Un freamăt dens. Parcă vine de dedesubt. Te face să verifici podeaua și pereții, să nu aibă fisuri. Biblioteca și ramele, dacă se cutremură. Pe lângă alura sa, jacheta uneori-de-piele-alteori-de-cârciumă sau privirea sceptică, ce te izbește prima dată la scriitorul-editorul-profesorul Călin-Andrei Mihăilescu este vocea. Până și scrierile lui îi reflectă timbrul: metafore moarte pier a doua oară, cuvinte obișnuite se învinețesc într-o trântă continuă, iar idei primite de-a gata se îndoaie de propria lor gravitate.
Am reușit să-l intervievez vara asta, în timpul celei mai recente vizite din Canada în București, făcută și cu ocazia de a (re)lansa trei dintre cele mai noi volume ale sale: Deunamor (Ed. MLR, 2022), Țara europsită (Ed. Tracus Arte, 2020) și AFKA (Ed. Tracus Arte, 2018). Spre sfârșitul unei ploi torențiale, ne-am întâlnit la sediul revistei, unde, înarmat cu acea voce, a dat peste cap nu doar întrebările mele, ci și ideile pe care le aveam despre sistemul educațional, cumetriile literare, posibilitatea prieteniei în ceaușism și importanța personajelor pentru proză.
Aș vrea să începem cu istoria recentă. În mai și iunie, profesorii români au ținut o grevă de mare amploare, care a implicat nu numai o cerere de mărire a salariilor, ci și o critică a sistemului românesc de învățământ – mai ales după promisiunile făcute de programul „România Educată”. Dat fiind faptul că tu predai și în România, și în Canada, cum ți se pare sistemul educațional românesc de azi? Are și părți pozitive, față de cel canadian? Ești profesor universitar, nu de liceu, dar mă gândeam că și pregătirea cu care intră un licean în universitate e un indiciu important.
Când ajung la o anumită vârstă, oamenii încep să perceapă două feluri de putreziciune. Una este putreziciunea sistemului de învățământ, care – dragă Mițo, dragă Fane! – merge din ce în ce mai prost, nu e ca pe vremea mea, și nicidecum ca pe vremea bunicului. Și alta este decrepitudinea limbii: nu se mai vorbește cum se vorbea; s-a stricat limba noastră pentru totdeauna. Fiecare generație face aceste observații odată ce e mângâiată de senectute; avem documente doveditoare de la Eschil încoace.
Nu sunt specialist în învățământul preuniversitar din România ori Canada, dar observ că studenții mei canadieni, spre deosebie de cei de acum două-trei decenii, au drept cunoștințe generale un fond, un background cultural dacă vrei, din ce în ce mai redus, mai rarefiat, mai întâmplător – trivia-like – și mai non-canonic. Backgroundul studenţilor români este mai compact.
Generațiile de nativi digitali – elevii și studenții de-acum, precum și oamenii de până în 30 de ani – au un tip de percepție culturală în care diferența dintre ce era odată văzut drept cultură înaltă (sau de elită) și cultura de masă (sau populară) aproape dispare. Vis vechi al Stângii drepte, împlinit! Stimularea simultană on- și offline contribuie fără răgaz la tulburarea tablelor de valori cât de cât tradiţionale. Așa că, naturaliter, nativii digitali sar de la micii de pe grătar la Hegel și după aceea, hip-hop la Britney Spears! pe același ecran, în aceeași secundă. E un tip de stimulare multiplă și accelerată a tinerilor care cresc într-un anumit sistem, că e el canadian sau românesc.
Cât despre învățământul universitar, studenții români – pe mulţi îi știu destul de bine – sunt mai puțin ideologici decât cei nord-americani; legăturile dintre ei sunt în genere mai calde aici, pe când ceea ce domină în America de Nord este o cultură a competiției, chiar în discipline care nu promit salarii mari din prima, cum sunt umanioarele și științele sociale. Al doilea lucru e că entuziasmul studenților români este considerabil mai mare decât cel al studenților canadieni. E în ei o dorință de a ieși înspre lumea cea largă, care de obicei vorbește doar engleză, fiind în același timp un fel de foame de cultură pe care o văd mai ales la studenții pe care-i știu, studenți la litere, filozofie, antropologie sau teatru și film. Blazarea încă nu i-a cicatrizat ca pe mulţi dintre colegii lor nord-americani. Ca exemplu, foarte puţini dintre foștii mei studenţi canadieni sau americani au păstrat legătura cu mine, dar au păstrat-o mulţi dintre cei veniţi aici din China ori din Africa, din Europa de Est ori Vest, din America Latină. Everything is history, once business is done with. And that’s business as usual, too.
Așadar, e mai results-driven Canada?
