Mă numesc Carmen Lidia Vidu. M-am născut în Arad, un oraș pe granița cu Ungaria, într-un amestec de limbi și istorii. Am crescut printre unguri, nemți, romi, sârbi. Granițele nu contau. Nu existau conflicte, doar oameni care împărțeau aceleași străzi, aceleași piețe, aceleași mici detalii ale vieții. Apoi am ajuns la București și am început să aud pentru prima dată despre rupturi, despre linii invizibile care despărțeau oamenii, despre rănile ascunse ale unui trecut pe care nu-l trăisem, dar care se infiltra în conversații, în priviri, în felul în care unii oameni vorbeau despre alții.
Aveam 35 de ani când am primit un telefon dintr-un loc pe care nu-l știam: Sfântu Gheorghe, Covasna. Nu eram sigură unde să-l caut pe hartă. Știam de un Sfântu Gheorghe la Dunăre, dar nu despre acesta. Nu eram sigură nici de ce acceptam.
Eram în mijlocul unei crize. O relație de nouă ani sfârșită brusc. O casă nouă, goală, în care singurul zgomot era sforăitul câinelui meu. Teatrul? Nu mai conta. Nu mai aveam nicio plăcere să fac teatru, să construiesc lumi. Dar poate că, în disperare, există o formă stranie de curaj.
Am ajuns acolo într-o dimineață gri. Orașul mi s-a părut ciudat de liniștit, ca și cum timpul curgea altfel. Nu era un oraș, era un sat cu un teatru mare și enorm de multă cultură. Pe străzi, porcii se plimbau nestingheriți. Mirosea a lemn ars, a pâine caldă și a ceva ce nu puteam numi. Poate trecut. Poate posibilitate.
Acolo am descoperit un nou mod de a face teatru. Nu în săli de repetiție, nu în spatele ușilor închise, ci afară, în lume. Am ascultat povești, am privit chipuri, am simțit o istorie care nu era a mea, dar care mă înghițea încet, ca un râu. Unguroaicele mi-au împletit părul. Am dansat cu ele. Am filmat cu ei. Am vorbit, am ascultat, am trăit.
Sfântu Gheorghe a fost un prag. Pragul dintre cine fusesem și cine urma să devin. Pragul dintre singurătate și reconectare. Între trecut și un nou început. Uneori, un loc pe care nu-l știi pe hartă ajunge să fie locul unde te regăsești pe tine.
La început a fost frigul. Frigul din apartament, frigul din aer, frigul din mine. Îmi simțeam corpul ca o haină subțire, agățată pe un umeraș într-o cameră necunoscută, slab luminată. Apartamentul era sărăcăcios, o încăpere care părea că aparține altcuiva, ca și cum fusese părăsită în grabă. Pereții aveau urmele unor tablouri care fuseseră cândva acolo, dar acum nu mai era nimic, doar niște umbre palide de praf. Nu avea internet. Asta mi s-a părut cel mai crud detaliu. Să fii singur într-un oraș străin și să nu ai măcar iluzia conexiunii.
Eram doar eu și câinele meu, Mylo. M-am așezat pe marginea patului și m-am gândit serios să plec. Să spun că nu pot, că e prea greu, că nu mă simt în stare. Bucureștiul era la câteva ore distanță, acolo știam unde sunt, ce fac, cine sunt. Aici, la Sfântu Gheorghe, nu cunoșteam pe nimeni. Nu aveam niciun punct de sprijin, nicio intersecție familiară, niciun chip recunoscut. Aveam doar un spectacol care trebuia făcut și un oraș care nu părea să mă vrea.
Așa că am început să fumez din nou.
Mă lăsasem de câteva luni de zile, mă luptasem cu asta, dar acum simțeam că îmi trebuie ceva, un ritual, o ancoră, un gest pe care să-l repet mecanic, ca să-mi umplu mâinile și gândurile. Diminețile mele deveniseră lungi plimbări pe străzi pe care nu le înțelegeam încă, fumatul devenise un fel de măsurare a timpului. Priveam casele joase, porțile colorate, oamenii grăbiți. Priveam porcii care treceau pe stradă, liberi, ca niște personaje dintr-un vis absurd.
