Când locuiau la hotelul unde a lucrat Sofia, în valea aceea pustie și în același timp foarte vie, unde pământul galben și uscat fremăta de gângănii și păsări și rozătoare toate de o culoare cu el, toate vrând să se camufleze unele într-altele, auzeau foarte des de departe sau de aproape focurile de armă ale vânătorilor. Tot timpul umbla pe acolo cineva care trăgea cu escopeta – acest cuvânt cu rezonanță de desen animat pentru urechile lui Robert, dar care desemna ceva aducător de moarte adevărată. Nu-ți venea să crezi ce înseamnă.
Pe atunci Sofia intrase deja în legalitate de ceva vreme, trecuseră vreo șapte ani de când plecase din țară și tot mai făcea comparații, tot se mai gândea cât e ceasul acasă – mai punea o oră în plus când se uita la ceas – , tot compara temperaturile și vegetația și solul, fără a intui că peste un deceniu, nu mai mult, sub ochii ei, sau mai bine zis pe pielea ei, verile vor ajunge pârjolitoare în ambele extreme care alcătuiesc spațiul locuit (adică simțit, adică oarecum înțeles) de ea: sud-estul Spaniei, la Mediterana, și estul României, la un cot al Dunării.
Hotelul de la munte, care era mai degrabă o pensiune, părea bântuit de fantome, din cauza vântului, care șuiera într-un fel atât de îngrozitor, încât într-un film sau într-o carte ar fi părut o exagerare grosolană. Era de pe altă lume, una gotică, dacă o lume gotică ar fi fost posibilă atât de aproape de o mare din sud, într-o așa lumină. Clădirea cu două etaje și mansardă era plină de ferestre protejate de obloane, care în bătaia vântului gemeau pe la toate încheieturile, de parcă cineva ar fi vrut cu orice preț să zăngănească acest obiect care era hotelul.
În plus, noaptea, se auzeau tot felul de animale sălbatice care tușeau.
A fost prima întâlnire adevărată a Sofiei cu stihiile naturii, prima situație de conviețuire, de adaptare la ceva ce nu putea controla sub nicio formă. Câte lucruri nu erau în viață fix așa, strivitoare și de neîmblânzit, doar că nu-ți șuierau monstruos în obloane și nu-ți dădeai seama, păstrai iluzia că se întâmplă pentru că ți le-ai dorit și pentru că ai luat tu singur niște decizii.
Traiul într-un loc atât de expus la intemperii te așază unde ți-e locul, îți arată clar cât ești de mic și asta poate fi înălțător dacă nu durează mai mult de un sejur turistic.
Înainte să vină Robert în prima lui tentativă de migrație, singurul locuitor permanent al pensiunii, alături de Sofia, era câinele Bobby, un pastor alemán de vreo trei ani, care s-a atașat de ea imediat și cu care mergea în plimbări pe munte, prin livada terasată de migdali sau sus de tot, printre smocuri și piatră sfărâmată și decolorată, pe culmile tocite de unde se vedea marea. Se auzeau puștile vânătorilor cu ecou în toată valea, se simțea sunetul deplasându-se, ricoșând, erau locuri perfecte pentru lecții de acustică. Păsări până atunci nevăzute zburătăceau, iar câinele se agita brusc. Părea bucuros, dar era de fapt un exces de energie venit din panică, un impuls de a se ascunde, doar că nu avea unde.
Se trezea căutând în acest peisaj ceva din Dobrogea de peste Dunăre, din Munții Măcinului, care se vedeau în zilele limpezi din orașul ei de pe malul fluviului. Știa Dealul Carapacea și Piatra Râioasă, le văzuse de câteva ori – formațiuni numite impropriu masive mamelonare, pentru că nu erau nici masive, nici rotunjite. Aveau înălțimi de o sută de metri sau un pic peste și erau rămășițe înduioșătoare ale unei epoci dramatice în istoria planetei: pe când apăreau peștii și insectele, plăcile tectonice în frecușul lor obligau munții aceștia să se încrețească și să se înalțe, pentru ca mai târziu, într-o căldură sufocantă, să fie înăbușiți de plante enorme, avide de carbon, pe lângă frunzele cărora oamenii înșiși ar fi fost niște insecte. Un trecut care începea să semene a viitor.
