Cum am ajuns la Amintirile colonelului Lăcusteanu și de ce să le citim?
Dacă vrei să afli ce cărți merită citite, merită să urmărești obsesiile scriitorilor mari. Așa am aflat că marele Camil Petrescu – al cărui admirator destul de înfocat sunt –, altfel topit după Proust și Balzac (cel din Moș Goriot, cel puțin), s-a extaziat în fața unei cărți mai puțin cunoscute, Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicată pentru prima dată în 1934. Am găsit recent ediția Polirom într-un anticariat (la un preț rezonabil) și, deși n-am rămas cu gura căscată ca autorul Patului lui Procust, am aflat citind-o că e o mină de aur. Motivele?
În primul rând, fiind scrisă de un ofițer de secol XIX, cartea reflectă la prima mână o epocă, mai ales pe cea din jurul anului 1848. O epocă văzută nu prin ochii eroilor de manual, a revoluționarilor pașoptiști despre care învățăm cu toții la istorie, a celor ce voiau să schimbe societatea, împinși de elanurile naționaliste ale întregii Europe (trebuia să avem și noi revoluționarii noștri). Nu, ci o epocă văzută prin ochii „băieților răi“, ai celor care aveau privilegii și pe care voiau să și le păstreze cu ajutorul turcilor și al rușilor.
În al doilea rând, avem sub ochi viața privată a unui slujbaș al statului (unul destul de sus-pus), care respectă cutumele sociale, are soție și copii cărora trebuie să le facă un rost, are griji cotidiene, are greutăți și înlesniri și, mai ales, are dorința de a parveni pe scara socială. Așa am aflat despre ai noștri de la Nicolae Filimon și de la colonelul Lăcusteanu. Cu singura deosebire că Grigore Lăcusteanu nu este scriitor – iar pentru Camil Petrescu, acest aspect este cel mai important.
Camil Petrescu împotriva „scrisului frumos“
În cea mai bună carte a sa de eseuri, Teze și antiteze, Camil Petrescu îi dedică colonelului un eseu întreg, plasat strategic după cele despre Proust. De ce este Camil atât de entuziasmat de un militar? Pentru că Lăcusteanu, cel care povestește scriind și scrie povestind, nu este un scriitor, nu este un „artist“ care vrea să publice: el scrie, ca o scrisoare lungă, „copiilor și nepoților“, „cititori după vremi“, cu o grafie frumoasă și lizibilă.
În termenii lui Camil, asta înseamnă „autenticitate“ și „substanțialitate“ (Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu și amărăciunile calofilismului, p. 156). Într-o epocă în care toată lumea căuta frumosul literar (cum făceau, de pildă, contemporanii săi Tolstoi sau Dostoievski), colonelul își urma pur și simplu gândurile. Tocmai aceasta îi conferă cu adevărat valoare: „Nefiind silit să consulte autoritățile distins literate și să se înmlădie superstițiilor literare ale timpului, el nu se ajustează la furcile nici unei conduite beletristice. Calcă în toate străchinile caligrafice devenite academice. Spune tot ce-i trece prin cap.“ (p. 155). Camil chiar se auto-citează pentru a-și susține favoritul, amintind că „arta n-are de-a face cu ortografia“ și că, la rândul lor, „toți scriitorii mari au scris «prost»“: Shakespeare, Balzac, Stendhal, Tolstoi, chiar „Eminescu al nostru, mișună de greșeli de limbă.“ (p. 58).
Ce-și amintește un oligarh?
Chiar în perioada în care societatea literară Junimea își ține la Iași primele sale ședințe publice, Grigore Lăcusteanu începe să-și redacteze memoriile, în casa sa din București, în calitate de colonel, fost senator și președinte de consiliu orășenesc. Limba lui este savuroasă – ca limba de atunci, de altfel – în culori pestrițe, împănată cu multe latinisme și franțuzisme, cu proverbe sau cugetări, ca să ia ochii strănepoților. Chiar și când acțiunea devine pe alocuri plictisitoare prin invazia de amănunte, ciudățenia cuvintelor de odinioară te face să mergi mai departe, cu zâmbete sau cu căutări în glosarul de la final.
