De Paști, s-a formulat cumva singură întrebarea: Când ai fost răstignit ultima dată? Cu răspunsurile colaboratorilor noștri Vă urăm Sărbători luminate!
Ovidiu Nahoi, jurnalist RFI, București
A fi crucificat? După opinia mea, cuvântul conține prea multă dramă pentru a-l putea invoca în cazul unor experiențe personale. Să suferi cumplit după ce ai fost părăsit de ai tăi, mulțimea te-a repudiat, iar Pilat s-a spălat pe mâini? Și, mai ales, să înduri toate acestea după ce ai știut că ele se vor întâmpla? Dumnezeu m-a ferit de asemenea traume. Sau, cine știe, poate doar am fost norocos. Dar, da, am întâlnit Barabe, rebeli populari care duc mulțimile spre nicăieri. Am întâlnit Pilați, gata să se spele pe mâini invocând vox populi sau rațiuni superioare. Iude? Ohoho… Mulțimi exaltate care uită și de rațiune, și de credință? Desigur. Dumnezeu, însă, a fost bun cu mine și mi-a hărăzit să-i întâlnesc pe toți aceștia pe rând, nu deodată. Sau, poate, doar am avut noroc.
Doru Pop, scriitor, blogger, Cluj
Despre cruceală și micro-crucificările cotidiene
Pe mine nu mă „crucifică” atât de mult lumea de azi, cât mă crucește. Mă crucesc tot felul de lucruri, inclusiv utilizarea verbului „a crucifica” în sensul de a fi victima unui oprobiu (public sau privat). Am fost adeseori „crucificat” pentru că nu sunt destul de flexibil cu „crucificarea” limbii române. Dar nici nu pot accepta barbarismele care torturează ființa limbii noastre. Îmi vine să-i crucific pe toți răs-tihniții care stau tolăniți în indolența vorbirii amorfe. În limba română nu există sensul secundar pe care „to crucify” îl are în engleză, unde înseamnă și „a critica dur” pe cineva – de exemplu în engleza contemporană se poate spune: „the media crucified the politician”, adică un politician a fost criticat cu cruzime, a fost torturat emoțional în spațiul public de căre ziariști. De aici, în argoul englezei „de stradă”, s-a dezvoltat un termen și mai îndepărtat de sensul inițial, „crucificarea” devenind sinonimă cu ridiculizarea, cu orice formă de critică. Astfel în engleză se poate spune „the critics crucified the author”, însemnând că un scriitor a fost umilit de către criticii care i-au parcurs scrierile. Anglicismul „a crucifica” a înlocuit mult mai frumosul cuvânt vechi, răstignire, care acoperă singurele două înțelesuri din limba română pentru „crucificare”, prima care descrie pedeapsa tipic romană, a doua care extinde sensul asupra oricăror forme de tortură. În plus răstignirea vine din slava veche („rastagniti”), unde avea mai multe sensuri figurative relevante, printre care și a te supune.
Dar, revenind la întrebare, ca în celebrul vers al lui Lennon: „The way things are going/ The’re gonna crucify me!”, pot să spun mai degrabă că am fost „micro-crucificat”. Nu dintr-o falsă modestie, pentru că a compara micile noastre umiliri cu Marea Crucificare ar fi nedreaptă, ci pentru că așa e lumea în care trăim. În fiecare secundă „micro-crucificăm” și suntem „micro-crucificați” – de ce nu ești cuminte, de ce nu te-ai dat jos din autobuz la timp, de ce vorbești prea tare, de ce vorbești prea încet și tot așa, până la sfârșitul lumii!
Emanuela Ignățoiu-Sora, poetă, București
De fiecare dată când intru în burnout. De curând. Zilele astea. Când eram mică, o priveam pe bunica muncind de dimineața până seara: și ea și bunicul sunt orfani de război, și-au pierdut tații în Al Doilea Război Mondial și, când s-au căsătorit, au avut o singură lingură. Una. Din care mâncau cu rândul. Ca să își crească cei trei copii, să își ridice casa, au fost nevoiți să muncească. Din zori până seara. Din nou și din nou și din nou. Un timp lung, fără weekenduri, fără pauze, un timp doar al ridurilor, al oftaturilor, al oboselii care îți coase pielea de umeri, de coaste, de piept. Când eram mică, priveam la bunica cum mulge, cum spală, cum risipește fânul și face de mâncare și eu îmi spuneam: nu și nu și nu. Acum am 40 de ani, vârsta pe care o avea bunica atunci când m-am născut și nu mai știu să spun nu. Spun doar da: da, proiectelor; da, vizitelor de monitorizare; da, rapoartelor, da, solicitărilor, da și da și da, și pielea mi se înșurubează de umeri, de coaste, de pântece, și ridurile se adună, oftaturile se înmulțesc.
Epigeneza ne arată cum anumite gene se activează sau nu la generațiile următoare; ca un fel de instalații de Crăciun care nu se aprind pe de-a-ntregul, sau nu în același timp. Poate de asta, când vin sărbătorile și ar trebui să mă opresc din ce fac, eu continui să muncesc. Doar epiderma mea a moștenit o singură lingură.
Imagine principală: Trans-fixed, Chris Burden, 1974
