Este actriță și om de radio, pentru 11 ani a fost director executiv al Festivalului de Teatru Independent Undercloud și este realizatoarea emisiunii ROZ la Radio Guerrilla. În mai 2018, Carla-Maria Teaha a întâlnit-o pe Nora Iuga, s-au întins la vorbă vreme de mai multe ore și astfel s-a născut o prietenie strânsă, întinsă de-a lungul anilor. Nu a trecut mult până când, în 2019, au pornit împreună într-o călătorie cu trenul din București până la Frankfurt, pretextul perfect pentru documentarul De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin: pentru Carla, debutul în regie, iar pentru Nora, debutul în actorie. Filmul a avut premiera în luna iunie a acestui an, la TIFF, iar din 17 noiembrie va intra în toate cinematografele din țară.
Știu că geneza documentarului a fost oarecum spontană, dar sunt curioasă ce surse de inspirație ai avut, dacă ai avut, pe parcurs. Pentru că, uitându-mă la film, tot făceam paralele în minte cu Visages, Villages realizat de Agnes Varda și JR.
O știam pe Agnes Varda, bineînțeles, urmărisem filme de-ale ei, dar pe atunci încă nu văzusem Visages, Villages. Recunosc că nici nu eram o fană înrăită a documentarelor, nu le studiam în amănunt, pentru că nu urmăream să fac un film documentar. Le priveam ca simplă spectatoare, ba chiar aveam unele prejudecăți: mi se părea greu să faci un film documentar, credeam că procesul poate fi pe alocuri plicticos și mă gândeam că-ți trebuie o disciplină de fier ca să poți să te apleci pe un subiect vreme de trei sau patru ani și să stai prin biblioteci și arhive, să fii un șoarece de bibliotecă – adică tot ce am făcut eu mai târziu, din dorința de a descoperi cât mai multe informații despre Nora și de a spune povestea ei (râde).
Am început să lucrez la filmul ăsta invers, din interior spre exterior, din tot ce am simțit pentru Nora, dintr-un impuls care m-a împins să fac nebunia asta. Mi-am asumat o responsabilitate de care am devenit conștientă abia pe la jumătatea procesului de creație, când mi-a spus iubitul meu: „Îți dai seama că tu o să fii puntea de legătură între Nora, atunci când nu va mai fi, și viitoarele generații? Poate nu toată lumea o să o cunoască prin cărțile ei, ci o să audă de ea, mai întâi, din film.“ OK, no pressure. (râde) A fost și cu chin, dar un chin frumos. Știam, simțeam că Nora e iubită. Nu vin din lumea voastră, din lumea cărților, așa că m-am apropiat de ea puțin altfel: are o lumină interioară care te atrage chiar dacă nu știi cine e. Magnetismul ei l-am observat apoi și la proiecții, și la TIFF, și la Brașov, la Festivalul Boovie, realizat cu adolescenți, unde, la final, la Q&A, am întrebat: „Cine nu știa de Nora înainte să vadă filmul?“ Au ridicat mâna jumătate dintre tineri, inclusiv profe de română. Pentru că, de fapt, cititorii, mai ales cei de poezie, sunt un grup destul de mic și de ermetic, și e greu să treci de partea cealaltă.
Atunci cum consideri că putem face ca să scoatem scriitorii dintre paginile cărții, ca să ajungă la cât mai mulți oameni?
Literatura are nevoie infinită de promovare. Din păcate, trăim în bule de șampanie bine definite și e complicat să le faci să se contopească. Am avut discuția asta chiar cu editura care o publică în principal pe Nora (Polirom – n.r.), chiar și lor li se pare complicat, înțeleg că e una dintre provocările cu care se confruntă editurile. Cred însă cu tărie că filmele de genul ăsta pot să spargă bulele și să facă legătura între comunități. De exemplu, în cazul Norei, poezia ei nu e chiar foarte accesibilă. Folosește un limbaj simplu, ai spune, pe înțelesul tuturor, dar universul și felul ei de a scrie nu sunt literatură de vacanță.
