„Când scriu, joc fiecare personaj și îi dau dreptate“

Interviu cu Alina Nelega

Start

M-am gândit la un interviu cu Alina Nelega încă din perioada mea târgumureșeană – dar cumva nu s-a realizat. Nu am îndrăznit, nu ne-am cunoscut – în fine, nu. A trebuit să devin bucureștean să reușesc asta, inspirat fiind și de doamna Irén Arsene, care a văzut recenzia elogioasă a lui Carmen Mușat despre ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Interviul s-a realizat cu o naturalețe de invidiat: m-am simțit bine „în el“ și sper că și interlocutoarea mea. Căreia îi mulțumesc foarte mult pentru răspunsurile deloc formale.

Este ăsta un interviu? – ca să-l citez pe Magritte. Este și nu este, pentru că trimite în multe direcții care mai de care mai interesante.


ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat pare o carte cu elemente autobiografice. Cum decantați cele ce chiar s-au întâmplat în realitate, cum ajung acestea în pagină?

Într-adevăr, în roman sunt topite multe experiențe personale, de la care am pornit în conturarea poveștii și a personajelor, căci cea mai bună sursă de documentare e ceea ce ai trăit, iar eu am trăit acele vremuri. O fostă studentă de-a mea, născută după ’89, a început să scrie un roman despre comunism și a parcurs o lungă, cețoasă și chinuitoare perioadă de documentare, intervievând oameni și încercând să-și aproprieze realitatea prin poveștile lor, contradictorii și foarte subiective. Recunosc cu mârșăvie că m-am simțit privilegiată în raport cu ea, căci eu am trăit vremurile acelea, când eram foarte tânără și resimțeam fiecare abuz, fiecare secundă de privare de libertate, fiecare moment absurd și ireal, cu o revoltă pe care mi-o înăbușeam greu. Astăzi n-aș mai face-o, dar atunci nu aveam exercițiul libertății, nu știam ce mi se lua, doar instinctiv simțeam că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie.

Cam în asta constă secretul, în memoria afectivă/emoțională – cum ar spune Stanislavski –, cea care înregistrează vrei-nu-vrei și, împreună cu imaginația, pornesc de la realitatea trăită și creează imagini ale realității (im)posibile, reproducând mecanismele celei dintâi. De aceea, aș îndrăzni să spun, poveștile ordonează realitatea „reală“, dându-i o direcție, chiar dacă nu neapărat un sens.

Viața mea s-a desfășurat în mare parte în Ardeal, printre oameni care aparțin celor două comunități, română și maghiară, despre care am vrea să credem că pot fi reunite intercultural, dar pe care le despart cam tot atâtea lucruri câte le și apropie. Experiențele acestor oameni au fost, în comunism – și încă sunt, și în prezent – diferite de ale oamenilor din restul României. E o afirmație politică, de care nu mă dezic nici azi și pe care am încercat s-o concretizez în 2014, într-un spectacol numit Double Bind. Multe lucruri îmi sunt încă neclare, greu de raționalizat, dar am încercat mai degrabă să explorez fondul uman și să le exprim decât să le explic. Revenind la roman, cred că emoția dominantă care m-a declanșat a fost furia, o furie care nu m-a părăsit nici azi și pe care o resimt, aproape ca pe un reflex condiționat, atunci când ceva sau cineva mă privează de libertatea mea interioară. Căci de cea exterioară ne privăm singuri, motivând – prin necesitate, conformitate sau frică – deciziile incomode care ne duc adesea în situații-limită.  

Dacă vreți un răspuns mai concret în ce privește cât conștientizez din mecanica sublimă a scrisului de ficțiune, aș asemăna meseria de scriitoare cu cea de actriță. Când scriu, „joc“ fiecare personaj și îi dau dreptate, cu luminile și umbrele sale, încerc să surprind paradoxul uman care mișcă lumea, iar pentru că nu am o scenă pe care să mă exprim ca actriță – deși aș putea s-o am, și încă nu-i totul pierdut! – mă exprim în pagină, iar acest lucru, dacă ne referim strict la ca și cum… mi-a produs o plăcere egală cu suferința pe care am resimțit-o, revizitând un trecut pe care multă lume, spre deosebire de mine, crede că are dreptul să-l uite.

