Pe Călin-Ștefan Niță l-am cunoscut când era copil și mergea vara la mare la 2 Mai. Era genul de copil deștept, curios și comunicativ care, între două hamsii prăjite, la Pescăria din Micul Golf, îți vorbea inimos despre bosonul Higgs, elemente din tabelul lui Mendeleev și măgărușa Lola pe care o întâlnise pe una dintre ulițele satului. 😊 Fiu de psihoterapeută, după liceu Călin s-a înscris la Facultatea de Psihologie, dar și-a dat seama că nu e pentru el și a renunțat. A urmat un an de căutări și limpeziri, dintre care una a fost poezia, cealaltă – cenaclul de poezie Visceral, co-înființat în 2023 alături de o prietenă care între timp a părăsit corabia. Astăzi, Călin este student în anul II la Facultatea de Litere a Universității București.
Călin-Ștefan Niță a fost invitat să își citească poemele la Festivalul de Literatură Transdanubiană de la Craiova și a publicat poezie în „Revista U“, pe omiedesemne.ro. și în antologia Vederi a cenaclului Visceral (editura Dezarticulat, 2024).
Bună, Călin! Îți mulțumesc că ai acceptat să stăm de vorbă despre această foarte tânără și proaspătă inițiativă poetică, Cenaclul Visceral, și despre poezia pe care o scrieți acolo. Aș vrea să te întreb, în primul rând, când și cum s-a coagulat cenaclul acesta. Prin ce se deosebește de alte cenacluri? Și de ce „Visceral“?
Bună, Ilinca. Mă bucur foarte mult că mi-ai dat ocazia acestui interviu. Visceral a apărut ca un răspuns la o nevoie pe care atât eu, cât și co-fondatoarea o aveam. Voiam să ne găsim un loc unde să cunoaștem alți poeți, dar nu prea știam cum și, din fericire, nu eram singurii. Azi, cine caută pe Google „cenaclu poezie București“ găsește Visceral și Matca pe prima pagină, dar atunci nu era nimic de genul și, cum nu aveam un alt punct de plecare, într-o discuție de la mine din bucătărie, am hotărât să ne facem noi un cenaclu.
Atunci a apărut și numele, aruncam idei și parcă nu mergea nimic: Cenaclul Tomberon era prea neserios, Cenaclul Acru suna ca naiba și tot așa. „Visceral“ a venit din senin și s-a potrivit perfect, iar asocierea cu Detectivii sălbatici ai lui Bolaño este întâmplătoare, dar binevenită.
În fine, pentru a strânge oameni am făcut o pagină de Instagram unde am pus o postare cu „Cenaclul Visceral caută membri, formular înscrieri în bio“ și am dat niște bani pentru promovare. În momentul ăla nu știam nici unde urma să ne vedem, dar am mers înainte, am făcut o selecție a oamenilor înscriși și până la urmă am ținut în februarie 2023 prima întâlnire, într-o sufragerie.
Au venit atunci oameni care sunt acum membri de bază, ca Irina Francisca Ion, Andreea Roxana Ghiță, Bianca Alungulesei și Mihail Lucian Florescu, dar și persoane care între timp s-au retras. Grupul format avea o energie bună, discuțiile erau inteligente, dar aveam și ceva specific unor oameni care citesc poezie într-o garsonieră. Aș spune că dinamica asta de grup ne face speciali, dar asta e subiectiv.
E greu să ne comparăm cu alte colective artistice similare cu noi pentru că nu sunt foarte multe și toate au ceva al lor, dar cred că ne deosebește felul în care am început de la zero fără prea multe preconcepții și ne-am făcut o comunitate diversă, fără să depindem de o altă instituție deja existentă. Importantă a fost și răbdarea, ne-am dus activitatea doar în privat până am ajuns să ne definim o identitate a grupului. Am stat vreo șase luni doar cu întâlniri în sufragerii, până când, după o discuție similară cu cea care a pornit cenaclul, Irina și Maria, o fostă colegă, au venit cu ideea Laboratoarelor Visceral, care au avut prima ediție în octombrie 2023 și de care încă ne ținem.
Care au fost criteriile de selectare a membrilor, ce căutați? Și ce ați găsit – ceva surprize sau descoperiri? Plus un mic exercițiu de imaginație: dacă Visceral ar fi un personaj, cum l-ai descrie? (Te poți referi la vârstă, la valori, gusturi, simpatii și antipatii, aspirații, ș.a.m.d.) La ce lume ar visa acest personaj? Îți cer, de fapt, să zăbovim puțin asupra identității voastre de grup… 😊
Pentru selecție ne-am uitat la poemele trimise de fiecare potențial membru pe formularul de înscriere și i-am selectat pe cei care scriau într-un mod care rezona cu noi. Metoda asta nu a fost perfectă fiindcă poezia unui om nu garantează că el se poate integra într-un colectiv, dar marele ei avantaj a fost accesibilitatea: la cele două open call-uri pe care le-am avut s-au înscris în total cam 100 de oameni cu grade foarte diferite de apropiere față de scena literară, inclusiv poeți foarte talentați care nu avuseseră până atunci ocazia de a face ceva cu poezia lor. În adâncul sufletului simțeam, sau măcar speram că o să avem succes, dar nu mă așteptam să existe atât de mulți poeți buni dispuși să se înscrie într-o inițiativă complet nouă, fără vreo garanție că urma să iasă ceva din asta.
