Andrei Zbîrnea (născut în 1986, la Urziceni) este scriitor, jurnalist și promotor cultural, printre proiectele sale cele mai importante numărându-se Atelierul de poezie Mornin’ Poets și întâlnirile de poezie de la FILIT și de la Poetic Hub. Din 2024, este secretar general al PEN România și reprezentant în Young Writers Committee din PEN International. Din 2025, coordonează colecția de poezie Arcane la Editura pentru Artă și Literatură. Scrie despre trupe muzicale și albume de nișă în revistele Familia și Matca. A publicat volumele de poezie: Rock în Praga (2011), #kazim – contemporani cu primăvara arabă (2014), Turneul celor cinci națiuni (2017), Pink Pong (2019, volum trilingv, împreună cu poetul danez Claus Ankersen), nick cave@bergen (2021) și Valea Săpunului (Editura ART, colecția pocket, 2025). Asupra celui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul de poeme Valea Săpunului, apărut în 2025 la editura ART, în colecția pocket, coordonată de poetul Mihók Tamás, este unul deosebit de interesant, în egală măsură sub aspect tematic, dar și sub aspect estetic, întrucât în paginile acestuia, poetul Andrei Zbîrnea își ia, pentru transmiterea mesajului său strict uman, o libertate totală în a experimenta zone inedite de limbaj poetic și non-poetic, în special din sfera postumanismului, precum și fluctuații de limbă, cartea fiind redactată într-un mix de română, engleză și norvegiană (numele celor cinci secțiuni poetice fiind date de numele anotimpurilor, în limba norvegiană, limbă în care există inclusiv un al cincilea anotimp, fără un nume propriu).
De altfel, poemul care dă și numele volumului, „Valea Săpunului“, și care deschide prima secțiune a cărții, are ca subtitlu sau ca motto, sintagma „limitele limbajului sunt limitele lumii mele“. Și pentru că tot am invocat acest poem, consider că nu ar strica să-l și citez, mai cu seamă pentru că în acesta descoperim și principalele direcții pe care Andrei Zbîrnea le explorează și exploatează în cartea sa: „eu cu terapia lui lodge/ tu c-un început de gripă/ care năpădește valea săpunului// gelul de duș scrub înseamnă distanță/ minimum minimorum,/ te înlocuiește de haut en bas// luminile de iarnă răsar din sud// noi o ținem spre nord noi am avut nordul în piața mică/ cu liniște & cea mai frumoasă ninsoare/ cu roata panoramică fără tiktok// valea săpunului e remodelare & angst conține/ trei îmbrățișări succesive de la un băiețel tot mai curajos/ data viitoare voi ști mai multe despre roblox și minecraft// când moartea vine în spațiul fizic, aventura continuă în câmpul digital/ studiu de caz: nu-i pot șterge din lista de prieteni/ pe cei care nu mai sunt printre noi// cineva să-mi explice sintagma painfotainment/ și mai ales cum ajută progresul tehnologic relațiile la distanță“.
Așadar, principalele linii de forță ale volumului sunt cele trei toponime: Valea Săpunului, Sibiul (reprezentat aici prin Piața Mică) și Nordul, ca o metaforă pentru Norvegia; ciocnirea dintre lumea reală și lumea virtuală/ postumană, reprezentată prin trimiterile la rețelele sociale, la jocurile video și la Inteligența Artificială, dar mai ales spectrul sentimentelor, gravitând în jurul iubirii, prin ilustrarea unei relații de tip el & ea (ea, care va deveni pe parcursul cărții, crăiasa) și al atașamentului, ilustrat prin neputința de a-i șterge din listele de social media pe cei plecați în dimensiunea numită veșnicie.
Pe lângă acestea, volumul mai este pigmentat și cu alte referințe ce țin, de bună seamă, tot de limitele limbajului și de dorința de a le forța la maximum: numele unor filme, artiști sau melodii, inserții din versurile acestora, trimiteri la elemente din sfera tehnologiilor de tot felul, din lumea sanitar/ farmaceutică, din domeniul biologiei vegetale și animale, dar și din cel al psihologiei, sociologiei sau antropologiei, Andrei Zbîrnea reușind astfel să transforme mica lui carte într-o mică enciclopedie generală.
Dar, așa cum am sugerat și puțin mai sus, când am enumerat principalele direcții ale cărții, consider că, în ciuda tuturor acestor inserții din atât de larga paletă de domenii, cvasi-tehnice, accentul volumului cade totuși pe componenta sa umană, pe ideea de sentimente, de atașament, de vulnerabilitate, după cum reiese foarte bine din foarte sensibilul și intens personalul poem, „Căpitanul Cisnădioara“: „m-au selectat la un casting local de supereroi/ am burdușit teama în borcane de 720 ml/ mi-au pipăit limitele și mi-au dat nume/ căpitanul cisnădioara/ costumul meu e un fake de captain america/ poate fi procurat din orice bazar/ costumul meu e opera unui puști de aproape șapte ani/ din costumul meu ies aburi verzi/ pantofii mei se asortează la orice costum de nuntă// producătorii au decis avem nevoie de un villain/ crăiasa-ou patru tentacule sprâncene diagonale părul roșu ochii verzi/ producătorii vor o poveste de dragoste/ între crăiasa din valea săpunului și căpitanul cisnădioara/ punctele de rating ne dictează viețile/ primim instrucțiuni prețioase și magneți de frigider/ le dăm pierdute și suntem penalizați/ cu forme ilizibile de anxietate// căpitanul cisnădioara nu are biografie/ sau poate nu a găsit momentul oportun să o scrie/ căpitanul cisnădioara nu e din marvel nici din DC/ skilluri? superputeri? călătorește mult cu trenul/ e creator de conținut în industria de gambling/ face interviuri cu trupe internaționale de prog/ își sabotează constant dietele se fâstâcește la aeroport/ la validarea biletului de îmbarcare/ căpitanul cisnădioara încearcă să renunțe la șepci/ teama de calviție își spune cuvântul/ căpitanul cisnădioara visează/ la o grădină de legume în valea săpunului“.
De altfel, observăm că poemul acesta mai sus citat nu este doar despre dragoste și atașament, ci este inclusiv sau poate chiar mai ales despre vulnerabilitate. Vedem cum poetul nu se sfiește să-și declare și să-și asume public temerile, fricile, anxietățile, fâstâceala și chiar visurile. Care visuri, ca să fac un joc de cuvinte, cred că pot repara orice fisuri făcute de vulnerabilitățile de tot felul.
Și acum se naște întrebarea: nu cumva toată goana aceasta după tehnologiile avansate, după sisteme sofisticate postumane, nu este altceva decât o nevoie disperată de a ne masca cumva vulnerabilitățile? Și nu cumva ne-ar fi mult mai bine dacă ne-am asuma aceste vulnerabilități, astfel încât să nu mai depindem de tehnologiile care, după toate probabilitățile, nu sunt nici veșnice, nici infailibile? Vă las cu aceste două teme de reflecție. Și, desigur, cu invitația de a citi integral volumul Valea Săpunului de Andrei Zbîrnea. Ba chiar să îl recitiți, până veți sparge învelișul tehnic și îl veți înțelege pe deplin.