La Boovie, cum îți spuneam, s-a făcut testul suprem al filmului. Proiecția a fost la nouă și jumătate dimineața și mă așteptam să îi văd pe adolescenți cu telefoanele în mână, adormiți, plictisiți, să vorbească între ei, să iasă din sală. Ce poate să le spună lor nou o femeie de 92 de ani, când oricum ei sunt la vârsta la care le știu deja pe toate? Și părinții sunt depășiți. Dar nimeni n-a mișcat în sală, toți copiii au fost superatenți. O profesoară mi-a spus după aceea că i se pare foarte greu să predai poezie și foarte greu, mai ales, să faci cunoștință adolescenților cu o poetă care nici măcar nu e în programă, dificil de citit la început, până te prinde, dar și că filmul ăsta e cel mai bun liant între privitor și un nou cititor. Nu mă pricep la rețete, dar cred că și așa se poate face literatura mai ușor accesibilă sau că și așa se poate promova, de fapt, literatura. Poate fi un început foarte bun ca să cunoști omul și apoi să îți dai seama și de ce scrie așa sau de ce se expune în felul ăsta.
Tu ești la origine actriță, ai jucat în mai multe spectacole de teatru. Cum a fost să te pui în rolul regizoarei, de data asta, și să lucrezi cu o actriță precum Nora?
Neavând experiență în sensul ăsta, am vrut să mă port cu ea așa cum mi-ar plăcea să se comporte cu mine un regizor, dacă ar face un film documentar despre mine. Uite, de pildă, Nora neavând pregătire de actriță, nu știe să refacă scene. Chiar și când am încercat să le refac – să-i explic că nu a mers sunetul sau că nu s-a apăsat butonul REC –, nu i-a plăcut, uneori s-a și enervat puțin. Dar, din fericire, o simt foarte bine, îi intuiesc stările și mi-am dat seama destul de repede că nu o să pot să-i cer dubla a doua, a treia, așa că am încercat să mă mulez pe stările ei. Am urmărit să o pun în situații în care să se simtă confortabil. Iar când era chiar nevoie să repetăm cap-coadă ceva, se enerva nu pe mine, ci pentru că trebuie să reia ceva care nu i-ar mai fi ieșit la fel de natural.
E o actriță, dacă vrei, capricioasă, dar am pus capriciul ei pe seama dorinței de a fi autentică și am respectat asta. N-am vrut să mă păcălesc nici pe mine, nici pe ea, și nici spectatorul. Din cadrele care apar în film, 99% cred că sunt momente autentice, fără repetiții sau scene refăcute, chiar dacă dublele uneori au ieșit mai bine din punct de vedere tehnic, calitatea imaginii, a sunetului erau mai bune. Se simțea totuși ceva fals. Aici m-a ajutat actoria, pentru că urăsc și eu falsul și simt când o interpretare nu e autentică. Poate că asta e o calitate comună a mea cu a Norei, să încerc să nu păcălesc, să fiu așa cum sunt eu, chiar dacă asta uneori poate să deranjeze. Și de obicei chiar ajungi să deranjezi atunci când nu poți fi încadrat sau asociat unei turme sau alteia. Însă adevărul rămâne mai important decât perfecțiunea, în general, mai ales la documentar.
Poeziile pe care le recită, de exemplu, le-am ales spre finalul montajului, când deja era închegată povestea și aveam structura. Le-am gândit ca niște cratime între un moment și altul, care să surprindă stările Norei și să facă legătura cu ce urmează, să traduc cumva în versuri ce urmează să vezi sau ce i s-a întâmplat Norei. După o lungă scotocire și selecție, am înregistrat poeziile cu Nora, am rugat-o să le recite și am vrut să sune într-un anume fel, pentru că știam unde urmează să fie puse, între ce scene anume. Aici a fost mai complicat: am rugat-o să încerce să le recite recreând starea pe care a avut-o când a scris poezia, i-am arătat chiar și locurile din film unde aveau să se încadreze, ca s-o ajut să se încarce într-un fel de emoțiile acelea, și până la urmă a reușit. A fost dificil, dar sunt mulțumită de ce a ieșit. Și Nora la fel.
Apropo de autenticitate, pentru mine au existat câteva scene care-ți rup sufletul, în care se vede vulnerabilitatea extremă a Norei, cele în care își dă seama, la vamă, că și-a uitat buletinul acasă. Cum ai decis să păstrezi chiar și aceste momente foarte intime, poate dureroase, poate de nearătat public?
