În concediile toride, e mai greu să găsești „răspunzători”. Dar iată că s-au ivit doi! Întrebarea era ghidușă ca întotdeauna, răspunsurile poate mai elaborate decât în alte dăți.
Mihai Dobre, Șuie Paparude, București
Aprilie sau mai 1978, dimineața cu un pic de ceață tropicală în Bangui, Republica Centrafricană. Stăteam pe bancheta din spate a unui Renault 4 împreună cu părinții mei. Urma să schimb școala de la una privată, în care aveam foarte puțini colegi de culoare, cu una de stat, un fel de școală de cartier. Părinții m-au prevenit că urma să fiu unicul elev alb. Rămâneam singur. Sora mea trăsese lozul câștigător și urma să fie transferată la o școală catolică de fete. Până în acel moment, deși ne aflam deja de vreo patru luni pe continentul african, nu prea interacționasem direct cu oamenii de culoare. Am ajuns în curtea școlii în care copiii se adunau în formațiuni de câte 15, în funcție de clasa în care erau repartizați. Ne-a așteptat directorul francez al școlii și, însoțit de părinții mei, am fost dus la careul rezervat clasei mele. Eram privit de mulți ochi curioși, practic de toată școala. Nimeni nu vorbea. Eu tremuram și am început să plâng ușor, surd, în timp ce o rugam pe mama să mă ia de acolo. Parcă era un vis urât din care așteptam să mă trezesc. Aveam 7 ani și jumătate, eram slab, mic de statură, cu părul tuns castron și mult prea blond. Am auzit ceea ce ar fi trebuit să fie clopoțelul, un sunet spart, de jucărie stricată, care mi-a accentuat și mai mult anxietatea. Ajuns în clasă, directorul m-a prezentat colegilor și învățătoarei și mi-a indicat primul rând. Eram doar eu în bancă, fiecare elev avea propriul pupitru. De emoție și de frică, am început să îmi frec palmele. Nu mai știu despre ce a fost prima oră de curs. Doar pauza, acea primă pauză pe care mi-o amintesc în detaliu chiar și acum, după atâta timp. Din nou zgomotul ăla ușor distorsionat de clopoțel, colegii care au sărit sprinteni din bănci și s-au îndreptat către curtea școlii. Am rămas singur în clasă, întrebându-mă dacă să ies sau să rămân acolo. Nu mai plângeam și mai mult ca sigur curiozitatea m-a împins să merg și să descopăr cu adevărat tot ce era în jurul meu. Ajuns în curte, mulți colegi – nu neapărat din clasa mea – au început să vină spre mine și să îmi pună mâna în păr, din curiozitate, fără să mă tragă. Erau fascinați de personajul nou din peisaj. Nu mă deranja prea tare, dar eram vizibil jenat, rușinat. Nu părea chiar atât de grav. Asta până am primit prima palmă. Și încă una. Și încă una, palmă după palmă. Apoi râsete. Multe râsete cu dinții la vedere, impecabil de albi și sănătoși. Erau fascinați de urmele roșii de pe pielea feței. Am închis ochii și mi-am imaginat că sunt în altă parte, nu mai știu unde. Asta până când o colegă de clasă, pe nume Or, m-a luat de mână și m-a tras de-acolo cu un aer protector, certându-și colegii că îmi fac așa ceva. A fost primul meu prieten – sau prietenă – pe care l-am avut în acea școală. „Ne te fâche pas! Ils sont méchants.” M-a dus înapoi în clasă. Și s-a auzit din nou sunetul spart de sfârșit de pauză. Ziua era abia la început. Au trecut multe zile și copiii care mă studiaseră plini de curiozitate mi-au devenit prieteni, iar Or un fel de protector din umbră. Copilăria în Africa se petrecea la fel ca în orice altă țară, cu jocuri și râsete, diferit era doar peisajul. Și mai era ceva diferit, despre care noi, copiii, nu știam, dar cu care urma să ne confruntăm în cel mai brutal mod posibil. Ca într-o poveste halucinantă, detronarea împăratului avea să provoace haos în propria țară, iar unii dintre colegii mei aveau să dispară într-un mod crud și nedrept. Familia mea s-a numărat printre cei norocoși. Am fost scoși din acest iad și trimiși în siguranță în România. M-am întrebat de multe ori ce s-a întâmplat cu Or. Și de tot atâtea ori am fost recunoscător că nu a trebuit niciodată să mă tem pentru viața mea.
Kocsis Francisko, poet, scriitor, traducător, Tg. Mureș
Am trecut de multe ori prin urechile acului simbolic, parabolic, pilduitor. Am aflat de la un călugăr franciscan pasionat de pilde că atât de celebra cămilă nu-i chiar un animal în toată legea, că e, de fapt, o sfoară mai groasă împletită din păr de cămilă, confuzia ar proveni de la faptul că atât cămila, cât şi sfoara au în limba aramaică aceeaşi formă verbală: gamla. Dacă n-ar fi vorba despre o sfoară din păr de cămilă, am putea vorbi despre o omonimie. N-am niciun motiv să nu-l cred pe călugăr, aşa cum nu am nici dorinţă de a cerceta după un adevăr contrar. Oricum ar fi, acul cu o asemenea ureche ar trebui să fie o sculă dată naibii, numai potrivită pentru mâini de uriaşi. Pentru un neam de uriaşi şi mai uriaşi, acul ar avea o ureche numai bună de trecut cămile sadea. Dar astea numai de dragul poveştii.
Dacă prin urechile amintite mai sus am trecut mereu, prin urechea acului existenţial am trecut o singură dată, cred, adică atunci puteam să rămân netrecut şi să mă-ndrept alene spre lumea drepţilor. A fost în adolescenţă, când încă nu ştiam să înot. Am ieşit la Mureş, făceam plajă pe mal; după un timp, înfierbântat, m-am apropiat de apă, ca să iau în căuş stropi răcoritori, dar am alunecat şi am căzut în apa mult prea adâncă pentru un „topor” cum eram eu. Bineînţeles că m-am dus la fund. Pentru o clipă, pentru două, mi s-a oprit şi inima, cred. Dar îngerul meu păzitor nu era în vacanţă. M-am ridicat în picioare, cu tălpile afundate în mâl, şi am pornit spre mal. Eu nu ştiam în ce direcţie se află, dar el sigur ştia, pentru că am pornit în direcţia bună. Când eram deja pe punctul de a nu-mi mai putea ţine respiraţia, am simţit vegetaţia malului, m-am agăţat de ierburi şi m-am tras spre pământul tare, simţind că îmi iese capul de sub apă. Am tras atâta aer în piept, cât pentru o viaţă. Dar prima grijă a fost să învăţ să înot. Şi n-am mai păţit aşa ceva…
Imagine reprezentativă: Mircea Suciu, Between Heart and Brain, 2018