Într-o dimineață, am intrat într-o biserică. Era pustie și avea pereți pictați în culori vii – albastru, roșu și aur. Am stat acolo o vreme, într-o bancă, fără să mă rog, fără să gândesc. Doar am stat. Am ascultat liniștea aceea densă, am respirat aerul rece.
Și, ușor, ușor, orașul a început să mă accepte.
Nu mai eram o străină completă. Am început să vorbesc cu oamenii, să intru în magazine, să cer recomandări despre unde să mănânc. Am descoperit mâncarea locală, supa groasă de cartofi, pâinea caldă. M-am dus la teatru, la spectacole în română și maghiară. Nu mai conta limba, conta energia din sală, privirile actorilor, tensiunea din aer.
Am călărit. Am simțit vântul pe față, pământul care trepida sub mine. Am notat idei pentru spectacol. Am stat în cafenele și am scris. Am cunoscut artiști locali. Am mers la radio. Am ascultat noaptea muzică dată la maxim. Am început să simt din nou.
Și la final, când spectacolul era gata, când orașul devenise un loc pe care îl știam, când Mylo mă urmărea pe străzi fără să mai pară neliniștit, am simțit că nu mai există granițe.
Nu mai existau români și unguri, nu mai existau limbi diferite, nu mai exista o separare între mine și ceilalți. Era doar viața, era geografia locului, istoria, eram eu și omul, și teatrul, și o iubire imensă pentru ceea ce reușisem să trăiesc.
Sfântu Gheorghe, orașul în care am vrut să fug și în care am ajuns să mă găsesc.
Orașul e mic, dar e plin. Verdele pădurilor apasă, se întinde peste casele scunde, peste liniștea ordonată a străzilor. Aerul e curat, prea curat, parcă spală tot zgomotul din mine, și asta mă irită. Nu știu ce caut aici. Bucureștiul e departe și parcă mă strigă înapoi.
Prima zi de repetiție. Trebuie să ajung la teatru. Am ieșit din apartament, am traversat parcul central și atunci l-am văzut – un bărbat întins pe jos. Inert. O imagine ruptă din alt oraș, din altă realitate. M-am apropiat instinctiv să-l ajut.
Apoi, durerea.
Un câine. Apăruse de nicăieri. Din umbră, din asfalt, din lumea lui, o lume în care omul de pe jos nu era un străin, ci casa lui, stăpânul lui, singura lui certitudine. Și eu venisem să tulbur asta. M-a mușcat de picior. Nu ca un avertisment, ci adânc, până la os, ca să mă oprească, să mă țină departe.
Am căzut. În jur, liniștea orașului nu s-a clintit. Nimeni nu a țipat, nimeni nu a fugit spre mine. Bărbatul de pe jos n-a mișcat un deget. Doar câinele m-a privit o secundă, ca și cum mi-ar fi spus: „Ce-ai crezut?“. Apoi și-a pus capul înapoi pe labele murdare, lângă omul lui.
Am sunat la teatru. Un coleg m-a dus la spital. În spital nimeni nu vorbea română. Am stat acolo, pansată, tradusă, privită ca un accident dintr-un oraș care nu face accidente.
Am ajuns la repetiție târziu. Pansată, plânsă, cu piciorul greu și inima și mai grea. Actorii mă așteptau. Și-au întrerupt încălzirea, s-au uitat la mine o secundă prea lungă. Cineva a râs, ușor. Poate doar pentru că abia în acel moment devenisem și eu parte din orașul ăsta.
Noaptea mă plimbam pe străzi, obosită de întrebări pe care nu le mai puteam suporta – Ce vrea teatrul de la mine? Ce vreau eu de la teatru? Ce vrea orașul de la actorii lui? Ce vor actorii de la oraș? România e reală sau doar o poveste pentru turiști, un suvenir vândut în duty-free-ul istoriei?