Pe urmă, mai există ceva de care mi-am dat seama târziu, după ce scrisesem deja destul de mult teatru: anume că subiectele care mă atrag cel mai mult, în teatru, dar și în literatură, sunt istoria/memoria și condiția de minoritar. Poate fiindcă sunt femeie și am avut – și am în continuare –  această experiență, trăiesc această condiție pe care am încercat să mi-o depășesc o vreme și pe care apoi am ajuns, sper, să mi-o asum.

Ați visat vreodată să deveniți actriță sau să aveți o scenă?

Cred că fiecare dintre noi a visat, măcar o dată, să devină actor sau actriță. Până la urmă, suntem actori sau actrițe și în viață, jucăm roluri chiar fără să ne dăm seama. Doar lumea e o scenă, nu?

De cum am deschis cartea, m-am simțit într-un loc familiar, cu români și maghiari, cu locuri cunoscute. În Marioara Voiculescu însă scrieți despre lucruri familiare altfel. Cum vă apucați de documentare, apoi de procesul scrierii?

Cu Marioara… a fost o experiență care m-a surprins și pe mine. Respectiv, a fost o comandă – iar eu nu răspund bine la comenzi. Nu prea citesc biografii romanțate, am încercat și mi s-au părut, multe dintre ele, anoste, simpliste – de la Michelangelo la Nietzsche etc. Dar am avut o experiență minunată în copilărie, pe la zece ani, citind faimoasa biografie a lui Robert Graves, Eu, Claudiu împărat, care m-a vrăjit și pe care am recitit-o de nu mai știu câte ori, fiindcă recrea o lume; nu era numai o biografie a unui personaj care, fie vorba între noi, e secundar, din punct de vedere istoric. Drept e că, după ce am citit cartea lui Graves, am fost convinsă multă vreme că bâlbâitul și șchiopul Claudius (iarăși minoritara din mine!) a fost cel mai mare împărat al Romei și, când la scurtă vreme după aceea am studiat la școală istoria antică, am fost indignată de faptul că nu i se recunoaște decât un loc atât de marginal printre marii împărați ai lumii.

Așadar, știind că pot exista și biografii romanțate care să nu fie mai prejos de literatura de calitate, am fost deschisă la propunerea venită din partea editurii Polirom, dar nu am vrut să scriu despre niciunul dintre numele pe care mi le-au sugerat ei: figuri de manual, bărbați faimoși… Iorga, Brâncuși, Nichita Stănescu etc. Cred că nu se regăsea nicio femeie pe lista lor. Am răspuns că pot să scriu, dar despre o femeie (căci despre bărbați are cine să scrie) și că vreau să scriu despre o femeie din teatru. Redactorul-șef a fost foarte îngăduitor și m-a lăsat să-mi fac de cap, iar eu am început să explorez posibilitățile, cu ajutorul Ancăi Hațiegan, care e o documentaristă de forță și o scriitoare excelentă ‒ mai mult, predă și istoria teatrului românesc la UBB. Ea a fost prima mea sursă, m-a ajutat să mă hotărăsc – au fost mai multe nume, de la Maria Filotti sau Marioara Ventura, la Marietta Sadova, dar niciuna din ele nu mi s-a părut exemplară și purtând în ea o lume întreagă, despre care încă știm prea puține sau avem idei preconcepute. Doar Marioara – această femeie formidabilă, al cărei talent și, mai ales, caracter (lucru rar, nu numai în teatru!) au fost pe nedrept uitate și îngropate de conjuncturi și interese meschine. Mi s-a părut o alegere potrivită, mai ales în contextul actual în care, în teatrul românesc, începe să se pună tot mai mult problema eticii profesionale și a condiției femeilor-artiste într-un sistem încă ierarhizat, paternalist.