Diriginta ei, profesoară de geografie, era fascinată de Dobrogea. Mai târziu, gândindu-se la ea și la viața ei de femeie singură, Sofia și-a spus că trebuie să fi fost o mare realizare să iubești cu atâta pasiune ceva aflat atât de aproape și atât de la îndemână.
Într-o zi din clasa a cincea, profesoara i-a luat pe toți și i-a dus la primărie, în clădirea de pe faleză, i-a înghesuit într-o încăpere cu ferestre largi de la un etaj superior și de acolo le-a arătat munții, mameloanele zgrunțuroase și gârbovite, ascunse după ceea ce părea a fi o pădure de plop, dar care nu era decât o perdea din trei-patru rânduri de copaci, dincolo de care se desfășura un teren arabil, vizibil clar de la ferestrele primăriei.
Micașisturi, spunea diriginta. Gnais. Loess. Cu autoritatea pe care i-o dădea cunoașterea și pe care niciun profesor din ziua de azi n-o mai poate recupera, fiindcă oamenii nu se mai admiră între ei după cât de multe poate înmagazina mintea lor. Sofia încă era pe atunci un copil curios în legătură cu lumea fizică, avidă de toponime și de hărți, de ilustrații și de cuvinte care i s-au înșurubat adânc în minte, pentru ca apoi, după ce avea să-și schimbe viața lăsând în urmă tot, până și propriul corp aproape, să ajungă un adult dezvrăjit, neinteresat de cuvintele noi, pentru că înțelesese deja irelevanța preciziei lor.
Forța comparații și toate halucinațiile ei erau din lumea cealaltă, cea părăsită. Din fosta ei țară.
Pe munțișorii de piatră galbenă de la Mediterana, nu și-a pus niciodată problema că piscurile acelea poate aveau un nume. Îți trebuie mult timp și vecinătatea oamenilor pentru ca locurile să capete nume, iar în viața ei nomadă nu încăpea nimic din toate astea. Locul nu semăna deloc cu Dobrogea, dar i s-a întâmplat cel puțin o dată ca sus pe culme, printre smocuri uscate și cu câinele lângă ea, să-și aducă aminte de ziua aceea din clasa a cincea când a văzut munții, iar profesoara le-a spus că sunt acolo de sute de milioane de ani și de-aia sunt așa tociți. Cine i-ar numi munți? Sunt niște reziduuri.
Câteodată, dimineața, Sofia găsea în ușă iepuri morți aduși de Bobby, care era liber când nu erau turiști la pensiune și îngrădit într-un țarc de sârmă ceva mai la vale, la umbră, atunci când erau clienți. Grădinarul, om bun la toate a cărui treabă principală era să curețe piscina, care în tinerețe fusese în guardia civil și care-i spusese Sofiei încă de la prima întâlnire să se ascundă sub pat dacă aude zgomote ciudate noaptea, era de părere că Bobby îi găsește morți, că e o epidemie printre iepuri sau că fermierii îi otrăvesc, dar sigur nu-i prinde câinele, fiindcă n-are cum să fie un vânător așa de bun.
Sofia avea încredere în abilitățile câinelui, dar nu cunoștea limitele rasei sale, așa că nu știa până la urmă ce să creadă. Fermieri nu prea erau, livada de pe terenul hotelului era singura pe o rază mare, iar proprietarii o lăsaseră în paragină. Nu mai era irigată de mult, apa era o resursă prețioasă în regiune, costa mult și era transportată cu dificultate. Nici pensiunea nu era racordată la vreun sistem public de apă, trebuiau să cumpere periodic câte o cisternă, care era deșertată într-un rezervor inoxidabil, cu un aer SF, care sclipea în lumina soarelui și a cărui strălucire se vedea din anumite puncte de pe șosea, de parcă prin intermediul său pământenii ar fi trimis semnale în spațiul cosmic. Mesaje SOS din agonia vieții lor arse de atâta lumină.
Nici mână de lucru nu se mai găsea pentru cules migdalele, cu toate că producția de turrón, pe care în discuțiile pe românește Sofia îl profana numindu-l halva de migdale, era o industrie tradițională a regiunii, care era împânzită de făbricuțe de dulciuri.
Când banca a pus sechestru pe hotel în 2012, fiul patronului a luat câinele la el, avea un chalet cu o curte mare și-i putea amenaja o locuință lui Bobby într-unul dintre garaje. Câinele a scăpat de acasă în scurt timp și a dispărut, nu l-au mai găsit nici cu poliția animalelor, nu s-a mai întors niciodată, iar Sofia, auzind de întâmplare, a fost convinsă că a fugit ca s-o caute pe ea.