La întrebarea legată de Visceral ca personaj mi-e greu să dau un răspuns, fiindcă e ceva la care ne tot gândim, ca grup (și poate o să facem ceva cu ideea asta la un moment dat, dar momentan nu pot da detalii). Dar, personal, cred că ne reprezintă foarte bine Câinele Visceral, un fel de „mascotă” care tot apare prin poeziile noastre și probabil arată un pic diferit pentru fiecare. Eu îl văd bătrân, dar încă în putere, cu un trecut nu tocmai fericit, dar o viață bună în prezent și cu ochi care au o sclipire anume, ca și cum ar înțelege tot ce se întâmplă în jur. Nu se înțelege cu lesa, ia comenzi doar când vrea el și mai urlă din când în când la lună, dar îl iubim. Pentru mine, el reprezintă atât poezia, cât și activitatea noastră organizațională. N-am mereu energia să îl plimb și uneori mă enervează la culme, dar nu îmi pot imagina cum ar arăta viața mea fără el.
Vorbim puțin și despre Laboratoarele Visceral pe care deja le-ai menționat? Întâi poate ne dai niște informații practice: ce scop au, cu ce frecvență se țin, cine poate participa? Ce se întâmplă la un Laborator obișnuit? Apoi, poate ne povestești despre invitații de până acum, printre care se regăsesc nume celebre: ce aport au avut, ce ați avut de învățat de la ei? Ai vreo amintire specială cu ei? Vreo anecdotă pe care ai vrea să ne-o împărtășești?
Laboratoarele sunt un eveniment unde orice poet poate veni să citească în fața unui public, ca după aceea să primească feedback, iar obiectivul lor este să aducem unei comunități mai largi ceva din atmosfera întâlnirilor noastre din sufrageria Irinei (fără să fie nevoie să înghesuim 100 de oameni la ea pe canapea). Țintim o ediție pe lună, dar nu este un program strict; vara aceasta, de exemplu, le-am pus pe pauză fiindcă e o perioadă inoportună atât pentru noi, cât și pentru public.
Un laborator începe mereu cu o lectură a invitatului și o discuție deschisă cu el. Chestia asta e importantă pentru că dă tonul evenimentului prin faptul că încurajează publicul să păstreze ceva din atenția și respectul acordate unui poet deja cunoscut și în interacțiunea cu poeții mai puțin experimentați care citesc în a doua parte a serii. După momentul invitatului, facem ori open mic, cu oameni aleși pe loc din public, ori o lectură cu 5-6 poeți selectați în baza unui formular de înscrieri. Folosim alternativ cele două formate, dar amândouă au în centru discuțiile pe text. Diferențele dintre ele sunt că lecturile restrânse dau participanților mai mult timp pentru lectură cât și pentru feedback, dar la open mic totul este mult mai spontan și mai mulți oameni apucă să citească.
Dintre invitați, cel cu care am (și avem) cea mai frumoasă amintire este Radu Vancu, dar asta nu e de la Laboratoare. Când a avut lansarea Kaddish la Institutul Blecher, ne-am dus în grup mai mare și câțiva colegi i-au adus cadou niște poezii inspirate de volumul nou, iar el a doua zi le-a lăsat un mesaj foarte drăguț, terminat cu „Mă bucur că potecuța mea va fi vecină și martoră drumurilor voastre“. Tot la ediția aia de Blecher a citit și Clara Caradimu, care ne-a menționat la microfon în discuția de după lectură. Acum e şi ea în cenaclu, dar atunci nu ne cunoșteam, a fost un moment deosebit venit de nicăieri. Până atunci nu prea vorbea nimeni despre noi și brusc se simțea de parcă deveniserăm prima masă pe care o observi când intri într-un speakeasy.
Strict în cadrul evenimentelor, cei care au lăsat cea mai puternică impresie au fost, după mine, poeții care au avut şi performance: Răzvan Țupa, Andrei Zbîrnea şi Silvia Grădinaru. Dintre ei, Zbîrnea m-a surprins cel mai mult, din ce am înțeles el nu avea experiență în performance și îl vedeam un pic emoționat, dar lectura a ieşit foarte bine.
Aș vrea, spre final, să te întreb și despre poezia ta. Ce fel de poet ești tu, Călin Niță? Ai modele, poeți pe care îi admiri, monștri sacri? Ce te-a făcut să te-apuci să scrii poezie? De când scrii? Și – lame, but potentially revealing – ce e poezia pentru tine?