Așa că, în mare parte, am vrut să fac și o restituire culturală a unui destin aflat sub o stea norocoasă, dar cu un sfârșit nefericit, aproape tragic, condus de vremuri. Poate că și acest lucru m-a atras într-o măsură destul de mare: monstruozitatea comunismului care a retezat libertatea artistei și i-a frânt aripile.

În ce privește documentarea, aceasta a fost dificilă și îndelungă. Am pornit de la jurnalul și memoriile Marioarei, cartea curatoriată de Florica Ichim și Oana Borș, dar documentele originale s-au pierdut, așa că n-am avut acces decât la selecția făcută de cele două. Am căutat în materialele epocii, în istoriile teatrului, fragmente, frânturi, firimituri Cred că practica jurnalistică pe care am exersat-o în urmă cu câteva decenii m-a ajutat mult – a fost o muncă detectivistică, cu goluri de umplut, cu lecturi diverse și multiple despre lumea de la începutul secolului XX, iar după ce mi-am adunat materialele a urmat o perioadă de gestație destul de lungă, căci nu prea știam de unde să apuc povestea ei și cum să-i dau formă. Ceea ce m-a ajutat a fost familiaritatea mea cu lumea teatrului și, mai ales, faptul că am reușit să mă împrietenesc cu personajul: am avut lungi discuții imaginare, în contradictoriu, ne-am certat și ne-am împăcat, am încercat s-o fac să se dezvăluie mai mult decât poate avea poftă s-o facă, să scot în pagină latura ei umană, chinurile și frământările creatoarei de teatru.

Cum nu răspundeți bine la comenzi? Ca om de teatru, ca profesor, aveți comenzi la tot pasul, nu?

Nu, nu am comenzi ‒ am proiecte. Pe majoritatea le generez eu, iar când mi se fac oferte, îmi iau libertatea să le accept dacă sunt în zona mea de interes și, în acest caz, nu le consider comenzi. La fel s-a întâmplat și cu biografia romanțată pe care am scris-o: atât timp cât semăna cu o comandă, nu m-am simțit în largul meu, dar apoi, când am reușit să găsesc punctele de interes (cum am explicat mai sus), a încetat să devină o comandă, mi-am asumat proiectul.

Interviul acesta este oare o comandă? Nu mi-am dat seama…

Veți mai scrie vreodată biografii?

Nu cred. Dar nu se știe niciodată…

Stilul dvs. este unul foarte „povestitor“, de parcă cititorul ar ședea lângă dvs. În același timp, în ambele cărți sunt și lucruri foarte greu de digerat. Este o contradicție voită? Cum o gestionați?

Cred că, fundamental, sunt o monologistă. Iar monologul, ca orice specie teatrală, e bazat tot pe dialog: nimeni nu vorbește singur, trebuie să existe o situație și un martor, chiar dacă imaginar, chiar dacă e dublul tău. Pe de altă parte, teatrul m-a învățat că provocările sunt motorul oricărui discurs, fie el narativ sau scenic. Sau de orice alt fel, vizuale, muzicale etc., sub umbrela creativității – artistice sau politice. Această schimbare de perspectivă pe care ți-o oferă ficțiunea și care înseamnă „provocarea“ – în sensul larg al cuvântului, este ceea ce te face să gândești altfel, să te întrebi, să ieși din cutie și să accepți că există alte puncte de vedere, alte experiențe, să ai acces la o alteritate pe care o poți împărtăși în condiții de siguranță și de protecție, fără riscul de a te expune agresivității celorlalți, care nu gândesc și nu văd lumea ca tine. Nu e vorba de a ceda unei iluzii a realității, ci de a ilumina alte adevăruri, de a te întreba „și dacă?“, de a te juca fără riscuri cu alte realități decât acelea față de care te simți în largul tău. Da, poate că ieșirea din zona de confort e greu de digerat, cum spuneți, dar așa e și viața, te provoacă mereu și e cam greu de digerat.