America de Nord este o lume pragmatică, în care copiii învață de devreme să gândească în termeni practici ce vor face în viitor. Să-i auzi pe puștii de 15 ani cum îşi calculează pensia, ţi se face nu ştiu cum. „E mai înţelept să te faci doctor sau businessman sau avocat decât un nenorocit de profesor de engleză, poate într-un sat“, tună Zeul Dolar. Dintr-o perspectivă pecuniară – și America de Nord este un continent făcut din bani, pentru bani și întru bani – disciplinele în care predau și scriu nu sunt, ca să spun așa, favorizate. Ba în ultimii 10-15 ani se vede la nivelul societății, în genere, un tip de anti-intelectualism. Până atunci, intelectualismul era doar marginal sau ignorat. Acum, acest tip de anti-intelectualism naşte din, şi susţine, un populism fie atroce, de tip Donald Trump, fie mediocro-administrativ (guverne, universități) care aşază activitatea intelectuală la antipodul vieții practice. Asta parcă începe să sune a promovare marxistă a opoziţiei dintre practică și teorie, într-un realism capitalist pentru care activitatea intelectuală este un zuluf, o pierdere de vreme, de vreme ce nu se ocupă cu pierderea alchimică a timpului în banalii bani, nu?
Într-adevăr, studentul român are mai multă „foame”, dar eu văd un anume conservatorism care îi apasă pe studenții din sistemul de învățământ românesc.
Bine, asta se leagă și de sistemul de învățământ de aici. Cum se întâmplă (probabil dintotdeauna), piaţa albă (a economiei, a educației etc.), adică cele impozitabile, nu acoperă decât o parte a nevoilor românilor – din care cauză avem nu doar trocul, nu doar principiul „m-ai servit, te servesc“, nu doar şpaga, ci şi industria meditațiilor. Exemplu standard: meditații la română, că trebuie să iei bacul. Dar, cum nu știi ce şi cum îţi cade la bac, papa & maman îți plătesc un meditator sau doi ca să te învețe cum să treci puntea. Majoritatea acestor profesori predau în siajul sistemului, ceea ce îi ajută pe elevi și pe viitorii studenți să ignore sau să urască literatura. La ce bun să mai citeşti Luceafărul, când poţi să înveți pe dinafară comentarii la poemul lui Eminescu? Doar avem un snop de critici (incluzându-i neapărat pe Călinescu, Manolescu și Simion) care s-au pronunțat asupra subiectului, iar copiii trebuie să recite din comentariile Acelora, pe marginea unui nucleu devenit obscur ca o stea răposată – Luceafărul.
Dacă vreun elev are ghinionul să nimerească un meditator mai imaginativ care îl face să-i placă literatura, părinții încep să protesteze: „Nu, domn’e, nu așa merge sistemul!“ Sistemul este exact cum au învățat ei la școală din clasa a VI-a până-ntr-a XII-a: aia e formula sigură de a lua un examen – treaptă, bac și ce-o mai fi. Evident, nu avem statistici pentru diferența dintre piaţa albă și cea neagră (da, şi cea neagră), aici, dintre școală şi meditații. Dar în alte domenii proporţia dintre alb şi negru e probabil 40%-60%, zic şi eu. Cu cât ponderea pieţei negre e mai mare, cu atât țara e mai de râsu’-plânsu’. În educație pluteşte rigiditatea tradiţională pe care o invoci. Am studenți (chiar de masterat sau doctorat) cărora, când li se oferă o soluție originală, zic: „Dar nu știam că avem voie să gândim aşa.“ Unora le-a înlemnit limba până şi când vine vorba despre sintaxa frazei, şi când protestez că „aşa nu!“, răspunsul vine de îndată cu candoare indignată: „Dar toată lumea ne-a învățat că așa trebuie! Că trebuie să repetăm ce-a spus domnul Eugen Simion.“ De pe caii lor sălbatici, trag cu limbile de lemn.
Mă întorc la limbaj pentru că el poartă amprentele cenzurării experienței individuale. Aceasta din urmă înseamnă nu numai originalitate, ci este, poate fi, trebuie să fie și o aventură intelectuală. Ce se întâmplă când îl citești cu ochi proaspeți pe Eminescu, iar profesorul îți spune „Nu, nu, asta nu e voie, pentru că domnul Călinescu a spus altfel şi a spus tot ce era de spus“? Ideea că în educație toate jocurile sunt făcute, ca la ruletă, este suicidară. Dacă nu îl lași pe elev/student să descopere, să riște, să greșească, să facă prostii, nu ești un adevărat profesor. Iar mie mi se pare că atât în Canada, cât și în România există o majoritate de falși profesori. Meseria de profesor e tare grea; doar cea de părinte e şi mai şi.