Sincer să fiu, eu mă văd mai mult facilitator decât poet, fiindcă în relația cu literatura emergentă, ca să îi zic așa, contribuțiile mele organizaționale au mai mult potențial, dar și moduri mai evidente în care se pot dezvolta decât poezia mea. În cadrul cenaclului ne putem evalua obiectiv activitatea după numărul de participanți la evenimente sau feedbackul primit, iar dacă am un proiect individual la care vreau să lucrez, pot să cer ajutor. În poezie bâjbâi pe întuneric și trebuie să fac totul de unul singur, de asta singura pretenție pe care o pot avea de la ea e să îmi motiveze restul activității. În rest, atât timp cât știu că fac tot ce pot ca ea să fie mai bună și nu îmi fac iluzii că aș fi vreun poet al secolului, nu cred că are sens să pun presiune pe mine să scriu într-un fel anume.
Dar răbdarea a început să dea rezultate mulțumitoare abia după ce în toți anii de liceu am scris mult și foarte prost. Am început prin clasa a noua, dar nu citeam aproape deloc, deci poemele îmi ieșeau cum învățasem eu că trebuie să arate o operă literară aparținând genului liric, inspirate de o Muză (fata de care eram îndrăgostit la momentul scrierii) sau de angoasa indusă de condiția umană (când îmi luam refuz de la Muză) și cu un Eu Liric amator de metafore și epitete. Știam că nu e tocmai OK ce fac dar nici nu îmi era clar de unde să încep cu cititul. Un interes real pentru poezie mi s-a format abia pe la 20 de ani, când am început să primesc recomandări de cărți care m-au ajutat să trec peste bariera pe care o simțeam între mine și poeții contemporani.
Probabil cea mai importantă carte peste care am dat în perioada aia a fost Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici. O citeam și pentru prima dată simțeam că înțeleg ce vor să îmi spună poemele, fără să țin cont de preconcepțiile de tipologie genul liric acumulate până atunci. Nu a fost primul volum de poezie pe care l-am citit, dar a fost fix ce îmi trebuia la început de drum ca să mă conving că poezia chiar e ceva de care am nevoie. Şi nici nu știu cum altfel să o definesc, dacă aș scrie un text lung despre asta, știu sigur că l-aș umple de platitudini și idei preluate pe fugă din alte părți, deci cel mai bine e să o țin simplu și să mă întorc la Câinele Visceral. Nu știu cine sau ce aș fi fără poezie și pentru mine asta e tot ce contează.
Călin, ce perspective simți că are astăzi un poet din generația ta? Sau oportunități? Se poate trăi din poezie? Cum crezi că vor arăta viitorii câțiva ani pentru un poet nou, membru al Cenaclului? E mai probabil să se îndrepte spre profesionism sau să se piardă pe drum?
Specific generației noastre e modul în care am crescut cu internetul ca spațiu unde ne putem exprima. Acum un poet se poate face cunoscut destul de ușor, fiindcă publicațiile online unde mulți debutează sunt accesibile fără limitele caracteristice formatelor fizice. Alt lucru la care internetul e foarte bun e modul în care permite poeților să se găsească între ei, indiferent de grupurile sociale sau instituțiile de care aparțin.
Dar încă nu se poate trăi doar din poezie. Din literatură în general e posibil (mă refer aici la scrierea de articole, traduceri, munca de editor/redactor, predat etc.), dar e un motiv pentru care scriitorii fac adesea alte lucruri pentru bani. E foarte greu, dar în același timp nu cred că trebuie să vedem asta ca pe ceva complet descurajator. Aici devine importantă spargerea bulelor sociale și instituționale, poeți care aduc contribuții valoroase vin din toate domeniile de activitate, și atât timp cât ne asigurăm că au prilejul să își arate talentul, o să avem toți de câștigat.
În ceea ce privește perspectivele de viitor, cred că poezia trebuie neapărat să se dezvolte în aria educației nonformale. Ea e în general subdezvoltată la noi, dar un copil căruia îi place să scrie are mult mai puține oportunități decât un copil cu talent muzical, cu performanțe sportive sau cu un interes spre actorie, de exemplu. Bine, și educația formală ar putea să devină mai prietenoasă cu literatura contemporană, ideal ar fi ca scriitorii care ajung profi de română să poată păstra ceva din pasiunea pentru scris și la locul de muncă, dar zona nonformală poate fi schimbată mai eficient prin iniţiative individuale. Şi ăsta e doar un exemplu, cred că în viitor vom găsi tot felul de astfel de intersecţii cu domenii unde poezia este prea slab valorificată.
Oricum, nu văd cum am putea să ne pierdem pe drum. Indiferent de direcțiile pe care poezia le va lua în viitor, e clar că în ultima vreme ea a prins viață. Atât timp cât nu uităm perioada asta și facem tot ce putem să dăm mai departe mesajul că oricine poate să înceapă o inițiativă independentă și să schimbe realmente ceva, lucrurile vor merge spre mai bine. E clar că nu mai e nimeni dispus să se întoarcă la un statu-quo al orașelor pustii, unde literatura e scrisă exclusiv de oameni morţi şi se găseşte doar în librării şi biblioteci.