Fii atent, o pară de duș nu se calcifică așa, cu una, cu două. Acum că atârn jumate pe hol, jumate peste scări cu furtunul de la duș în jurul gâtului, îmi spun: dacă toți amicii mei ar fi văzut baia, și-ar fi dat seama. Dacă măcar o singură dată ar fi urcat la etaj, ca Emma în după-amiaza aia, s-ar fi uitat la para de duș, ar fi deschis și închis robinetul, ar fi analizat peretele din sticlă al cabinei de duș plin de calcar, mi-ar fi văzut în chiuvetă firele de păr rase în grabă și ar fi știut: tipul ăsta e complet dus, treʼ să-l salvăm. Baia ar fi fost punctul de cotitură, dar fii atent, au mai fost desigur și alte semnale de alarmă: nu mai purtam de foarte mult timp blugi, nu mă mai bărbieream atent pe la urechi, părul de la ceafă nu mai era tuns drept, ci era un strat vâlvoi care treptat îmi dispăruse în interiorul gulerului. Când eram într-o scurtă stare de înviorare, de obicei după ce Emma trecuse singură pe la mine și mă lămurise glumind că arăt ca un boschetar și că înainte chiar nu eram așa, că tunsoarea mea îngrijită mereu îmi stătuse atât de bine, scoteam aparatul de ras din sertarul de la bucătărie – unde îl lăsasem cu câteva luni înainte, fiindcă să-l duc înapoi la baie mi se păruse o misiune prea complicată – și pileam câțiva milimetri. Și nici așa n-arăta a cine știe ce, dar era mai bine decât nimic. Smocurile alea de păr alandala îmi făceau plăcere. Le simt acum gâdilându-mă jos, pe ceafă, sub învelișul din plastic al furtunului, dar nu prea reușesc să mă mișc. Pot să-mi imaginez că vreau să-mi ridic brațul, dar s-o și fac pare o sarcină imposibilă.
Dar, mă rog, prietenii mei preferau deci, cred, să nu citească semnalele. Chiar ar fi putut să-și dea seama de la părul dezordonat de la ceafă: tovarășu’ nostru a luat-o pe arătură. Mulți și-au spus la început doar: sigur e de vină iarna asta întunecoasă – și da, acea iarnă chiar a fost îngrozitor de întunecoasă. Patru săptămâni la rând nu a ieșit soarele. A plouat non-stop. Încetișor, mă întorceam, ca în fiecare iarnă, la trupul meu de adolescent de acum zece ani și simțeam cum o gaură neagră vrea să mă înghită și cum mă trage cu o forță gigantică într-o întunecime familiar de adâncă. Stăteam mai mult în casă, uitam să trag perdelele, nu beam suficientă apă, făceam duș mai rar, consumam tot mai multă cafea ca să mă țin pe picioare, nu mai reușeam să fac caloriferele să meargă ca lumea pentru că trebuiau aerisite, dar nu reușeam să găsesc nicăieri cheița aia nenorocită și nu îndrăzneam să-l întreb pe niciunul dintre prietenii mei dacă îmi pot împrumuta vreuna (nici pe Emma, pentru că mi se părea că ea face deja prea multe pentru mine), motiv pentru care îmi târșâiam picioarele prin casă ca un inuit înfășurat în pături din fleece. Afară, pe stradă, oamenii se învârteau ca niște zombie, iar, din punctul ăsta de vedere, eu păream să mă potrivesc perfect, doar că pentru mine nu era anotimpul, ci o stare obișnuită de a fi, în care mă aflam pe toată durata anului – culminând cu această iarnă în punctul cel mai înalt al celui mai de jos nivel. Acest trup, care decorează primele trepte ale scării ca o salcie plângătoare, atârnând deasupra podelei din fața băii de furtunul de la duș întins la maximum, e trupul pe care îl târăsc după mine de ani buni. Plăpând, secat și împietrit de panică pentru că nu mai știu pe unde s-o apuc.
