Chuck Palahniuk (n. 1962) este considerat unul dintre cei mai creativi scriitori americani contemporani. După publicarea romanului Fight Club (1996), ecranizat trei ani mai târziu de regizorul David Fincher și devenit un film-cult, ajunge un nume cunoscut în întreaga lume. Este autorul a peste douăzeci de romane și cărți de nonficțiune. În prezent, locuiește în Vancouver, Washington.
Voi începe acest interviu cu o întrebare al cărei răspuns e așteptat de toată lumea. E o întrebare despre (*sunet de tobe*) Fight Club. Așa arată Inducția prin șoc? Glumesc. Nu o să te obosesc cu întrebări despre șlagăre de demult. Mă voi concentra mai degrabă pe importanța literaturii în genere. În cel mai recent roman al tău, Shock Induction, reușești simultan să critici un posibil viitor în care cititul/cărțile dispar, dar și să dedici o odă onirică marilor clasici care stau la baza a ceea ce aș numi „Ethosul Literar American“. Ce statut are literatura în viața ta? Mai poate ea să dicteze forma realității sau crezi că a sosit vremea ca scriitorii să se răzvrătească iar împotriva statu-quoului, lovind cu putere în lemnul strâmb al omenirii?
Ca majoritatea oamenilor, caut să beneficiez de tot ce au mai bun de oferit mediile respective. Internetul o să-mi livreze rapid informații superficiale, cărțile îmi vor da o experiență care necesită timp. Faptul că citesc în fiecare dimineață mă ajută să-mi stabilesc tiparele de gândire din ziua respectivă. La fel și cu televizorul. E ușor să te uiți la TV, așa că nu mă uit decât când plănuiesc să mă culc. Cărțile sunt mult mai greu de consumat, așa că de citit, citesc dimineața. Tot dimineața fac și sport. Cititul a devenit pentru mine modalitatea cea mai bună prin care mă trezesc și prin care-mi pun mintea la lucru.
În afară de Moby Dick, Marele Gatsby etc., care crezi că sunt romanele canonice a căror importanță răsună încă în prezent? Crezi că satira va avea parte de o revenire spectaculoasă?
Hai să începem cu satira. Când vine vorba despre ficțiune, sunt foarte puține lucruri care se perimează în timp mai tare decât politica și satira. Ambele sunt atât de dependente de context încât odată ce referentul lor dispare, satira se va transforma negreșit în ceva lipsit de sens. Pe de altă parte, secvențele în care acțiunile sunt descrise cu măiestrie nu își pierd niciodată valoarea la nivel de ficțiune, așa că ficțiunea care subscrie unui anumit gen va avea mereu tendința de a trece testul timpului. De exemplu, horrorul va rămâne mereu interesant. Gândește-te, de exemplu, la fragmentele pline de acțiune din Frankenstein sau din orice roman de-ale lui Ira Levin. Verbele care descriu acțiuni au tendința de a trezi mintea cititorului. Cât despre revenirea satirei, asta ține strict de nivelul de oprimare. Poate că perspectiva oprimantă a corectitudinii politice va resuscita satira.
Cred că A Cool Million, Conjurația imbecililor și multe alte cărți „clasice“ din perioada modernă devin, în ciuda perioadei în care au fost scrise, pe cât de contemporane se poate (nu mai menționez valoarea de documentar pe care a căpătat-o South Park în contextul politic actual). Shock Induction dă apă la moară nevoii de a critica sistemul educațional (american), odată cu încercările artificiale de a regla curricula, încercări care duc la scăderea numărului de cititori. Ce-ai face (sau crezi că e de făcut) în așa fel încât „copiii“ să citească iar?
Să luăm de pildă cititorii tineri, mai cu seamă pe cei de sex masculin. Ei au nevoie de o participare mult mai activă în activitățile cu care-și ocupă timpul liber. De aici și popularitatea jocurilor video. Dacă și cărțile au un plot bun, care-ți ascunde anumite detalii și care adresează probleme pe care tinerii le găsesc de interes, atunci cărțile vor reuși să atragă un public și mai tânăr. De asemenea, editurile trebuie să caute și să promoveze scriitori tineri, tocmai pentru că ei se adresează unui public tânăr care se poate bucura de astfel de autori.