Și, totuși, orașul acesta mă privea înapoi, așa cum mă uitam eu la el. Nu cu răceală, nu cu indiferență, ci cu o stranie curiozitate. Magazinele de second-hand aveau haine pe care nu le văzusem nici în București, nici în Arad. Un stil retro, un pic disco, culori vii care păreau să spună povești pe care nu le înțelegeam încă. Și peste tot, urmele secuimii. Steagul pe care nu-l cunoșteam înainte. Semnele trecutului, ale granițelor, ale unei istorii care încă se zbate să rămână vie.
Nu ascultam muzică populară. Nu dansam. Dar când am văzut tinerii din Sfântu Gheorghe dansând, ceva s-a rupt în mine. Nu era doar folclor, nu era doar tradiție. Era flacără, era energie, era ceva sălbatic și frumos, un erotism al mișcării, un ritual care nu cerea aprobare sau justificare. Dansau pentru că trebuia să danseze, pentru că era viață acolo, pentru că asta îi ținea în picioare.
În mijlocul acelui oraș, prins între trecut și viitor, între istorie și realitate, între România și Ungaria, între ceea ce credeam că știu și ceea ce descopeream, am înțeles că nu trebuie să ai toate răspunsurile. Uneori, trebuie doar să dansezi.
În centrul României, mă simțeam ca un turist. Când am coborât din tren, am fost întâmpinată de un oraș care avea alt ritm. Se vorbea maghiara peste tot, o muzicalitate aspră și caldă în același timp. Limba română devenea o excepție, o insulă de sunet printre valurile constante ale unui univers care nu mă recunoștea ca parte din el. Mă simțeam o străină, deși nu trecusem nicio graniță.
Și poate tocmai asta făcea orașul să fie fascinant.
Altă lume, alte culori.
Îmi place să observ hainele oamenilor când ajung într-un loc nou. La Sfântu Gheorghe, hainele aveau o textură aparte, o combinație ciudată de tradițional și modern, de rural și urban, de trecut și viitor. Și apoi era muzica.
Orașul care sună altfel.
Sfântu Gheorghe nu are liniștea Bucureștiului din zorii zilei și nici forfota dezordonată a marilor orașe. Are un alt sunet.
Dimineața începe cu zgomotul bicicletelor. Roțile taie aerul rece al dimineții, claxoanele se aud ici-colo, semnale discrete între oameni care par să se cunoască de-o viață. Apoi se aude tropotul cailor. Da, cailor. Într-un oraș unde trecutul și prezentul coexistă fără să se contrazică, sunetul copitelor pe asfalt e la fel de normal ca motorul unei mașini.
Vântul trece prin copaci și lasă în urmă foșnete prelungi. Câteva uși de magazine scârțâie când cineva intră să cumpere pâine cu cartofi. Se aud râsete de copii care fug prin piață. Apoi, mai târziu, când orașul începe să-și piardă ritmul diurn, începe adevărata muzică.
Undeva, într-o sală de repetiții sau în aer liber, tinerii dansează.
Dansul ca flacără.
La Sfântu Gheorghe, dansul avea altă energie.
Era un ritm sălbatic, un foc, un erotism pe care nu-l mai întâlnisem. Băieții loveau podeaua cu forță, fetele se roteau ca într-un vârtej, mâinile se strângeau puternic, privirile se întâlneau și scânteile se aprindeau în aer. Era tinerețe, era senzualitate, era o ardere continuă.
Aveau ceva dintr-un trib al unui alt timp, dintr-o lume care nu se pierduse încă în digital, în ecrane, în alienare. Era viață pură.
Și poate că asta definește cel mai bine Sfântu Gheorghe – un oraș în care trecutul și prezentul dansează împreună, unde România pare doar o poveste îndepărtată, iar realitatea e scrisă într-o altă limbă, pe alt ritm, în altă lumină.
Un oraș care nu cere să fie înțeles. Un oraș care trebuie doar trăit.
