu precizie durata călătoriei. Se apropie de ușă când vor să se dea jos. Se strecoară cumsecade printre picioarele oamenilor deja obișnuiți cu ei. Metrocâinele moscovit pleacă dimineața dinspre periferie spre centru, în căutarea unui trai mai bun: aici găsește mai ușor de mâncare. După ce înduioșează localnicii și turiștii de pe la localuri, se întoarce spre seară acasă, în locul de dormit. Istovit, cu direcție precisă, nu vrea nimic de la nimeni și nu deranjează pe nimeni. Câinele moscovit ațipește uneori în picioare și ratează stația dorită. Atunci coboară la următoarea, asta-i viața, cine a zis că trebuie să fie ușor?, și o pornește pe jos înapoi. Nu se pune problema biletului, însă doar pentru o stație n-are rost să iei iarăși metroul.
Cam asta zicea în articol. M-am uitat din nou la fotografie. Câine roșcat, urechi de elicopter, cap ușor înclinat, perfect conștient că este fotografiat. În spatele lui, pe peron, ca șterse de-o mână care a trecut din greșeală peste vopseaua încă neuscată a clipei, siluetele în mișcare ale oamenilor, mergând încolo și-ncoace.
Fără două minute. Pe mocheta bej tocmai au plutit înapoi cele trei fete, au intrat în birou cu păhărele de plastic în mână, fluturând din pletele bine întinse. Acum mă uit pe peretele din stânga, unde sunt afișate niște foi trase la imprimantă. O programare pentru lunile de vară, dintre care o parte s-au dus. Angajații trebuie să aleagă: zbor cu balonul, salt cu parașuta sau zbor cu parapanta. Ionela, Mariana și Nicoleta și-au executat deja salturile, o atestă steluțele desenate cu pixul. Mi-am dorit și eu mereu să sar cu parașuta, însă așa cred că n-aș… Un acvariu! Chiar în capătul coridorului, către biroul șefului și al fetelor, s-a aprins o lumină și abia acum observ un acvariu destul de mare, probabil cel mai mare pe care l-am văzut vreodată într-o încăpere. În trei încăperi. Un perete dă spre hol, celelalte sunt înăuntru, în birouri. În felul acesta, toată lumea se poate bucura de priveliște și probabil că într-o oarecare măsură oamenii se pot și zări unii pe alții, măcar deformați, măcar niște umbre. Peștii, niște discuri albastre și galbene cât palma, fac cercuri-cercuri în interiorul acestui paralelipiped fosforescent, evitând colțurile. În care poveste descria un scriitor rus muștele tăind paralelipipede în aerul stătut de sub lustră? Mă gândesc să mă ridic și să fug înspre lift, ba să merg cât mai normal, ca și cum nu aș fugi nicăieri, încă am timp, să gonesc către malul cu sălbăție și nalbe de la marginea drumului, să mă uit o vreme la el și apoi să iau înapoi autobuzul, să vin acasă și să-ți spun că n-a mers. Nu am pregătirea. Nu vor un traducător domestic de povești pentru documentele lor. Nu am ecuson. Nu o să vreau să zbor cu balonul. Nu o să vreau să beau cafea cu Ionela. Mai am timp. Nici nu știu să traduc toate astea. O să fiu ca un câine de metrou printre oameni. Călătorind zi de zi între periferie și centru. O să fiu ca o muscă zburând sub lumini în linii drepte și frânte. Ca un pește șlefuind colțuri în ape albastre. Să ies acum, când fata a plecat cu un ibric la toaletă? Porțile de sticlă-s deschise. Din doi pași, aș putea să dispar. Dar n-am ecuson. Cum ieși de-aici dacă n-ai ecuson? Trebuie să mai existe și-o ieșire de urgență, pe scări, poate mai încolo, în spate. Câinele moscovit de metrou mă privește cu îngrijorare din pagina lucioasă, cu capul ușor înclinat, cu urechile îndreptate spre mine, atât de uman: „Hai, hai!” Da, hau, hau. Când s-ar întoarce de la baie, secretara ar găsi în fotoliul îngust doar o urmă, forma fundului meu. Dar și aceasta ar dispărea imediat. Totul aici este atât de pufos.
Imaginea principală: Joan Miró, Dog Barking at the Moon, 1926