La scurt timp după ce s-a angajat la recepție a avut prima experiență a prafului saharian care a intrat în camping pe poartă, ca un nor roșiatic, dens și înecăcios. Ștergea pământul, înaintând pe alei cu viteza unui om care se grăbește și făcându-i pe rezidenți să-și ia rufele de pe sârmă și să se închidă în rulote. Era cu mult înainte ca praful saharian să ajungă ceva obișnuit și în România, unde curge din cer odată cu ploaia. Aici de obicei intră pe poartă uscat și învăluie tot, iar oamenii își țin respirația până ce norul se potolește, particulele se îngreunează și cad pe sol. În acest prim nor, spre finalul lui, când aproape se dezintegrase, i s-a părut Sofiei că-l vede pe Bobby în lungul străzii pe care se afla intrarea principală. A ieșit din recepție cu bluza ridicată peste nas, să se asigure că e totul în regulă, a ieșit și pe trotuar, iar de acolo, spre câmp, a văzut o siluetă de pastor alemán care părea că s-a oprit din drum și se uită în urmă, către ea. A avut o reacție ciudată, i-a făcut cu mâna. Ca și când sunetul n-ar fi putut străbate aerul și un strigăt ar fi fost zadarnic, fiindcă s-ar fi blocat în praful rămas în suspensie. Dar făcând cu mâna l-a făcut pe câine să dispară, a făcut curat în fața ochilor și pe retină. Atunci și-a dat seama că Bobby fusese o nălucă. Și că ea a prins rădăcini fără să vrea. Avea vedenii din trecut, iar trecutul era de acolo. Trecutul se mutase în Spania și o ajungea din urmă.
Carnea de iepure se răcește în farfurie. Poate mâine o s-o mărunțească și o s-o amestece într-o omletă sau ceva de genul acesta, va găsi o soluție să uite amândoi că e carne de iepure.
Sofia iese la chiuveta de la marginea parcelei să spele ceva și aude rumoare în partea de jos a campingului. Lumea se agită, cineva țipă scurt, apoi tace brusc, dându-și seama că nu trebuie să facă gălăgie. Se duce grăbită într-acolo.
Musafirii lui Rodolfo se frământă lângă un coș de gunoi de plastic de sub care iese fum, partea de jos a coșului e topită, miroase urât, rezidenții ies unul câte unul din rulote să vadă ce se întâmplă.
Au pus tăciunii de la grătar încă nestinși complet în coșul montat de stâlp, deși spațiile comune sunt pline de afișe cu rugămintea de a duce mereu gunoiul la tomberonul metalic din stradă. Deși clienții sunt mereu avertizați că nu au voie să facă focul în camping, pentru că zona aceasta atât de uscată și bătută de vânturi puternice e foarte vulnerabilă la incendii, un vârtej de foc poate izbucni din orice. Când a venit Rodolfo cu carnea, Sofia a fost convinsă că folosise un grătar electric, ca toată lumea.
Acum trebuie să acționeze rapid. Șefii i-au spus că în caz de urgență trebuie să-i sune mai întâi pe ei, înainte de orice altceva, salvare sau poliție sau pompieri, trebuie evaluat în câteva secunde a cui e vina pentru ce se întâmplă, care e paguba, cine plătește, ce reguli s-au încălcat. Se grăbește înapoi spre rulota ei, își târâie papucii de plastic pe pietrișul de pe alei, simte durerea în monturi, slăbiciunea în genunchi, mai ales în stângul, tremurul acela care îi dă senzația că mai are puțin și i se rupe corpul de acolo. Odată cu înaintarea în vârstă, face față tot mai greu stresului și în general oamenilor – nu mai suportă să-i mai înfrunte. Inima îi bate mai tare. Încearcă să-și aducă aminte dacă i-a informat pe clienți că nu au voie cu foc de cărbuni în camping, e ceva ce face mereu din reflex, probabil că a făcut-o, dar pur și simplu nu poate rememora momentul, nu poate izola clipa aceea când a scos pe gură informația. Avertismentul.