Orașele pot fi înșelătoare. Când ești prins în ele, printre străzi necunoscute, limbi pe care nu le înțelegi, obiceiuri care nu-ți aparțin, ai senzația că nu te vor. Dar trebuie să le privești de sus, de departe, ca să le înțelegi. Asta am descoperit într-o zi de toamnă, într-o pădure unde nu era nimeni, decât eu și un câine alb.
Nu mai știu cum am ajuns acolo. Cred că îmi doream să mă îndepărtez de oraș, să-l las în urmă, să mă pierd în altceva. Știam doar că undeva, în mijlocul pădurii, se află un copac vechi. Câteva sute de ani, poate 100, poate 300 – nu conta. Ce conta era că acel copac văzuse mai mult decât mine, mai mult decât toți cei pe care îi cunoscusem vreodată. Și aveam nevoie să-l văd.
Toamna era blândă. Lumina soarelui trecea printre copaci ca prin vitraliile unei catedrale. Pădurea avea acea liniște pe care o găsești doar în locurile unde nimeni nu grăbește timpul. Am mers așa, fără grabă, fără zgomot, doar cu sunetul pașilor mei pe pământul moale.
Și atunci l-am văzut.
Un câine alb, apărut de nicăieri.
Nu părea pierdut, nu părea să caute ceva. Părea că mă aștepta. S-a uitat la mine cu ochii lui negri și apoi a început să meargă. Și eu l-am urmat.
M-a însoțit tot drumul, fără să ceară nimic, fără să se uite înapoi, fără să mă grăbească. Nu știu de ce, dar mi s-a părut că știe exact unde merg și că mă duce acolo. Poate că era câinele pădurii, poate că-i mai însoțise și pe alții înaintea mea, pe cei care aveau nevoie să vadă acel copac.
Când am ajuns, mi-am dat seama că pădurea avea dreptate să păstreze locul acela ascuns. Copacul era uriaș, noduros, cu scoarța atât de veche încât părea sculptată de vânt și ploi. Atingându-l, am simțit ceva ce nu pot explica. Poate că era liniștea lui, poate că era istoria lui. Poate că era doar faptul că stăteam acolo, în mijlocul unei păduri în care nu era nimeni, decât eu și un câine alb.
Am rămas acolo mult timp, fără să mă gândesc la nimic. Câinele s-a așezat lângă mine și a privit copacul. Sau poate doar se odihnea.
Drumul înapoi a fost ușor, de parcă pădurea mă eliberase de ceva. Câinele alb mergea înaintea mea, ca și cum voia să-mi arate ceva.
Când am ieșit dintre copaci, am văzut orașul de sus, de pe deal.
Sfântu Gheorghe, orașul în care mă simțisem ca o străină, în care mă pierdusem în sunete necunoscute, în priviri pe care nu le înțelegeam, acum avea contururi clare. De acolo, de sus, părea mai mare. Îi vedeam bine străzile, casele, lacurile. Vedeam centrul, plin de artiști, de oameni care stăteau la terase, în parcuri, care se bucurau de o zi calmă de toamnă.
Și dintr-odată, orașul pe care crezusem că vreau să-l părăsesc mă primea cu brațele deschise. Îi simțeam poveștile, dincolo de ferestrele caselor, dincolo de străzile pe care mergeam fără să știu unde duc. Nu mai era doar un loc străin. Era un oraș viu, care mă privea așa cum eu îl privisem înainte, cu o curiozitate tăcută.
Orașele nu sunt niciodată ceea ce par la început. Uneori, trebuie să le privești de la distanță, să te pierzi prin păduri, să întâlnești un câine alb și să urmezi un drum fără să știi exact unde duce.
Și doar atunci, într-un final, te primesc așa cum sunt cu adevărat.
Când am coborât de pe deal și am intrat din nou în oraș, mă pierdusem în Sfântu Gheorghe, în străzile lui înguste, în marginea lui unde casele păreau să se termine brusc, în afara lui, unde începea pădurea și unde un câine alb mă dusese la un copac vechi de sute de ani. Mă pierdusem printre oameni, printre prieteni, printre necunoscuți care vorbeau o limbă pe care nu o înțelegeam, dar care începea să-mi devină familiară nu prin cuvinte, ci prin gesturi, priviri, tăceri.