La un moment dat, când n-am mai aruncat nenorocitele de cutiuțe de lentile la gunoi, ci pe undeva pe podeaua din piatră a băii, m-a năvălit gândul că mulți dintre prietenii mei păreau să accepte pur și simplu faptul că între timp nu mai eram decât o versiune insipidă, molâie a tipului cu care mergeau pe la festivaluri și petreceri, care le făcea cinste cu încă un rând de băutură într-un ritm maniacal, care spunea glume teribil de bune, care purta șepci ciudate și ciordea din baruri cele mai frumoase pahare – poate că asta era treaba, ei cunoșteau pe cineva care nu mai exista. Când veneau acum în vizită, în fotoliul modern stătea un băiat prăfuit și palid, cocoșat și lipsit de entuziasm, care dădea berile pe gât. Niciun farmec, niciun joc, puțin haz, dar mai ales multe tăceri stânjenitoare și câteva glume proaste din partea mea, care lăsau să se întrezărească că mă simțeam gol pe interior ca un cimpoi sfâșiat. Oricâte glume aș fi făcut, nu păreau să pice bine nimănui, rămâneau așa, în aer, undeva lipite de tavan ca niște bule de dialog care n-aveau unde să se ducă. Am descoperit că, din cauza suferinței incomode și a eventualului eșec al celuilalt, prietenii mei nu mai îndrăzneau să pună întrebări. Sau uitaseră cum, pentru că îmi atribuiseră un fel de statut care nu mai avea cum să se schimbe. Statul meu era ăsta: îi merge mult mai bine decât acum x ani. Își repetau și își tot repetau această propoziție: „îi merge mult mai bine decât acum doi ani“, „îi merge mult mai bine decât acum trei ani“ și așa mai departe. Dacă reperul nu se mută, iar reperul era cel mai adânc și întunecat puț din viața ta, atunci totul e un progres. Atunci nimic din ce deraiază doar un pic și nu scapă complet de sub control nu reprezintă o problemă.
Când au venit toți la ziua mea, cândva la finalul acelei ierni-de-cimpoi-dezumflat, am vorbit o vreme despre pastilele de vitamina D și despre cum se pare că n-are prea mult sens să le iei. Eu am tăcut și mi-am spus: îmi bag în cioc de ani de zile pilulele astea, mai mult așa, de fază decât pentru că simt ceva, dar mă rog. Emma mi-a spus că trebuie să faci mereu ceva ce simți că te ajută, oricât de imbecil pare. Odată mi-a zis c-aș putea să-mi iau, de exemplu, un hamster, „sau un pește sau un câine, atunci nu mai ești doar tu, ci aveți grijă unul de altul“. Ea era singura care venea cu propuneri și punea întrebări.
‒ Și noi suntem uneori obosiți, sugerau prietenii mei, luând o gură de bere și încercând să nu fixeze cu privirea praful de pe rafturile rafturilor bibliotecii mele. Și ei zăceau uneori seri la rând pe canapea, ca niște cârpe fără vlagă, uitându-se la al nu știu câtelea serial, ziceau ei. Și ei comandau uneori mâncare pentru a nu știu câta oară și nu mai aveau nicio pereche curată de chiloți. Apoi râdeau, iar unul dintre ei se uita la smocurile de păr de la ceafă, care stăteau drept în sus datorită ultimului strop de gel out of bed look pe care-l găsisem în acea dimineață undeva pe sub pat, într-un borcănaș lipicios.
‒ Asta așa o fi, am zis eu atunci, dar măcar vouă încă vă funcționează para de duș.