Să ne întoarcem spre scris. Cea mai recentă carte pe care ai publicat-o a fost Deunamor, iar backgroundul acelei cărți e faptul că ți-ai trăit copilăria, adolescența și prima tinerețe în Bucureștiul anilor ’60, ’70 și prima parte din ’80, după care ai trecut prin Europa de Vest și te-ai stabilit în Canada, unde ți-ai terminat un masterat, un doctorat și ai început să predai. În Deunamor descrii multe prietenii intelectuale sau literare pe care le-ai început în acei ani prin București. În ce cercuri te învârteai în acea perioadă și care au fost prieteniile tale non-literare?
În Deunamor partea despre prietenie – philia literaria îi spune – se rezumă la 33 de literaţi şi nu se extinde şi la mulții mei prieteni care nu au meseria asta. Dintre prieteniile izbucnite atunci am rămas până azi cu vreo cinci prieteni la cataramă; cu mulţi dintre colegii de liceu (cu care mă văd în fiecare an la Bucureşti); în fine, cu mai mulţi dintre colegii de facultate. Camarazii din armată nu fac parte din grupul ăsta, dovedind că sunt civil.
Mulți. Având în vedere că ați reușit să vă împrieteniți în plin comunism, cu renumita lui suspiciune generalizată.
Trupurile ne supravieţuiau prin iscusinţă defensivă; sufletele, prin prietenie curată. Comunismul ne-a și mi-a dat un lucru foarte prețios, și anume nu numai capacitatea de a distinge moral între bine și rău, ci și obligația de a da curs personal acestei observații. Nu cum îi zice un mafiot unui polițist corupt care îi tot servește victime: „Tu știi care e diferența dintre bine și rău, doar că nu-ți pasă.“ Comunismul mie asta mi-a dat. Iar eu, fiind un temperament polemic, învățând împotriva profesorilor mei, fiind împotriva Instituției, că era școală, că era armată, că era Biserică ș.a.m.d., am tot încercat să găsesc pacea, dar nu armistițiul. N-am făcut niciun fel de armistițiu cu comunismul. Dar nu am fost dizident, ci difident.
Ăsta este contextul. Pentru noi, într-o lume care, cromatic, era asupritor de gri, ca generalizările oarbe, și nu avea niciun fel de parfum, în afară de teii din mai-iunie, o lume făcută să fie tristă, o lume fără concretețe, o lume învăluită în miros de fum de camioane și agresată de blocurile alea îngrozitoare pe care Ceaușescu le-a tot construit ca să îndese în ele și trupuri, și suflete, că doar în apartamente mici se puteau ele ține împreună, distincția morală dintre alb și negru era clară. Moralmente, nu admiteam zone gri.
Doar blocurile.
Da, cromatic. Dar culoarea morală, dacă luăm albul și negrul drept culori, era obiectul unei distincții clare. Era foarte, foarte important, pentru mine și bunii mei prieteni de-atunci, să știm că a colabora este un pact cu diavolul. Deveniserăm cathari, de un purism insuportabil, dar necesar, cu o sumedenie de oameni pe care i-am refuzat sau evitat… pe unii i-am bătut, cu alții am băut până au căzut sub masă, și eu, şi noi am putut să plecăm. Comunismul sub care am crescut eu nu mai era cel criminal din anii lui Dej; era comunismul cinic, comunismul în care nu mai credea nimeni, dar ăsta era sistemul, și, deşi era reprimată orice reacție contrară lui, era un comunism mai ușor de dus decât cel anterior, pe care îl suferiseră cei de-un leat cu părinții mei. Și atunci prieteniile aveau un anumit tip de puritate. Am rămas cu prieteni de-o viață de-atunci, oameni curaţi, oameni care nu au trădat niciodată, deși au fost puși la încercare în diferite momente. Nu încercări foarte grele, nu tortură, nu vorbesc despre lucrurile dure. Dar oameni în mâna cărora îți poți lăsa inima. Ei, ăștia sunt niște prieteni – unii literați, alții nu – cu care juri pe speța umană. Pentru asemenea prietenii, merită să trăiești!