Sunt sigur că experiențele tale din lumea cărții și a editurilor au fost deopotrivă bune și rele. Cărțile tale au fost traduse în multe limbi, așadar te-ai bucurat de cititori de pe tot mapamondul. Să zicem, deci, că e vina traducătorilor. Ce relație ai cu traducerile altor cărți în limba engleză? Ai vreun traducător preferat? Sau poate vreo scriitoare din afara spațiului american? Recomandă-ne niște „lecturi esențiale din canonul palahniukian“.
Mi s-a spus că romanele mele se traduc mult mai ușor decât ale altora datorită faptului că verbele pe care le folosesc sunt active. La fel ca într-un film plin de acțiune, cărțile care sunt scrise așa necesită mult mai puțină gândire abstractă, așa că lasă mult mai puțin loc de incongruențe când vine vorba de traduceri. În prezent, singura autoare din afara Statelor Unite care recurge la aceste mijloace este scriitoarea argentiniană Augustina Bazterrica. Și nu e de mirare că e foarte populară în rândul celor tineri.
În textele tale recurgi uneori la ceea ce cu pompozitate s-ar numi „structura/mijloacele poeziei“. Țin minte că ai făcut-o cu precădere în Bântuiții, carte pe care am citit-o la vârsta propice de doisprezece ani. Ai de gând să scoți vreodată o serie de poeme? Mai scrii oare poezie? Suntem oare blestemați să trăim într-o lume în care din aproape în aproape literatura se va dizolva în climatul politic, până în punctul în care ne vom trezi transformați într-o comunitate atât de mică de cititori căreia i se va putea zice „cult“? Care sunt poeții/poemele tale preferate?
Când eram mic am citit romanul Cronicile marțiene al lui Ray Bradbury, roman în care insera fragmente de poeme între episoadele mai lungi. Ele funcționau ca un soi de zonă-tampon, menită să facă mult mai ușoară trecerea cititorului de la o idee sau o atmosferă la alta. Atât romanul ăsta, cât și multe dintre celelalte povești pe care le-a scris Bradbury, fac uz de un limbaj mito-poetic, similar cu acela utilizat în basme și epopei. Cartea asta a rămas una dintre preferatele mele de-a lungul timpului, iar efectul pe care prozele lui Bradbury îl obțin e un efect pe care și eu mă străduiesc să-l obțin. Bântuiții e doar un exemplu.
Sunt sigur că nu îți e străin stereotipul artistului damnat, cel potrivit căruia artiștii nu pot crea decât dacă trec prin chinuri de neînchipuit și suferințe pe măsură. Tu unde te situezi în raport cu stereotipul ăsta? E artistul cel care trebuie să sufere sau e lumea care suferă în jurul său îndeajuns încât să-i pricinuiască o reacție pe măsură? Crezi că arta e rezultatul muncii, al talentului, o combinație dintre acestea două? Ce e arta? Și ce e iubirea? Ce e poezia? (Să zicem că glumeam cu ultimele trei întrebări.) Ce-l face pe artist să creeze? Și ce trebuie să facă un artist ca să fie cu adevărat „mare“?
La fel ca majoritatea oamenilor, am trecut de-a lungul vieții prin numeroase neplăceri. De ce aș vrea ca scrisul și cititul să adauge și mai multă suferință celei pe care deja am simțit-o? Acestea fiind spuse, scopul meu e mereu acela de a îmi stârni pofta de scris și de a îi seduce pe cititori în așa fel încât să citească. Odată ce momeala a fost pusă în ac, povestea poate să se afunde în adâncurile întunecate, dar numai dacă această întunecare devine la fel de satisfăcătoare pe cât e plăcerea de a o crea.
Sunt sigur că lucrezi la ceva acum, nu? E ceva de mare anvergură? Poate un roman? Dă-ne niște indicii (hai, te rog!). Te-ai chinuit vreodată să scrii despre ceva anume? Ai avut probleme cu spațiile pe care le-ai descris? Cu personajele sau cu vocile lor?
Dacă vorbim despre chinul creației, sunt în principiu chinuit de propria mea lipsă de răbdare. În timp ce scriu îmi doresc să o fac și mai repede, dar odată cu trecerea timpului, cu cât devin mai bătrân, devin din ce în ce mai dispus la așteptare, la a lăsa ideile cu adevărat bune să se sedimenteze în timp. Următoarea mea carte va fi un soi de SF la care m-am tot gândit în ultimii zece ani. Cartea va avea cel puțin șase personaje principale care oscilează între Pământ și o colonie spațială pentru a cărei supraviețuire ajung să o prăduiască pe prima. Povestea e scrisă într-un stil intercalat, foarte similar cu cel al lui Charles Dickens, un stil de care nu m-am apropiat până acum niciodată atât de tare.