Când am zis asta, m-au privit toți mirați și, în același timp, voiam să lovesc cu palma peste măsuța de cafea și să scuip și să țip că nici eu nu mai știu pe unde s-o apuc, dar m-am răzgândit. Atunci, cineva ar fi propus să caut ajutor profesionist sau să mă duc la psihiatru și n-aveam niciun chef – am încercat o dată, dar femeia aia mi-a zis că, în fiecare dimineață, înainte să mă ridic din pat, ar trebui să încerc să simt „ce anume vreau eu“, iar eu în fiecare dimineață habar n-aveam ce anume vreau eu, ceea ce mă înnebunea de cap. Așa că n-am făcut nimic și m-am uitat ca un câine plouat în camera de lângă, a cărei ușă, spre supărarea mea, o lăsasem deschisă. De la multele cutii de pizza și lăzi de bere puse acolo unele peste altele mi s-a făcut brusc greață, am simțit că mă sufoc și că amețesc. Aproape aceeași senzație ca acum, cu furtunul ăsta în jurul gâtului. Credeam că treaba va merge mai repede, că o să dau imediat ortuʼ popii sau că o să-mi frângă gâtul direct, dar nu. Poate e din cauza furtunului din plastic, e prea alunecos.
Apropo, atunci cu para de duș, Emma a înțeles la ce mă refer. Într-o după-amiază, m-am trezit cu ea în fața ușii, s-a dus glonț la etaj. Acolo, a scos capul de la duș de pe bară și s-a uitat la micile depuneri rotunde de calcar gălbui, care-și făcuseră cuib în inelele din plastic moale. Ineluș după ineluș, a zgândărit cu unghia și a scos calcarul. Odată ce a terminat, a învârtit robinetul și mi-a arătat că apa curge iar normal din para de duș. A părut așa simplu când s-a ocupat ea.
‒ Asta îți dă imediat senzația că ai făcut realmente ceva, la fel și dacă ai șmotrui ușa de la cabina de duș, uneori e destul de mișto să poți să te uiți prin ea, a spus ea zâmbind și mi-a dat para de duș ca s-o mai analizez puțin. Sigur poți s-o folosești câteva săptămâni fără s-o cureți. Se înfundă o găurică sau două, nu mai mult. Nu-i nicio problemă, în principiu. Poți să te mai speli pe cap, să te dai cu săpun la subraț și după duș să clătești frumos peretele. Ar fi mișto, nu? Ai o cârpă? Hai, facem totul deodată.
În acea după-amiază am făcut împreună curat în toată casa.
După ziua mea, după ce au plecat toți și eu am închis ușa, am făcut ce făceam de obicei: m-am prefăcut o clipă că fac ceva pentru mine prin casă, după care m-am târât pe podeaua din sufragerie până la pervaz. Am rabatat geamul cât de silențios posibil și am ascultat cum se opriseră să comenteze pe stradă.
‒ Ce să faci, măi, unii nu scapă de asta niciodată.
‒ Dar e viața lui, frate, nici noi nu putem să facem minuni.
‒ Eu mă bucur de fiecare dată că încă trăiește.
‒ Poate că e superfericit așa! V-ați gândit la asta până acum? Poate că nu vrea prietenă și nici toate chestiile pe care le vrem noi. Ce, nu se poate? Adică, noi facem destul de multe. Poate că ce facem noi e într-un fel absurd.
‒ Mda, așa e. Într-adevăr. Și mai știți cum era, nu? Cândva dormea într-un pat plin de mucuri de țigară, într-o cameră plină de lăzi de sticle de bere pe care le dăduse pe gât. Ăsta chiar e un mare pas înainte.
‒ Dar, dacă data viitoare e mai nasol, facem ceva, OK?
‒ Bine, bine, facem. Rămâne stabilit.
Și înainte ziceau chestii dintr-astea, dar, după ultima mea zi de naștere, de acum câteva luni, m-am simțit brusc altfel. M-am simțit ca un câine maidanez la care oamenii se uită cu afecțiune doar dacă e suficient de departe, dar de care nu se apropie mai mult, fiindcă le e teamă că dulăul o să-i muște supertare. M-am rostogolit de pe burtă pe spate, m-am uitat o vreme la tavan, m-am ridicat și am analizat geamurile nespălate pe care murdăria se vedea clar în lumina felinarelor de pe stradă. După, m-am dus la bucătăria deschisă și m-am uitat la cutiile goale de granola de pe tejghea. „Sunt prea obosit ca să mușc“, mi-am spus, „chiar sunt prea obosit. Dar nici asta nu poate fi viață.“
De când cu Emma, m-am ținut de treabă. De fiecare dată când curățam pe rând toate găuricile de unde iese apa – ceea ce pare poate o activitate foarte inutilă –, mă simțeam ca în acea seară după ce făcusem împreună curat în toată casa. Pentru o clipă, eram un alt băiat într-un alt trup. Mă convinsese chiar să-mi pun blugi. Mi-era teamă că n-o să-mi mai vină, dar n-a fost așa. Mă privea foarte fericită când mi-am băgat ca un clovn picioarele pe câte un crac, am tras fermoarul și am închis nasturele.