Restul întrebării tale se referă la un context mai larg, anume cum ne adunam în găști. Răspunsul scurt e că principiul de coagulare al găștilor este aproape identic acum cu ce era atunci. Este un sistem de cumetrii, chiar dacă între cei mai importanți gânditori, adunați în jurul unei redacții sau alteia, al unei edituri sau al unui departament dintr-o universitate. Când e interesantă, această cumetrie e interesantă pentru că există un conflict între elitele ori şcolile cutare și cutare. Ceea ce evidențiază două lucruri: este vital pentru societatea românească, inclusiv la nivelul elitelor intelectuale, să existe un diferend, un motiv de ceartă și mai ales un rezon de scandal. Pentru mine, viața publică în România este pe jumătate scandal, pe jumătate spațiu publicitar. Ideea de discurs public, critic, și mai ales de dialog public este aproape complet absentă acum. Nimic nou. Dacă ne uităm, de exemplu, la istoria ante-’89, niciodată nu a existat o dispută ideologică în Partidul Comunist Român. O dispută pur și simplu de principii. Sau de idei. Niciodată! Au existat pur și simplu o luptă crasă pentru putere și după aceea o supușenie față de putere până la lingăii foarte mulți sau foarte mulții băieți cu ochi albaștri care îi apărau pe cei mari în timp ce erau linși. Cât despre muritori, dialogurile erau intime, pline, intense, dar mai mult şoptite.
Ăsta e un lucru grav, deloc străin culturii române. Există foarte puțin dialog la nivel cultural în România. Asta o văd din ce în ce mai mult la rupturile dintre generații. Poeții optzeciști nu au nimic de a face cu poeții douămiiști, pentru că poeții douămiiști nu vor să știe de ei. Totul se extinde la dispute de gen instituțional: la un moment dat, unii poeți care nu sunt vruți sunt dați afară din Uniunea Scriitorilor. Nu s-a întâmplat nici în anii ’50 așa ceva… Astea sunt lucruri intolerabile, unde șefia importantului şef se manifestă excluzionar. Când logica excluzionară domină un peisaj intelectual sau social, dialogul devine o chestie falsă, retorică goală. El nu există ca atare. Și-atunci mă-ntorc la ce spuneai înainte, apropo de rigiditatea profesorilor și a elevilor: există o anumită înăcrire, o coagulare, o birocratizare a fricii de schimbare în aceste grupuri, din care nu poți să ieși, pentru că dacă ieși e ca și cum ai fi aruncat de trib în deșert. Ești exilat. Nu-i mai aparții nimănui. Vrei să te muți în alt grup? Ăştia probabil n-o să te primească, pentru că nu te cred: doar i-ai trădat pe ăilalţi. Dacă acum nu eşti agent dublu, la sigur vei deveni cândva.
O singură excepție aici: clasa politică. Lumea politică, într-o țară a politicianismului, este exceptată de la modelul acesta excluzionar. Din această cauză avem politicieni care azi sunt pesediști, mâine sunt peneliști, peste doi ani vor deveni AUR și mai știu eu ce. Turismul electoral dă măsura balcanică a moralității politicului. Dar politicienii sunt dincolo de bine şi dincoace de rău, nu?
Cumva, această rigiditate și inabilitatea de a fi itinerant în clasa intelectuală a României se vede și în biografia ta. Din povestirile tale, ca și din conversațiile pe care le-am avut cu tine, reiese că voiai de fapt să intri la secția de critică de la IATC (UNATC-ul de azi), inițial, și nu la Litere la Universitatea București. Doar că o pilă a altcuiva ți-a împiedicat admiterea. Ai avut atunci modele de filmologie care te-au inspirat în mod deosebit? Care e pentru tine relația sau diferența dintre imagine și cuvânt? Consideri că ai împrumutat vreun element din cinema în scrisul tău, de exemplu montajul?
În ultimii doi-trei ani de liceu, pregătindu-mă pentru facultatea asta, vedeam cam toate filmele de la Cinematecă; vreo douăzeci pe săptămână. Chiuleam în draci de la şcoală ca să văd filmele respective și la un moment dat mi-am dat seama că-mi pusesem de-o cultură cinematografică sănătoasă. Şi am şi-o memorie nu tocmai rea.
Există forme de artă care, fiind tinere, au nevoie de ajutor. Filmul este una dintre ele. Filmul poate o mulțime de lucruri, dar nu poate multe altele. Exemplu de ce nu poate un film: un film despre Beethoven ți-l arată pe Beethoven compunând – că se scoală la miezul nopții, că e surd, că nu mai aude… Dar nu vezi nimic din compunere. Adică nu vezi nimic din esența activității lui. Sau un film despre un scriitor: este extraordinar de greu să faci un film despre cum scrie un scriitor! Astea sunt limitări. Există lucruri obiective în orice artă vizuală, cum ar fi reprezentarea războiului. Războiul este ireprezentabil, din punctul ăsta de vedere. Dacă ești pe din afară, nu ești înăuntru; ești înăuntru, nu ești în afară, și așa mai departe. Or, războiul este o chestie care, cel puțin în principiu, devine universală. Ești în afara universului sau înăuntrul universului – nu știi. Astea sunt limitări inițiale ale filmului.
