Festivalul Internațional George Enescu face din România un spațiu dezirabil, frecventabil, respectabil. Iar din noi, locuitorii unui habitat cu provocări la tot pasul, niște persoane cu o conduită elegantă.
Ne îmbrăcăm frumos, comunicăm și în șoaptă, suntem atenți la altceva decât niște ecrane mici, ascultăm, simțim, trăim și, mai ales, nu ne pierdem atenția din cauza oricărui fleac sclipitor și strident.
Marea muzică a celui mai de seamă eveniment cultural românesc ne face mai buni. Chiar și presa devine mai bună. Urmăriți-o pe parcursul celei de-a XXVII-a ediții a Festivalului desfășurat între 24 august și 21 septembrie 2025 și marcând 70 de ani de la moartea marelui compozitor și muzician român George Enescu. N-am niciun dubiu, presa scrisă, tipărită sau digitală, cea audio, cea video, chiar și social media vor reflecta cel puțin decent un festival care anunță „peste 100 de concerte susținute de peste 4 000 dintre cei mai renumiți artiști ai lumii, ce vor aduce în prim-plan atât moștenirea artistică a lui Enescu, cât și impactul său profund asupra muzicii clasice universale“. Iar spre sfârșitul lui septembrie, se va putea trage concluzia că „Enescu“ a avut presă bună.
Intenționez să dedic actualei ediții a festivalului câte note și notițe voi putea. Însă la acest sfârșit de săptămână care ne aduce începutul evenimentului major al anului cultural românesc, ca jurnalist mereu în căutarea unei abordări diferite, v-aș propune să examinăm împreună cum era reflectat în presă la începutul carierei chiar cel care dă numele acestui festival.
Înainte de asta, un mic reper pentru ceea ce înseamnă „a avea presă bună“: să apari – și nu oricum, ci în termeni elogioși – în cel mai influent ziar din lume, The New York Times. Așa s-a întâmplat pe 1 octombrie 2021, sub semnătura criticului muzical Thomas May, în articolul intitulat „Enescu, un compozitor subestimat, rămâne o vedetă în România“, cu subtitlul „Pandemia nu a putut împiedica desfășurarea Festivalului Internațional George Enescu din București“, din care citez: „România are o lungă istorie de a sfida catastrofele pe care i le-a adus istoria, așa că nu i-a îngăduit pandemiei să zădărnicească Festivalul Internațional George Enescu, dedicat celui mai important fiu al său în domeniul muzical (…). Recunoscut pentru faptul că le-a dat românilor o voce națională inspirată de bogata muzică populară a țării, Enescu avea și o viziune complet cosmopolită, care îmbrățișa multiple schimbări stilistice. El întruchipa idealul muzicianului complet în rolurile sale de compozitor, violonist și pianist virtuoz, dirijor, profesor și mentor generos pentru artiștii mai tineri. Yehudi Menuhin l-a lăudat ca fiind «cel mai extraordinar om, cel mai mare muzician și cea mai formativă influență pe care am cunoscut-o vreodat㻓.
Sigur că să relatezi, ca presă, în ziua de azi despre Festivalul Enescu e simplu. Muzicienii sunt artiști consacrați – cum ar veni, ai ce și despre cine să difuzezi informații – iar ca jurnalist beneficiezi de multiple platforme de expresie, ca să nu mai pomenim de cele în care concurezi cu, scuze pentru ghilimele, „creatorii de conținut“, care-și vor tăia și ei o felie din interesul publicului pentru festival. În plus, festivalul însuşi are pagini „profi“, toate informațiile sunt mură-n gură, la dispoziția oricui. Dar cum era când exista numai presă scrisă tipărită, nu tu radio, televizor, Spotify, social media, iar ziarele românești abia deschideau ochii în perioada în care George Enescu făcea primii pași în muzică?
Până la prezentarea unor extrase concludente, aflați că și George Enescu a avut o prezență consistentă în presă chiar de la început. Noi, însă, abia dacă aveam presă la sfârșitul secolului al XIX-lea.
La 1890, când am găsit prima menționare a lui George Enescu în presa română, care prelua știri din cea internațională, trecuseră doar 31 de ani de la unirea Principatelor Române, adică mai puțin decât s-a scurs din 1989 până în prezent. România își cucerise independența la 1877, deci până în 1890 trecuseră mai puțini ani decât, tot ca să vă faceți o idee apelând la istoria recentă, cei din intervalul scurs de la intrarea României în UE până azi. De la apariția la Iași a periodicului Courier de Moldavie se împlineau 100 de ani – dar, una la mână, ce mai e suta în ziua de azi, iar doi la mână, nu se pune la socoteala presei române, deși conținea și știri interne, fiind scris în limba franceză. Publicație socotită de căpătâi pentru presa de la noi, Curierul românesc, o gazetă politică, administrativă, culturală și literară apărută în București între 1829 și 1848 (reapărută în 1859 cu titlul Curierul român), era scrisă în limba română, dar cu chirilice! La 1838, apărea, preiau grafia originală, Alâuta româneascâ, prima revistă literară a Moldovei, în fapt, un supliment literar al Albinei Românesci, folosind un alfabet de tranziție.