În parcela ei, aproape se împiedică în ghivecele de flori, se repede în avans, unde dă nas în nas cu Robert, care așteaptă în picioare să vadă ce se întâmplă, dar n-are chef să iasă afară. Și când intră pe acest teritoriu de limbă română, Sofia începe să-i înjure pe românește pe idioți, ia telefonul pe care-l lăsase în patul ei minuscul lângă pernă și-i sună pe șefi, le spune că nu e grav, dar e un pic de agitație, iar șefii – tată și fiu – care nu stau departe, ci într-un cartier de vile aflat mai jos pe coastă, mai aproape de oraș, ajung cu motocicleta în zece minute, îmbrățișați, fiul la cârmă și tatăl lipit de el, în spate.
Când ajung ei, Sofia e acolo, lângă parcela lui Rodolfo și coșul de plastic topit și scurs. Le-a aruncat clienților o privire aspră, dar nimic mai mult. Altădată s-ar fi certat cu ei, dar acum nu e în stare. Poate din cauza platoului cu carne sau poate pentru că e complicat să fii nervos și să ai autoritate când nu pronunți bine, iar ea a obosit de acest complex al ei, de cum s-a sabotat singură în ultimii douăzeci de ani poticnindu-se de limbă, când ea n-a avut de purtat aici decât conversații superficiale, pe care mai nou roboții le traduc fără probleme, cu tot cu intonație.
Toată această nesiguranță ontologică a pus-o mereu pe seama limbii, a lipsei sale de talent pentru limbi străine, dar asta – știa și ea prea bine – pentru că avea nevoie de o explicație simplă, la fel cum pentru durerile de monturi, de genunchi și de bazin își spunea că sunt de vină pietrișul din camping și papucii de plastic în care și-a petrecut ultimii zece ani. Doctorița de familie – de cabecera, cum se zice în spaniolă, adică tăblia patului, medicul de la capul patului, cum ar veni – îi dădea mereu analgezice și o trimitea la plimbare, deși ea simțea că problema ei e mai profundă, necesită mai multe investigații și intervenții și femeia vrea să scape de ea fiindcă nu-i place cum pronunță.
Cel mai mult Sofia își dorește s-o placă medicii și s-o creadă, dar acesta e un obiectiv pe care n-a reușit să și-l atingă.
Cine știe, totuși, dacă durerile ei de picioare n-ar fi fost aceleași dacă și-ar fi petrecut ultimii zece ani mergând pe asfalt sau pe pământ galben sau pe piatră și smocuri, cum era sus, la hotelul de la munte?
Întoarsă în rulotă, cu inima încă palpitând, îl găsește pe Robert din nou tolănit pe o parte, cu telefonul în mână.
Se așază și ea pe patul ei, cel montat în partea opusă a caravanei, în locul unde în mod normal ar avea o canapea minusculă și o masă, care se extind în așa fel încât să mai improvizeze un spațiu de dormit. Are ochii umezi, iar toată forța ei se concentrează acum pe a nu plânge în fața copilului. Așa își imaginează ea că se dovedește puternică. Să nu plângă de față cu altcineva. Încă își imaginează că e un model pentru băiat.
Se sprijină cu coatele de genunchi, își susține fruntea cu podul palmelor și scoate un oftat:
– Abia aștept să se termine, spune ea.
Se bucură că nu e singură. Rulota ei, cochilia unui melc cu lipsă de calciu, străvezie și fragilă în a o proteja de lume, devine câteodată o fortăreață care o ține captivă, mai ales în astfel de momente de deznădejde. Izolarea e atunci cruntă, singurătatea apasă greu, cu toate că de afară se aude cum mișună oamenii prin camping, e suficient să te apropii un pic de băi ca să auzi mișcare, acolo tot tipul cineva face duș sau trage apa sau spală un tricou într-un lighean, acolo sunt mereu oameni și poți să te apropii de ei ca să-ți amăgești mintea că nu ești singur. Dar uneori, după o interacțiune nefericită cu ceilalți, angoasa o încremenește în rulotă, i se pare că nimic nu are sens, viitorul nu există, iar prezentul e un moment de nesfârșită cădere.
Mai demult nu era așa, se controla mai bine, se gândește ea, uitând – din fericire – că mai demult era exact la fel.
Sofia vrea să devină o persoană solară. Prin asta înțelegând că dacă nu-și mai expune rănile și nu le pune în cuvinte, nu le mai simte. O metodă la fel de bună ca oricare alta, își zice ea.
Mai mult, uitându-se în urmă, simte cum i se infiltrează în minte această poveste a propriului parcurs: parcă-parcă a avut un plan de viață.