Dar filmul este, din păcate, o artă atât de spectaculoasă, încât se poate trăda cu mult mai multă ușurință decât literatura. Și, cum se întâmplă în hollywoodizarea cinematografiei mondiale, cu anumite excepții (unele chiar americane, mai ales frații Coen), 99% din spiritul filmului este Hollywood, ceea ce înseamnă nu artă, ci esenţialmente divertisment. Divertisment fără niciun fel de avertisment. E foarte greu să reacționezi la faptul că Hollywoodul te infantilizează, că te transformă într-un receptacul pasiv al celor văzute pe ecran…
Când discut cu regizori, când ajut diverși prieteni care sunt scenariști, încerc să fac filmul să fie cât mai artistic, poate în sensul unei arte profunde. Aici sunt influențat de oameni care au gândit profund, de mari regizori, cum ar fi François Truffaut, al cărui film târziu, La Nuit américaine, descrie imposibilitatea de a face film. Sau Full Metal Jacket din ’87, al lui Stanley Kubrick, care este un film nu atât despre război, cât despre imposibilitatea de a reprezenta războiul chiar din mijlocul lui. Asemenea problematizări sunt puse într-un film care curge narativ, e o poveste – oameni care nu sunt foarte complecși pot să îl vadă cu o anumită plăcere. Dar ideea că filmul este divertisment… is a diversion. E o îndepărtare de la necesitatea filmului de a fi artă.
Ca să revin la cum scriu, pentru mine și în scris, și în vorbire, imaginea e foarte importantă pentru transmiterea unui mesaj. Un tip de imagine care poate să aibă o adâncime ideatică, dar al cărei principal scop este fixarea unei întâlniri care nu e numai între o formă (imaginea concretă) și o idee, ci între textul respectiv și cititor. O imagine, dacă vrei, à la Benjamin: o dialectică oprită, poate extatică. Una care rămâne şi în jurul căreia se pot învârti minți și se pot crea conversații, dialoguri. Eu cred că scriu invitându-i pe oameni să răspundă, să intre în dialog cu ei înșiși în timp ce citesc sau se gândesc la ce-au citit. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine scrisul e mai profund decât cinematografia. Ca artă, cinematografia e încă tânără, un lucru pe care marii regizori – Bergman, Kurosawa, Antonioni – l-au înțeles.
Mulți scriitori, artiști, cineaști români, și nu numai, au fost loviți și măcinați de Revoluție și de post-Revoluție, ca să-i spunem așa: le-a schimbat opera, i-a oprit din a mai crea ori le-a scăzut nivelul artistic. Cum ți-a afectat Revoluția scrisul și ideile?
Înainte de momentul Decembrie ’89 scriam mult românește. Nu cu multă plăcere. Critică literară, eseu şi mult pentru radio, unde stilul e marcat de simplitate, fără volute – stilul radiofonic care, fiind BBC, este neutru, nu ridică și nu coboară intonaţia şi gândul, ci mai mult duce drept. Și continui să scriu şi pentru prima oară mă întorc în România la o lună după prima mineriadă, care a fost teribilă și pentru noi, așa cum mulți am perceput-o de-acolo, la un congres al Academiei Româno-Americane, la Montréal. Și mă întorc la București şi dau de o halima teribilă. Stăteam cu prietenii mei buni, dă-i să vorbim!, unul începe, în câteva secunde altul îl întrerupe pe un ton mai înalt, apoi altul, pe un ton mai înalt, în trei minute toată lumea țipa! O isterie. Și-atunci mi-am dat seama că nu mai contează ce scriu – Ce analiză politică? Ce filozofie? Ce alte ficţiuni? Lumea asculta cu limba şi în genere urla. Și ăla a fost momentul în care m-am oprit din scris în română. (Ce, eu, fiu al neamului meu, n-am dreptul să fiu isteric?) Și nu am scris românește timp de șapte ani.
Pe mine Revoluția m-a afectat, dar nu în acel moment – apropo de scris. Revoluția și mai ales a doua lovitură, care a fost mineriada din iunie ’90. Care însemna lipsa de speranță. Mineriada a fost moartea Revoluției. Nu moartea loviturii de stat, nicidecum, dar o lovitură mortală dată Revoluției de către puciștii conduși de Iliescu. Nu mi-am dat seama atunci, dar într-adevăr asta a încheiat un ciclu revoluționar. (Așa cum Revoluția din 1989 din România încheie ciclul revoluționar început la Paris în 1789, că tot ne plac aniversările rotunde.) Când am înțeles lucrul ăsta am fost atât de dezamăgit (și aveam și multe treburi, și copii mici…), că am zis: „Nu mai scriu în românește!“ Pur și simplu. Asta nu înseamnă că nu vorbeam românește, că nu-mi învățam copiii româna.