Ești un om care ține la rutină sau scrii fără să ții cont de un program anume?
Rutina e viața mea. De cele mai multe ori, mă trezesc cu câteva ore înainte de răsărit și scriu în pat. Odată ce mi-am înșirat toate ideile, mă apuc să muncesc prin jurul casei în așa fel încât mintea să mi se poată odihni. După-amiaza, odată ce corpul mi-a obosit, mă pot întoarce la textul pe care l-am scris în ziua aia și îl pot edita. Iar despre muncă, în principiu lucrez cu pietre; mă folosesc de ele și de mortar ca să construiesc poduri și clădiri în adâncul pădurii de lângă casa mea. Nu trece multă vreme, iar pădurea le înghite, pierzându-le în mister.
Ținând cont că ești Chuck Palahniuk, e clar că beneficiezi de anumite „avantaje“. Am citit mai multe postări pe diverse forumuri, postări în care oamenii povestesc cum te-au cunoscut și au fost exaltați. Alții n-au fost la fel de încântați. N-ai cum să mulțumești pe toată lumea (na, truisme!). În ultimii ani, ai avut parte de vreo întâlnire sau vreun eveniment care merită menționat? Ai călătorit prin vreo țară uitată de Dumnezeu în care ai dat de laptele iubirii omenești? A aruncat cineva după tine cu vreun obiect? Ai vreun loc care-ți place în afara SUA?
În afara Statelor Unite, locurile mele preferate sunt fie Madrid, fie orice oraș din Italia. Praga e de asemenea foarte frumoasă. N-am călătorit niciodată de plăcere așa că, cel mai probabil, ziua respectivă e una obositoare, în care am lucruri multe de rezolvat. Iar oboseala asta poate fi unul dintre motivele pentru care anumiți oameni s-au simțit mai puțin mulțumiți de mine.
Am cam luat-o pe cărări cu întrebările de pictorial. Totuși, încă mă mai interesează arta. Crezi că să fii artist/scriitor ține acum foarte mult de echipa de PR/agenții literari cu care lucrezi? Sunt artiști care crezi că merită mai multă atenție, pentru care ai vrea să faci tu acum PR-ul? Ne face oare capitalismul să creăm și mai mult, să consumăm cantități exagerate cu o lăcomie alarmantă, balonându-ne rând pe rând, sfârșind cu toții constipați, gata să promovăm statu-quoul? E oare arta „populară“ ceva ce servește celor mulți prin accesibilitate sau e doar un mijloc de a ascunde adevăratele bijuterii, diamantele neșlefuite?
Oricine are o pasiune poate fi artist sau scriitor. Întrebarea e: Oare va ajunge la publicul-țintă? Va găsi pe cineva care să-i facă cunoscuți sau care să trâmbițeze operele lor prin lume? De fiecare dată când sunt întrebat dacă vreau să apar într-o antologie cu una dintre prozele mele scurte, condiția de care depinde acceptul meu e ca respectiva antologie să cuprindă și lucrările unor tineri scriitori. Fie că e vorba de studenții mei sau de un talent încă nedescoperit. Odată ce apari într-o antologie bine-plătită, care să promoveze respectivele povești, vei avea parte de șansa de a ieși din anonimat și de a fi observat de către agenți și editori, ba chiar de producătorii de filme, oameni care vor prelua operele cu adevărat însemnate și care le vor duce mai departe, pas cu pas, către o carieră.
Iar acum, e timpul pentru o îmbrățișare! O meritați pe deplin! Ați ajuns atât de departe! Și asta în primul meu interviu! Pentru următoarea întrebare voi avea nevoie de ruși. Ba nu, de coloniști. De artiștii stigmatizați care-au scris cărți extraordinare, clasice, care au fost fie rasiști, xenofobi, oameni răi, ba uneori chiar Günter Grass. Tu cum citești cărțile astea? Le mai poți citi? Eu mă găsesc în impas când trebuie să iau decizia dacă să recomand sau nu, să citesc sau nu cartea unui astfel de autor. Știu de exemplu despre Knut Hamsun că a fost nazist, dar cred totodată că Foamea e o carte extraordinară pe care William Saroyan a transformat-o într-o proză extraordinară, care e Tânărul neînfricat de la trapezul zburător. Știu că nu există un răspuns „corect“, dar sunt curios. Cum te raportezi la o astfel de situație? Ar trebui ca fiecare carte de felul ăsta să aibă la început o pagină dedicată atrocităților pe care autorul le-a comis sau ar trebui ca lucrurile să rămână așa cum sunt ele acum? Este obiectul artistic arta în sine sau, contrar principiului „morții autorului“, cordonul ombilical al creatorului bântuie încă opera?