Mentalitatea sa de oligarh este de o sinceritate brutală. Despre poporul de rând n-are o părere mai bună decât despre o plagă: „În țara noastră suferințele sunt mai presus decât în alte staturi. La noi clasa de jos este în stare de barbarism, oamenii cu care te slujești sunt plini de vițiuri, hoți, leneși și altele (sic!), și în loc de a te odihni, te adapă pe toată ziua cu otravă lentă prin răutatea și barbarismul lor.“ (p. 67).
Nici tineretul școlit în Occident, viitoarea elită pașoptistă, nu scapă neverificată: „Observam tinerimea română aristocratică care se întorcea din streinătate cu titluri de doctori în diferite științe, și din o sută de tineri abia câte unul constata soțietății învățături solide și fondamentale, iar 99 se întorcea bătărăi și doctori în vițiuri și imoralitate în disprețul soțietății.“ (p. 73).
Drama de familie și șirul domnitorilor
Prima parte a cărții se aseamănă unei telenovele de epocă. După ce-și face arborele genealogic, ca un boier de viță, Lăcusteanu se descrie pe sine ca un tânăr destul de dotat, ideal pentru a satisface capriciile administrative ale Vodă-ului de serviciu și ale clicii sale. Mai aflăm că soția lui avea la căsătorie doar 13 ani, iar idealul lor mărturisit este acela de a-și căpătui copiii („și eu, și mumă-sa am trăit numai pentru copii“!). Mai ales pe fiul cel mare, Mișu („fiul nostru cel iubit, întru care bine am nădăjduit“), căruia îi alege tot cariera militară, deși fiul pare că acceptă mai degrabă din datorie decât din vocație. Din păcate, Mișu se îmbolnăvește, părinții toacă averi prin clinicile din străinătate, iar deznodământul este tragic. Epistolarul final devine dureros: sunt inserate scrisorile fiului de pe patul de suferință, un amestec tulburător de speranțe de însănătoșire și asumare lucidă a calvarului, pe care tatăl le redă cu un patetism greu, de epocă.
A doua parte a cărții devine un document istoric pur. Lăcusteanu servește el însuși unei armate întregi de domnitori, despre care povestește ca martor direct: Caragea, Suțu, Grigore Ghica, Alexandru Ghica (primul domnitor regulamentar, sub domnia căruia se organizează armata modernă a Țării Românești, în cadrul căreia Lăcusteanu avansează rapid în cariera militară), Gheorghe Bibescu (în timpul căruia Lăcusteanu devine o figură militară centrală și extrem de influentă în București) și Barbu Știrbei (domnitorul instalat după evenimentele din 1848).
„Vagabonții“ de la 1848 și nașterea lui „Lăcustanski“
Dacă la școală ni se predă că Revoluția de la 1848 a fost un moment de grație națională, pentru colonelul nostru totul a fost mai mult o conspirație de subsol rea, menită să răstoarne ordinea cea bună.
Despre Tudor Vladimirescu crede că era doar o marionetă: „un om foarte neînsemnat, … fără niciun fel de învățătură sau inteligență, și drept tot meritul era că slujise în armata rusească câteva vreme și se retrăsese din oștire cu rangul de «podporucic» (sublocotenent) de infanterie. Și prin urmare nu capacitatea, care îi lipsea, nici patriotismul țării îl făcuse să se răscoale, ci și o mână puternică, streină, îmbrâncind-ul l-au făcut să lase un nume istoric în țară. Sfârșit însă au avut fatal, căci l-au tăiat în o sută de bucăți la Târgoviște generalul Ipsilanti, general al Rusiei în retragere și comandant suprem al legioanelor streine revoluționare.“ (p. 37).