Între timp am scris foarte mult în engleză și, mai puțin, în spaniolă și franceză. Ăștia erau anii în care mi-am terminat doctoratul, am început să predau, trebuia să-mi construiesc o carieră etc. Toate s-au aşternut bine în cam cinci ani. Abia prin ’97 (asta e o poveste pe care o tot zic), fiind la un congres de comparatistică la Amsterdam, stăteam cu Liviu Papadima, vechiul meu prieten și coleg, când el îmi zice: „Uite, pornesc un supliment literar al Dilemei [cum se numea Dilema veche pe-atunci], îi zice Vineri. Haide, dă-mi și mie un text.“ Și atunci am reînceput să scriu românește, într-o complet altă limbă! Era o limbă plină, plină de bucurie, de joc, de nebunie. Am zis că-mi plătesc datoria către patrie, scriu câteva texte şi gata. După aceea am zis să scriu o carte în română şi mă las, după aceea am zis că nu-mi place cum merge treaba în România, ce-ar fi să ridic între mine și ea un zid de cărți care sunt ale mele, nu ale ei? Acum m-am mai domolit, că în România e din ce în ce mai puţin rău. Aşa că tot scriu.
Ficțiunea ta nu mi se pare a fi o ficțiune a personajelor, a dramelor psihologice ale unui om sau altul. Mai degrabă văd în ea (în poveștile mele preferate, de exemplu „Afka” din volumul omonim sau „București 2099”, din același volum) o parte din ce vedea Borges în Kafka. Văd o ficțiune a cuvintelor, a metaforelor sau a metonimiei, a oralității. De ce ai evitat să construiești personaje, acele elemente pe care Virginia Woolf le considera esențiale pentru viitorul prozei?
Viața a dovedit: Virginia Woolf miza pe personaje și pentru că era suicidară. De multă vreme. Până la urmă a reușit… Eu, dimpotrivă, după cum nu era nici Borges. Antropomorfismul, adică transferarea a cam tot ceea ce există în om, și voi numi asta personaj, care e importantă pentru foarte mulți scriitori, nu m-a atras niciodată, pentru că, pentru mine, limbajul este literatură. Eu fac o mulțime de jocuri de cuvinte și învârt limba astfel încât să-și piardă ușor mințile, să storc din ea tot ce poate – și limba poate foarte mult.
În jocul de cuvinte există singura speranță de atingere a ideii. A ideii mari. Fără să filozofez à la Platon că ideile sunt mai reale decât percepțiile. Din punctul ăsta de vedere, există unele personaje care sunt fulgurante. Prin felul în care scriu despre personaje sau scriu personaje în textul respectiv, ele însele devin locuri de întâlnire, de asemenea întâlniri, de asemenea explozii, fracturi, surprize, poante, jocuri de cuvinte. Pentru mine, când se termină jocul, și viața se-ncheie. Nu vehiculez o imagine diabolică a eternităţii jocului – m-a ferit Dumnezeu să ajung teolog. Însă există personaje a căror profunzime, contradicţie ori monstruozitate e sugerată. E doar pour vous en donner l’idée, cum zic unii francezi. N-am scris decât ca să vă dau o idee. Cuvântul „idee“ are greutate aici. Nu îl folosesc în sensul pomposo-găunos al lui Camil Petrescu, al dramei intelectualului și al unui tip de noocrație sau de putere a spiritului, pe care le găsesc, chiar pentru perioada în care erau abordate de el, în anii ’30, de prost-gust.
Pe care dintre cărțile sau textele tale le-ai scrie din nou exact așa cum sunt, dac-ai putea?
Ce idee! N-aș rescrie nimic din ce-am scris. Mă recitesc arareori. Mă recitesc mai ales ca să-mi amintesc. Chiar am zis chestia aia? Unde? Nu mai țin minte… În fine. Borges, care mi-e reper solid, vorbea întotdeauna cu două tăișuri. Fiind aplaudat de un intervievator, la un moment dat, pentru memoria lui fantastică, zice: „Da, îmi amintesc mai tot când vine vorba despre cărțile altora. Din textele mele nu-mi amintesc aproape nimic.“ Asta e de luat cu grăuntele de sare.
Scriind, nu-mi pregătesc nici lințoliul, nici o targă de aur cu lauri. Scriu în timp real, scriu cât pot de onest și cât pot de departe de sentimentalism, că asta e moartea pasiunii. Altfel, scrisul e o activitate ca oricare alta, ca mersul pe jos sau ca croșetatul, pe care trebuie s-o faci cât poţi de bine. Eu admir oamenii care fac lucrurile bine: un tâmplar sau un instalator pe care-l vezi că face un lucru bun este sarea pământului. Și toată distincția pe care o făceau grecii, cu greu, între poiesis și tekhné, deci între știința de a face lucruri, things that you know how to do, să știi să faci, și poiesis, să știi să faci ceva, cum ar fi o poezie sau o tragedie, în spiritul naturii, oricare va fi fost aceea… Pentru mine, poiesis și tekhné sunt realmente împletite. N-aş vorbi acum, ca Ana Blandiana, despre poezia unui scaun. Dar sălăşluieşte în mine admirația, entuziasmul pentru lucrul bine făcut. Iarăși, îmi dă încredere în oameni. Merită să înveți ceva ca să-l faci bine!