Mâine are programare la INSS, să-și depună actele pentru pensie, și nu se poate duce decât cu sufletul împăcat. Cam cum ți se cere să te duci la spovedanie împăcat cu toată lumea, adică necertat.
A fost un plan, își zice. Haosul a fost stăpânit. Energia a fost canalizată înspre ceva. Înspre forțele nevăzute ale statului, care acum îi vor da o pensie. O jumătate de viață de supunere aici, combinată cu jumătate de viață de supunere dincolo au dat în sfârșit aceste roade.
Ar vrea totuși s-o însoțească un vorbitor nativ, are nevoia aceasta eternă de un sponsor, în sensul de garant.
Teresa e plecată la fiică-sa, cea din Danemarca sau poate cea din Germania, iar Ignacio o evită în continuare de când cu amenda. De atâta timp lui încă nu i-a trecut. Sofia nu s-a încumetat să-i ofere aerul condiționat cumpărat din banii ei.
S-a făcut aprilie și aerul condiționat e deja vital.
Vara trecută a fost prima dată în viața ei când a suferit de căldură într-un mod cât se poate de concret. De câte ori se uita în oglindă avea fața roșie, sfârșită. Își simțea răsuflarea încinsă, corpul umflat, sânii o dureau ca la ciclu, o durere pe care o uitase. Păreau plini, de parcă ar fi stat laptele să țâșnească din ei, dar erau doar venele umflate.
Din aprilie și până prin octombrie, toată regiunea era dependentă de aer condiționat, dar în căsuța de lemn în care aveau recepția nu exista o astfel de instalație. Transpirația de pe frunte îi curgea în ochi. Picăturile de deasupra buzelor și le aduna cu limba și i se părea întotdeauna periculos cât de sărate erau. La recepție stătea cu fața în bătaia ventilatorului, iar în rulotă cu fața în bătaia aerului condiționat. În mijloacele de transport și în magazine căuta adierea aparatelor, care o făcea să se simtă în siguranță.
A avut nevoie de mult timp la început să se acomodeze cu căldura și cu mijloacele de a-i supraviețui. Cu migrenele provocate de alternanța cald-frig, de felul în care îți îngheață capul în tramvai. Dar a ajuns să-i placă foarte mult să-i înghețe capul.
Păsările stăteau cu ciocurile căscate, iar cicadele, pe care ea le numea greieri, se instalau foarte aproape de tine, oriunde te-ai fi aflat. Mai bine de jumătate de an era anotimpul insectelor mari și periculoase, toate voiau să înțepe, voiau sânge de om, furnici, țânțari, toate neamurile celor care produc stridulații, gândaci atrași de mirosul fetid al gunoiului în căldură. Aerul condiționat părea că o ține la distanță de toate. În aer condiționat natura putea fi negată.
Noaptea nu-l ținea pornit în rulotă pentru că n-ar fi putut dormi din cauza zgomotului, iar anul trecut a fost primul an cu nopți în care s-a trezit sufocată, cu greutate în piept și respirație scurtă. S-a gândit că în România e mai bine pe timpul verii. Și apoi s-a gândit mai departe, când va veni exodul spre nord și și-a dorit să n-apuce acele zile de pribegie. N-ar vrea să înceapă din timpul vieții ei. N-ar mai face față la încă o migrație.
Are la congelator sticle de plastic cu gazpacho, scoate una și și-o ține la ceafă, să se răcorească. Își dă seama că nu mai poate petrece încă o vară aici. Nu în condițiile în care locuiește și muncește ea, oricum. Și după luni întregi de ezitare, după teama reîntoarcerii, a confruntării cu locul ei natal, după douăzeci de ani de relații la telefon care vor trebui reconfigurate, ceva cât se poate de fizic îi spune că nu mai poate sta aici și în sfârșit se bucură. Se bucură că scapă. Că va da timpul înapoi către tinerețe și către o climă mai blândă cu oamenii. De parcă i-ar fi făcut cineva tunel pe sub autostradă, după ce construcția autostrăzii o blocase într-un loc unde ajunsese accidental.
Astă-noapte l-a visat pe taică-su. Ea venea în zbor pe strada lor de acasă, inundată de vegetație ca un loc abandonat după un accident nuclear. Venea dinspre gară, era sus și avea viteză, aproape de casa lor a încetinit, iar el era la poartă, s-a uitat către ea și i-a zis: ce bine că ai venit, că mă plictiseam aici singur, în pământ. Era mort și în același timp era viu, ieșise din mormânt ca s-o aștepte, era bucuros și era curat. Era ca în vis, când realitățile contradictorii sunt posibile simultan, când tot ce poate genera creierul coexistă și e cât se poate de valabil.