Cât despre complotul pașoptist, Lăcusteanu e convins că elementele declasate au vrut să fure munca boierilor, sub umbrela Rusiei: „În anul 1847 se coaliza dăscăleții, advocații și ciocoii rapace aspirând la un răsturnare generală a țării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor și celor avuți. Pe de altă parte, ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (care era clasa cea mai inteligentă în aparență) și prin bani, având de instrumente pe frații Golești, Nicolae și Ștefan, uneltea răsturnarea lui vodă Bibescu, cu scopul de a reveni pe tronul Rumâniei. Rusiei, iarăși, nu numai că nu îi displăcea, ba încă în anul 1848 luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop ca vecină să ia de pretext că la porțile ei s-au aprins un răzbel civil, și cu acest chip să poată intra în țară să deschiză chestia Orientului. Generalul Duhamel sau Rusia avea de unealtă pe Ion Ghica (e vorba despre autorul Scrisorilor către Vasile Alecsandri, n.n., D.C.B.)…, un fanariot pripășit în țară, general țivil rusesc, iar la noi general inspector al carantinelor pe amândouă prințipatele.“ (p. 144).
În timpul evenimentelor din ’48, ca maior loial domnitorului, Lăcusteanu trage în revoluționari, e urmărit pe străzi ca să fie linșat și ajunge la un pas de moarte (scene decupate parcă din Cei trei mușchetari). Când trupele otomane restabilesc ordinea, colonelul răsuflă ușurat și își plânge protectorii: „Acestea sunt frumoasele rezultate care au adus vagabonții pe țară: invazii, omoruri, jafuri ș.a.t. Sărmană țară, amar vei simți pierderea bătrânilor boieri care te-au ținut în brațe secoli întregi. Iubiți lectori, veți vedea cum au împins-o spre prăpastie și, mergând din zi în zi din rău în mai rău, suntem amerințați a o vedea dispărând cu desăvârșire. «Adieu», frumoasă, dulce și mănoasă țară! Poate Dumnezeul rumânilor prin ajutorul pravoslavnicei Rusii să te mai întoarcă la mărirea ta, dar eu nu văz nicio scânteie de nădejde.“ (p. 182).
Bilanțul unui reacționar de succes
Lăcusteanu este strămoșul bugetarului român perfect: nu vrea să salveze țara, ci doar să-și prindă un post călduț, să adune titluri poleite și să-și aranjeze copiii. Concepte ca naționalismul, independența sau cultura sunt simple mofturi periculoase. Pentru el, secretul succesului e să fii sluga ideală sub orice stăpânire – românească, turcească sau rusească – fiindcă din plecăciuni se clădesc gradele și pensia lui specială de boier.
Orice revoluție, cum a fost cea de la 1848, e doar un deranj major care-i strică siesta și leafa. Din fericire, talentul lui de a pupa toate mânăstirile geopolitice dă roade: turcii îi dat medalii, rușii îl fac colonel, iar bucureștenii îl poreclesc, evident, „Lăcustanski“. Când apele se liniștesc, chiar și sub Cuza, ajunge direct în topul sistemului: senator, apoi șef peste București, cu toată familia aranjată pe viață.
Evident că-l judecăm, alegerile și oportunismul lui strigător la cer fiind exact motivul pentru care memoriile lui sunt prețioase. Ne arată fără perdea spatele scenei și ne confirmă o bănuială veche: istoria oficială din manuale e plictisitoare și plină de clișee, în timp ce unghiul mort al unui reacționar pur sânge este cel mai spectaculos show din program.
Bibliografie:
- Grigore Lăcusteanu, Amintirile colonelului Lăcusteanu, Editura Polirom, Iași, 2015, text stabilit, note și indici de Rodica Pandele Peligrad, traducere de Bianca Zamfirescu, prefață de Mircea Anghelescu.
- Camil Petrescu, „Amintirile colonelului Grigore Lăcusteanu și amărăciunile calofilismului“ în Teze și antiteze, în Opere, vol. 10, Editura Național, București, 2001, ediție îngrijită de Florica Ichim.
- Camil Petrescu, Interviuri, Editura Cheiron, București, 2022, ediție îngrijită de Florica Ichim și Alexandru Buican.
Theodor Aman, Petrecere cu lautari