Să terminăm cu – revenind la – politică. În ultima vreme, ai menționat de mai multe ori, în public și în alte conversații, cât de drastic a crescut „societatea controlului”, cum a denumit-o Gilles Deleuze, adică aplatizarea, nivelarea inteligenței, creativității și libertății de către un sistem cuantificator care operează cu o coerciție în primul rând tehnologică, financiară și lingvistică, la suprafață menținându-și un fals liberalism social. Evident, literatura și teoria, mai ales cea netraductibilă practicată de tine, sunt o formă de rezistență și dizidență – sau difidență, cum ai spus mai înainte. Dar nu se poate ca acestea două, literatura și teoria, să-și aibă moartea la orizont, mai ales odată ce instituțiile pe care se bazează sunt desființate?
Dacă e să fie generic, iată argumentul: X a murit. Ierbare, insectare, ferpare – filozofia a murit – secolul al XIX-lea. Literatura a murit – secolul al XX-lea. Naturalețea a murit – secolul al XXI-lea. Printre prohoduri, numai moartea nu mai moare. De exemplu, argumentul lui Peter Sloterdijk, în Critica rațiunii cinice: filozofia tot moare, de 150 de ani, și nu mai moare. Știi versul extraordinar al lui Arghezi, în „Inscripție pe ușa poetului“: „Într-o viață de-o durată/Ai murit de patru ori./De aceea n-ai să mori/Înc-o dată niciodată.“ Și în enigma asta spiritul de finețe îl supune pe cel de geometrie, vorba lui Pascal, care recent a împlinit 400 de ani de la naștere. În același timp, este o lovitură dată oricărei pretenţii de măsură. De sistem.
Ceea ce spunea Deleuze în ’90 despre societățile de controal este adevărat, mai ales prin contrast cu societățile disciplinare sau de pedepsire care le precedă. Ce spune el acolo este că toate instituțiile se modifică în societățile de control (el referindu-se în primul rând la Franța de imediat după Al Doilea Război). Deleuze scrie că școala nu mai e aceeași, că a devenit mult mai laxă; familia nu mai e atât de strâns unită, a început să se spargă; viața este mult mai dominată de gândirea corporatistă, bazată pe o structură cât de cât flexibilă în interior, foarte flexibilă în exterior, flexibilă față de statul național, și care cere recalificare continuă, învățare fără preget ori răgaz, opunându-se modelului școlii clasice, care a susţinut şi reprezentat societățile disciplinare, unde cunoaşterea adevărată vine din suferinţă. Argumentul lui Deleuze e că toate spațiile închise ale societății disciplinare, mergând până la azilul și închisoarea discutate atât de profund de bunul lui prieten, Michel Foucault, au devenit poroase, au devenit de fapt mai puțin fortificate decât înainte.
Ceea ce vedem acum, la 30 și ceva de ani de la publicarea acelui text decisiv, este că asistăm la o regrupare a societății disciplinare, a criteriilor ei, care însă nu se referă la spațiile mici – la clădire, la apartament, la școală, la închisoare, la spitalul de nebuni sau la clădirea Parlamentului. Ci la un soi de transcendental enclosure. Deci un fel de închidere – care nu știi de unde vine – a spațiului. Vine din afară. Parcă sunt noi ziduri pe care o mână gigantică, poate dumnezeiască, le pune peste lume. Ca și cum lumea nu s-ar mai învecina cu nimic.
Fără îndoială, asta e o imagine a capitalului, care nu se învecinează cu nimic, ci doar cu sine însăși, ca Ungaria. Este o imagine a tehnologiei care a ieșit din starea de servitute față de alte lucruri, cum ar fi interesele politice sau un tip de dominare a științelor față de tehnologie.
Ăsta e unul dintre zidurile acestei noi societăți disciplinare, dar care nu mai are un agent cu mistrie şi cnut, ca înainte – că era Statul, că era Dumnezeu, că era Biserica, că era pater familias care-şi încuie în turn fata, să nu facă prostii la 16 ani… Este o supă în care suntem cu toții, și suntem din ce în ce mai mulți. Metrics? Suntem peste 8 miliarde. Or, toate instituțiile centrale ale modernității occidentale, care ne vin din secolul al XVIII-lea – sistemul bancar bazat pe o bancă centrală (Statele Unite sunt o invenție financiară a istoriei), spaţiul public, educația generală, dreptul la vot „universal“ etc. – cresc din valori iluministe, care se aplică la o populație măsurabilă, ca să spun așa. Deci o populație în care numărul de oameni nu e scăpat de sub control.