Avea de ceva vreme deja spaima asta că el o să moară și ea n-o să fie acolo, că va ajunge cât să vadă mormântul proaspăt și crucea provizorie de lemn, dar visul acesta avea ceva luminos în el, poate de la vegetație sau poate de la fața lui, cea de acum douăzeci de ani, căci numai așa îl visa.
În orașul ei natal se închide și ultimul centru de vaccinare, care era într-un container în parcarea unui mall din afara localității. Autoritățile împachetează pandemia, o duc departe de ochii oamenilor. Brusc, peste noapte, pare că ultimii doi ani nici n-au fost. Presa e atentă în altă parte acum, la graniță se întâmplă ceva mult mai monstruos și mai greu de înțeles, pentru că e provocat de om cu bună știință. Alianța militară, care la momentul plecării Sofiei încă era un proiect de țară – când integrarea era unul dintre cuvintele acelea bizare și greu de dus, precum tranziție sau privatizare sau disponibilizări –, alianța nord-atlantică, deci, are acum în sfârșit sens. Poate că acesta este planul malefic, de fapt? Achizițiile de armament? Dar nu vrea să se afunde în norul toxic al conspirațiilor, îl simte cum se apropie, cum intră pe cărare ca praful saharian. Știe că e un om prea mărunt pentru a avea vreodată o părere corectă despre orice ar fi putut determina instabilitatea unei regiuni și trebuie să trăiască cu asta. Cu faptul că deciziile și puterea sunt în altă parte, dar și că aceia sunt tot oameni.
La telefon, Moșneguțu începe din nou să-i împărtășească, după foarte multă vreme, amintiri din copilăria lui marcată de război și apoi de marea foamete de după. A fost provocată de o secetă teribilă, de distrugerile din război, de oamenii care nu s-au mai întors de pe front să muncească pământul, de ocupație și de jaf. Amintirea cea mai vie a lui e legată totuși de secetă. Crăpăturile în pământ în care băgau mâna până la încheietură, căldura, praful, căruțele care veneau de la munte cu alimente, oamenii care dădeau la schimb ultimele obiecte pentru puțină făină, mătușa care i-a luat de crescut după ce și-au pierdut ambii părinți și care a dat o casă în oraș pe un sac de fasole boabe, refugiindu-se apoi cu copiii la o altă mătușă.
– N-o să se ajungă aici, îi spune Sofia, care știe poveștile astea, dar nu le-a mai auzit de mult. Vreți să vă trimit bani? îi mai zice ea.
Bătrânul îi face un semn cu mâna că nu-i trebuie.
Noua ei angoasă e că sistemele de pensii vor intra în colaps peste tot în lume. Odată întoarsă acasă va avea această nouă provocare, să nu-i împărtășească tatălui frământările ei, să nu-l pună pe jar, să nu se simtă atât de apropiată de el încât să alunece în capcana de a-i da acces la neliniștile ei cele mai intime.
De câteva zile, Robert îi răspunde la mesaje numai cu emoji, trimise târziu, iar ea crede că sunt toane, i s-a pus pata pe ceva. Dar taică-su o lămurește acum: băiatul are febră de la începutul săptămânii, zace în camera de la față.
Și apoi îi spune ceva ce nu i-a mai spus pe toată durata pandemiei, și anume că se teme pentru propria lui sănătate. Se teme de boala lui Robert. Că e bătrân și expus și n-ar putea să vorbească ea cu băiatul să se ducă să zacă la el în apartament?
– Vreau să apuc să te văd când te întorci, spune el.
Ochii îi sticlesc, poate că s-a emoționat un pic și i-au dat lacrimile. Sau poate sunt cristalinele artificiale, de la operațiile de cataractă.
Robert a mai avut covid, poate s-a imunizat și nu e asta, o fi altceva, se gândește Sofia. Ce argument să-i dea bătrânului să-l mai tolereze în casă?
Îl roagă doar să fie atent, să păstreze distanța.
– Hai că mai e puțin, îi spune ea. Mai e puțin și vin.
Imagine reprezentativă: Calea Moșilor 107, Adela Giurgiu 2022