Foile din România îl numeau „Micul Mozart“
Am găsit în presa română menționarea lui George Enescu – în „gazeturi“ sau „foi“, cum se chemau pe atunci – încă de când acesta era un „copil-minune“, în 1890, pe când număra nouă ani. Ambele articole pe care le citez au același titlu, „Micul Mozart“, e drept, era o perioadă în care nu toate articolele de la noi aveau un titlu propriu-zis, mai degrabă erau niște cuvinte-cheie. Iată-le, în grafia originală:
„Un Mozart român. Aşa numeşce conservatorul musical din Viena pe un băiat român de 9 ani, care studiézá acolo făcend progresul cel mai uimitor. Numele lui este George Enescu şi e unicul fiu al arendaşului Const. Enescu din Cracalia in Dobrogia. Âncă in verstă de 6 ani a atras atenţiunea cunoscătorilor de musică. Părinţii consultară apoi pe profesorul Caudela din Iaşi, care le recomandă să ducă băiatul la conservatorul din Viena. Ei l’au ascultat şi la conservator profesorul băiatului e Bachrich. În viitor îl va instrui Hellmesberger, căci are un talent de care de mult nu s’a ivit pe terenul musical“ – Familia, 1890.
„Un Mozart român. În cercurile musicale din Viena, spune Rum. Lloyd, se vorbesce acum mult despre băiatul de 9 ani George Enescu,unicul fiu ală arendaşului Costache Enescu din Cracalia lângă Dorohoiu, şi e probabil, că în curend, ba chiar forte curend, îl vom vedè ca artist de primul grad pe tăremul musicei. Istoria acestui mic, dar minunat copil, e următorea: încă în verstă de 16 ani scîrțîia eroul nostru pe mica sa lăută, ce o găsi în casa părintescă, şi era în stare să cânte perfect cântecele Ţiganilor lăutari, după o singură auzire. Părinţii fură făcuţi atenţi asupra talentului copilului lor şi angagiară pe un tînăr technic din Dorohoiu, care era măestru în violină, să dea copilului instrucţii de două ori pe săptămână. Dar după opt dile copilul, spre uimirea tuturora, nu numai scia ceti notele, dér scria deja și acorduri, pe care chiar instructorul le pricepea greu. Mai nainte’a trece trei luni, şcolarul cânta mult mai bine decât instructorul său, aşa că acesta împărtăşi lucrul tatălui copilului şi se’nţelege, că nici instrucţia nu i-a mai dată. Părinţii se duseră ei la Iaşi, ca să consulte în astă privinţă pe profesorulă Caudella. Acesta se minuna de puternicul talent al copilului şi sfătui pe părinţi să trimetă pe ființa lor la conservatorul din Viena, pentru a se cultiva mai departe în musică, ceea ce şi făcură. George, care e acum de 9 ani şi a cărui cultivare musicală a luat-o asupră-şi profesorul Bachrich dela conservatorul din Viena, e favoritul întregului conservator vienez, unde e numită micul Mozart, căci el nu numai stăpânesce vioara în modul cel mai admirabil, der a dat probă de forţa sa şi în acompaniere, în care a dus’o deja departe. Băiatul petrece acum în timpul verilor la părinţii săi în Cracalia şi se dice, că profesorul Helmesberger va lua asupră-şi cultivarea musicală mai departe a băiatului, pentru care se’ntrec toţi profesorii conservatorului“– Gazeta Transilvaniei, august 1890.
Pentru a ilustra perioada romantică a presei române, adaug un articol despre George Enescu apărut în 1898. „CONCERT. Aş voi să vorbesc despre acest concert ca un om rece de ori ce impresie, – ca un fel de critic, care nu critică nimic, dar tot critică; aş voi să păstrez o impersonalitate chinuitoare, să duc nepăsarea pană la nesuferitizmul dezgustător, să mă prezint cu fraze, cu fraze largi, pompoase şi să nu spun că cele ce s’au petrecut au influienţat într’u cît-va asupră’mi, că înrâurirea lor ie determinativă, ori numai trecătoare; – aş voi să fac acestea, însă, mă văd mai slab de cît gîndirea şi voinţa mea şi comit păcatul să spun tocmai aceia ce-am simţit, ce am gîndit, ce m’a impresionat, – adică să fiu cu totul personal. (…) Şi oare aş putea ieu să mai măresc talentul lui George Enescu, – acest copil măiestru, care astă seară a fost neîntrecut? Aş putea ieu să mai reinoiese acea vrăjie ascultîndu’l? Din nenorocire, nu. Azi am văzut cîtă energie artistică se revarsă din mîna care conduce arcuşul şi strunele; azi mai mult ca ori cînd George Enescu se ridică uriaş, măreţ şi geniul acesta fecund, îmi aminteşte două nume: Sarasate şi Hubernam, lîngă cari se adaugă fără greutate un altul, acela de George Enescu“. – Evenimentul, 1898.
Deja în acel an presa română era la alt nivel, nu se mai mulțumea să preia din cea internațională, ci să scrie din perspectivă personală – în acest caz, al „articlerului“ Th. Cornel (Theodor Cornel era pseudonimul literar al ziaristului și criticului de artă bucureștean Toma Dumitriu, 1874-1911). Altfel spus, nu numai că Enescu avea presă bună, deja aveam și ce se putea numi presă română.