Când logica demografică începe să bată logica acelor instituții, susținută de medicină (care îi însănătoşeşte pe oameni, îi face să trăiască mai mult – trăiesc 90 de ani, cine le mai plătește pensiile?; trăiesc 100 de ani, o să murim cu toţii de foame), pare că îi face rău omenirii. Cândva, curând (Doamne, nu mă lăsa să am dreptate!), modelele eutanasice, deci de întrerupere a vieții, și nu pe motive de boli terminale, înspăimântătoarele population control strategies vor ieşi, uşurel, din ilegalitate. Pentru că suntem prea mulți, stupizi sau nu, şi teoriile progresului se dezumflă în faţa progresiei cantitative: good, better, bitter (opusul lui „bun, foarte bun, străbun“). Și toate valorile, inclusiv cele morale, intră într-o stare de conflict absurd cu ele însele. Şi omul devine neutru.
Îmi pare că trecem printr-un moment de criză inedită a umanității, şi nu doar a sistemelor ecologice. Combină societățile de control cu teoria biopolitică a lui Foucault și îți dai seama că controlul populației devine o ţintă principală nu numai a statului postmodern, care acţionează ca un mare serviciu de urgenţe, de risk management, ci și a marilor corporații, a comunităţilor, găştilor, elitelor şi, într-un târziu, a individului. Control al numărului de oameni, și anume pe câți trebuie să-i neutralizezi din timp, „să-i faci dispăruţi“, ca acei copii care se nasc acum să aibă și ei șansa de a trăi 70 sau 100 de ani. Copii cuprinşi de noi adicţii – jocurile pe computer, adicție gravă a zilei, care modifică profilul psihologic a trei (?) generații deja. Cu influență asupra capacității de concentrare, din ce în ce mai mică, a dorinței de a citi un text care-i mai lung decât un tweet sau decât un mesaj de Facebook, cu fracturi ale concentrării care dau în rău (AD[H]D) sau în bine (multitasking), totul piperat cu poze, clipuri şi cântări.
Într-o generație sau două de accelerări scăpate de sub (acel) control, ce spun aici o să aibă valoare arheologică, venită parcă din Ninive. De asemenea natură este accelerarea, tactica de frunte a denaturalizării. Și este în firea tehnologiei să o promoveze, să o prezinte ca pe o competiţie sănătoasă pentru market, pentru că accelerația este felul în care tehnologia îi domină pe anthropoi. Iar modelul cel mai simplu de control al populației societăţilor de control este infantilizarea: trecerea prin filme de Hollywood (marea fabrică de infantilizare), în jocurile video ș.a.m.d., care aduc umanitatea, în afară de copiii prea cruzi, la o temperatură de fierbere de 14-16 ani.
O atare nivelare nu e lipsită de riscuri, pentru că ea modifică şi comportamentul uman, şi autopercepţia oamenilor – ce fel de simboluri se consideră ei. Este un tip de depersonalizare prin care începem să comunicăm nu ca de la om la om, corp la corp, nas la nas, să muncim cot la cot, ori să luptăm umăr la umăr, ci ca de la non-persoană la non-persoană, de la avatar la avatar. Și aici au un rol, inevitabil deja, platformele de socializare.
Însă eu am încredere că speța umană și membrii ei se pot adapta la noi condiții, inclusiv la cele pe care ea însăși le-a creat. Speţa noastră e atât de elastică, încât această aplatizare, acest control impersonal al populației – din care oamenii fac parte și sunt invitați să facă parte ca producători proactivi de control; că doar faci o mulțime de bani creând jocuri de computer sau jucându-le bine – vor duce la un moment dat la un nou contract între omenire și ce va fi atunci natura. Sigur, majoritatea elementelor naturii sunt create de oameni – natură culturalizată şi, prin repetiţie şi altele, naturalizată. Dar natura are obiceiul de-a renaşte în ritmul ei, ironic, mai rapid decât cel al tehnologiilor.
Nu vreau să fiu profetic. Îmi place speranța prea mult, iar profeția este opusul speranței – o imensă demonetizare a prezentului, a bucuriei de a trăi, a experienței pline. Augustin Buzura își încheie un roman cu vorbele: „Fir-ați ai dracului de profeți!“ Știa omul ce spune.
Transcriere de Ilinca Stroe.
Credit imagine reprezentativă: Oana Babeți