Cred că fiecare operă trebuie luată ca atare și tratată în funcție de context. Nu ar trebui să existe un standard universal sau un criteriu anume de judecată. Întrebarea e dacă opera respectivă face mai mult bine sau mai mult rău lumii în care trăim? Ai pomenit de Conjurația imbecililor, dar romanul acela are numeroase instanțe în care îi descrie cu lipsă de sensibilitate pe negri, evrei și homosexuali. Poate că tot ce putem face e să sperăm că educându-i pe cititori, aceștia vor reuși să judece cu adevărat cartea.
Țin minte Monștri invizibili. Era acolo un personaj căruia îi lipseau mandibula și abilitatea de a vorbi. Dacă îmi amintesc bine, mai sunt prin cărțile tale personaje care, în ciuda „defectelor“ de vorbire, ajung să depășească bariera lingvistică. Simți vreodată că nu-ți găsești cuvintele? Și nu mă refer aici la o simplă pană de idei. Ce vreau să știu de fapt e dacă sunt subiecte pe care încă nu simți că le poți trata.
Singurul lucru pe care un prozator nu-l poate face e să spună adevărul. Și nici cititorul nu vrea să audă la rândul lui care e adevărul. Noi, scriitorii, putem doar să sperăm că la un moment dat vom găsi metafora care va băga pe furiș adevărul în mințile celor care ne citesc.
Am pomenit de limitările (sic!) limbajului uman. În contextul politic actual, cu toată emergența politicilor de extremă-dreapta, emergență pe care o vedem peste tot, crezi că va redeveni cenzura un fenomen „la modă“? Cred că America e specialistă în asta (de exemplu, vânătoarea de protestatari pro-Palestina, cumpărarea presei și folosirea ei la propagandă politică, eliminarea unor cărți din oferta bibliotecilor de stat), dar oare se va infiltra tehnica asta printre crăpăturile literaturii?
Am să repet: nimeni nu poate itera sau auzi adevărul. Putem doar să sperăm că metaforele la care recurgem vor putea reda emoțiile pe care această situație ni le insuflă. Odată ce emoțiile acestea vor fi exprimate, eliberate, problema va dispărea cu totul din lume. Asta e de fapt magia din spatele ficțiunii.
Am ajuns și la întrebarea asta idioată: Ce părere ai despre inteligența artificială? Va distruge oare lumea și așa precară a scrisului? Ne vom pomeni cu vreun hibrid între Moby Dick și Micul prinț? Va conduce oare umanitatea la un sfârșit binemeritat sau ne va transforma în tembeli cărora li se va scurge câte-o bală din colțul gurii în timp ce punem întrebări telefonului, gata să primim răspunsuri trunchiate? Ne va salva IA-ul viața în sala de operație? Folosești IA-ul vreodată? Dacă i-ar fi foame, l-ai hrăni cu și mai multe întrebări?
De ce aș recurge la o mașinărie ca să fac rost de idei când lumea e plină de oameni interesanți, amuzanți și sexy cu care pot vorbi oricând? Când IA-ul va putea bea vin cu mine, după care vom cădea împreună în pat, iar el mă va săruta și îmi va spune o poveste care mă va face să râd, abia atunci IA-ul îmi va fi de folos.
Ce are guvernul american de ascuns? Cum e scena artistică din Portland? Eu am văzut că aveți acolo evenimente impromptu în care se citește poezie, prin locuri total neașteptate, ba chiar am și ascultat niște trupe „locale“. Vrei să ne descrii care e atmosfera culturală de acolo?
E o greșeală să credem că viitorul stă în ceea ce e vizibil. Viitorul se ascunde în adâncul întunecat al pădurii, într-un loc în care noi nu-l vom putea vedea niciodată. Nu până când nu va veni peste noi în toată splendoarea lui.