Sunteți dramaturg și regizor (re)cunoscut. Cum credeți că experiența teatrului V-a ajutat în scrierea romanelor, mai ales dacă ne gândim că un nor în formă de cămilă trimite explicit la Shakespeare?

Cu norul… e o întreagă poveste. Multă vreme am încercat să scriu literatură, dar au ieșit texte de scenă. În acest caz, s-a întâmplat invers: acum câțiva ani am vrut să rescriu Hamlet și am lucrat îndelung la textul lui Shakespeare, consultând diferite surse, textul original și traduceri; aș fi vrut și să montez, în prezentul nostru, acest mit cultural. Dar rescrierea pe care o doream nu s-a născut. Am abandonat atunci proiectul, gândindu-mă că am lucrat degeaba și resemnându-mă, căci există și drumuri înfundate. Totuși, jucându-mă cu posibilitatea, mi-am dat seama că, dacă aș privi cu alți ochi piesa lui Shakespeare, mi-ar plăcea s-o fac din perspectiva reginei, personaj demonizat și atât de puțin înțeles în toate montările pe care le-am văzut. E mamă, în primul rând – și își iubește fiul –, iar această latură a personajului a fost ignorată, în favoarea interpretării mai conforme cu prejudecățile: femeia necinstită, imorală, trădătoare și manipulantă. Cumva, am vrut s-o reabilitez pe Gertrude și am început să caut în textul original argumente pentru aceasta – n-o să credeți, dar le-am găsit! Nu întâmplător, romanul este de fapt o îmbinare a două monoloage, urme din abordarea inițială. Iar contextul cel mai potrivit mi s-a părut amplasarea personajelor în teatrul de azi, căci ce alt regat mai iluzoriu și mai derizoriu ar putea exista, comparabil cu Danemarca ficțională a lui Shakespeare?

Ca și cum… a apărut în 2019, dar acum parcă a renăscut. Cum vă explicați fenomenul?

E o surpriză și pentru mine, dar întreaga viață a acestui roman a fost și este o surpriză, un miracol pe care nu l-am anticipat în vreun fel. Până și cum a fost primită cartea, mai ales de cititorii tineri: mă așteptam la un alt public, la oameni de generația mea, care au trăit vremurile acelea și au opinii, unele diferite de ale mele. Dar nu scontam pe o popularitate atât de mare, pe un interes atât de fructuos – deja romanul a fost tradus în franceză și în maghiară, mai am și alte promisiuni care sper că se vor realiza. Este la a patra ediție și se vinde foarte bine – pentru piața de carte românească, vreau să spun, păstrând proporțiile.

Un ziarist căruia i-am împărtășit uimirea mea mi-a spus că poate popularitatea romanului vine din faptul că personajele sunt tinere și că problemele lor sunt familiare cititorilor de azi. Dar aveți dreptate, e mare lucru să apară cronici la atâția ani după publicarea primei ediții – cu totul altfel decât în teatru, unde spectacolul se epuizează în presă la scurtă vreme după premieră.

Chiar fumați pipă?

Oh, da! În cadru intim și de plăcere! Nu o fac în public, deși mulți se așteaptă, pe la saloane de carte sau discuții cu cititorii, să mă vadă apărând cu pipa din fotografie. Dar și poza aceasta are o poveste, s-a născut acum vreo zece ani, dintr-un joc, pornit de la celebra pipă a lui Magritte și a fost făcută de fiica mea mai mare, care s-a amuzat într-o seară cu noul ei aparat de fotografiat. Pe urmă, trebuia să trimit repede o fotografie pentru rubrica pe care o țineam la scena.ro, iar Cristinei Modreanu i-a plăcut mult și mi-am dat seama că, de fapt, imaginea mă reprezintă mai bine decât fotografiile convenționale ale scriitoarei gânditoare cu bărbia în palmă sau printre cărți – nu e ceva la care lumea se așteaptă, dar sunt eu, fără îndoială, în componenta androgină a ființei mele de femeie.

Imaginea principală: coperta cărții „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” de Alina Nelega


ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
de Alina Nelega
Polirom
2019

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×