Și într-o zi, m-am întors în sala de teatru.
Am intrat și am simțit că trebuie să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată. Nu un spectacol despre mine. Nu despre ideile mele. Ci despre ei.
Despre cei care mi-au povestit cum au trăit schimbările istoriei, despre cei care nu au crescut aici, în acest oraș cu dublă identitate, despre cei care nu se mai gândesc la granițe, pentru că ele există și nu există în același timp. Despre cei care dansează noaptea, despre cei care cântă la vioară până la epuizare, despre femeile care fac pâine cu cartofi și despre bătrânii cu mustăți perfect sculptate.
Am făcut teatru documentar. Teatru antropologic. Am luat fotografii vechi, imagini din albume de familie, am ascultat povești și le-am transformat în scenă. Nu am mai scris eu, ci am lăsat orașul să scrie prin oamenii lui. Pentru prima dată, teatrul nu era despre mine.
Și totuși, în mod paradoxal, tocmai atunci m-am regăsit pe mine.
Dragostea de dincolo de granițe
În mijlocul acestor povești, am regăsit ideea de dragoste. Dar nu o dragoste romantică, ci o dragoste pentru oameni, pentru comunitate, pentru ideea că suntem cu toții legați prin fire invizibile.
Mi-am dat seama că granițele sunt fluide. Că istoria are sensul ei, dar că nu este totul. Că românii și ungurii, cu toate identitățile lor, cu toate steagurile lor, cu toate disputele și împăcările lor, au fiecare locul lor, dar că nici asta nu e totul.
Pentru că, dincolo de toate acestea, rămân poveștile.
Și poveștile sunt cele care construiesc adevărata istorie. Nu cea din manuale, nu cea oficială, ci istoria cu „i“ mic, care, în timp, o scrie pe cea cu „I“ mare.
Și atunci am înțeles de ce trebuia să ajung aici.
Pentru că Sfântu Gheorghe, acest oraș care la început părea un sat, un loc mic pe hartă, a devenit pentru mine un pod. Un pod între ficțiune și documentar, între povestea celorlalți și povestea mea, între cine eram înainte să ajung aici și cine deveneam.
A fost pragul meu de maturitate. Dar nu un prag rigid, nu unul pe care să-l trec cu teamă. A fost un prag frumos, necesar.
Sfântu Gheorghe m-a învățat că granițele sunt fluide. Că națiunile, etniile, diferențele culturale nu sunt ziduri, ci punți. Că a fi diferit nu înseamnă a fi separat, ci a fi parte dintr-un mozaic mai mare.
M-a învățat că teatrul nu este despre mine, ci despre oameni. Că teatrul poate fi un dialog real, că poate fi oglinda comunității, că poate fi un pod între trecut și viitor. Că poți da voce celor care nu au avut-o niciodată.
M-a învățat că feminismul nu este doar despre femei, ci despre puterea de a spune povești, despre a revendica spațiul, despre a construi un loc unde toate vocile contează. Că identitatea nu este fixă, că te poți pierde și regăsi de atâtea ori cât este nevoie.
Sfântu Gheorghe m-a învățat că viteza istoriei personale este mai mare decât credem. Că într-un singur an, într-un singur oraș, printre necunoscuți care devin prieteni, printre păduri în care câinii albi te conduc către copaci vechi de sute de ani, poți crește mai mult decât în toți anii de dinainte.
Așa că, în final, acest text este o declarație de dragoste. Pentru oameni. Pentru orașe care par mici, dar care ascund lumi întregi. Pentru comunități care își spun poveștile prin dans, prin pâine, prin costume, prin tăceri.
Pentru dialog. Pentru toleranță. Pentru ruperea granițelor invizibile.
Pentru mine.
Pentru tine.
Pentru oricine are curajul să se piardă pentru a se regăsi.
Imagine: Transylvania, 1903, Schoch Frigyes, Fortepan