‒ Vezi? a spus ea mulțumită. Ăsta ești tu.
Para de duș mă apasă deja de ceva timp pe obrazul drept, de aproape văd bine că nicio găurică nu s-a mai înfundat.
Lisa Weeda (n. 1989) este o artistă și scriitoare care folosește tehnici creative multimedia. În 2021 a publicat romanul de debut Aleksandra, tradus în limba română de Irina Kappelhof-Costea la Editura Casa Cărții de Știință, în 2023. Romanul este inspirat de istoria familiei ucrainene a autoarei și a fost foarte apreciat în Olanda pentru realismul magic și pentru povestea sensibilă. Romanul a fost nominalizat la prestigiosul Libris Literatuur Prijs, iar autoarea a fost declarată talentul literar al anului 2022 de către ziarul olandez Volkskrant.
Lisa Weeda a regizat și a scris scenariul documentarului Rozsypne (Studio Zzzap, 2019), nominalizat în 2019 la IDFA DocLab Competition la categoria non-ficțiune imersivă. Predă Scriere pentru realitate virtuală, Producție de reviste și Transmedia la Universitatea de Arte ArtEZ din Arnhem. De asemenea, creează programe literare pentru festivalul literar Mooie Woorden din Utrecht, orașul ei natal.
Alexa Stoicescu este traducătoare literară din neerlandeză. Absolventă de filologie neerlandeză și germană a Universității din București, s-a specializat pe literatură neerlandeză la studiile de master, desfășurate la Universitatea din Amsterdam. În prezent, predă limba și literatura neerlandeză la Universitatea din București. A tradus romane, antologii de proză scurtă, non-ficțiune, poezie dadaistă și cărți pentru copii.
Programul european CELA – Connecting Emerging Literary Artists este o platformă dedicată formării și lansării scriitorilor, traducătorilor și coordonatorilor de proiecte culturale literare aflați la început de carieră.
Proiectul încheie în 2023 cea de-a doua ediție, desfășurată pe parcursul a patru ani, în care participanții au avut ocazia de a se cunoaște, de a lucra împreună, de a participa la cursuri de specialitate și de a călători la festivaluri literare europene.
Această ediție CELA a reunit 30 de scriitori, 79 de traducători și 6 coordonatori de proiecte culturale literare din zece țări: Belgia, Cehia, Italia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Serbia, Slovenia și Spania. Fiecare țară este reprezentată în proiect de câte o organizație culturală care promovează activitatea literară și care coordonează echipa locală: Vlaams-Nederlands Huis deBuren (Bruxelles), Passa Porta (Bruxelles), České literární centrum (Praga), Scuola Holden (Torino), Wintertuin (Nijmegen), Krakowskie Biuro Festiwalowe (Cracovia), Câmara Municipal de Óbidos (Óbidos), Asociația Editorilor din România (București), KROKODIL (Belgrad), Goga (Novo Mesto), Escuela de Escritores (Madrid).
Prin dezvoltarea și susținerea acestei platforme, CELA contribuie la o mai bună comunicare între organizații culturale europene din țări subreprezentate în traduceri și la un schimb de bune practici între piețele literare ale acestora.
CELA este un proiect co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene.
Mai multe detalii despre proiect și participanți sunt disponibile pe pagina: cela-europe.com
Imagine reprezentativă: Celia Washington, The Shower, 1990