Mie mi-a plăcut felul în care ea s-a raportat la acea întâmplare. Dacă ți-amintești, la finalul scenei spune, cu zâmbetul pe buze: „Grandeur et décadence, așa mă simt eu acum.“ Și tot ea spune – dar asta a picat la montaj, pentru că mi s-a părut că reiese deja din comportamentul ei – că asta i se poate întâmpla oricui, că nu are legătură cu vârsta. Și mi-am amintit că și eu am pățit ceva similar: aveam 22 de ani, am plecat la un concert Robbie Williams în Budapesta, cu trenul, și mi-am uitat biletul la concert acasă. Am avut noroc că mi-am amintit pe Valea Prahovei, m-am întors, am luat biletul și am plecat iar. Chiar e un lucru care i se poate întâmpla oricui.
Momentul în sine a fost șocant: eu eram cu Dalila [Dulgheriu – n.r.] în cabină, dormeam, și când a bătut controlorul, „Deschideți, deschideți!“, m-am speriat, am crezut că i s-a făcut Norei rău. Am întrebat ce s-a întâmplat, „Trebuie să coborâți, că țineți trenul în loc“, nu înțelegeam nimic și o văd pe Nora în spate: „Doamna trebuie să coboare, dacă vreți să coborâți cu ea, bine, dacă nu, OK.“
Noroc că ați fost cu ea și că ați rezolvat destul de repede situația.
Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram acolo, la două noaptea în Curtici, și n-avea nici telefonul mobil la ea. Deși pentru ea nu ar fi fost o problemă așa de mare, s-ar fi descurcat, sunt sigură că s-ar fi descurcat. De asta am ales să las momentele astea. Nu e prima dată când i se întâmplă ceva similar și tratează clipele astea cu amuzament. „Am despre ce să scriu“, mi-a spus odată. Și la scena asta, până la urmă, s-a raportat cu umor.
Acum, după debut și după primele proiecții, după ce ai revăzut filmul, ai schimba ceva la el?
Am primit ceva feedback și de la spectatori, unii mi-au spus că le-ar fi plăcut să fie mai lung, ar fi vrut să mai vadă lucruri, să mai asculte. La un moment dat, filmul a avut două ore jumate și atunci a început să-mi fie tot mai greu să renunț la scene, dar nu știam cât de pregătit ar fi fost publicul pentru asta. N-am avut atâta curaj să-l las mai lung. Poate aș mai fi lucrat un pic la postproducție, la sunete. Sunt perfecționistă din cale-afară, asta-i o întrebare grea pentru mine, l-aș putea lua acum de la început până la final și aș mai aduce câte ceva, aș mai scrie câte un pic. Dar am făcut pace cu mine în sensul ăsta, mi-am zis: „Ăsta e filmul, atât am putut acum.“
Sper că am reușit să-i fac pe oameni curioși, pentru că, de fapt, de-asta am și plecat la drum cu filmul. Mi s-a părut că Nora e o femeie rara avis și e mult prea mișto ca să nu afle toată lumea despre ea, indiferent de vârstă sau din ce mediu provine. Cred că poți să înțelegi filmul pe mai multe planuri, în mai multe straturi, chiar cred că e un film pentru toată lumea. Și cred că ar mai ieși vreo două filme din ce a rămas.
Faceți și continuarea la anul.
Mă gândeam că n-ar fi rău să transcriu discuțiile care au rămas și să le publicăm, să le punem într-o carte.
Pentru că îmi spuneai că ai în comun cu Nora autenticitatea și pentru că ai petrecut atât de mult timp cu ea, ce alte lucruri în comun ai descoperit că ai cu ea?
Filmul mă spune și pe mine destul de mult, nu-ți ascund asta. Sunt și interesele mele acolo, curiozitățile mele, cum ar fi întrebarea aceea pe care i-o adresez în film: „Nu e mai bine să-ți mărturisești iubirea față de un om atunci când ești tânăr și poți să o trăiești cu el, și poate să ai norocul să se transforme într-o relație, decât să aștepți, să nu se întâmple nimic sau să treci doar în imaginar?“ Aici avem ceva în comun, faptul că în mintea noastră se pot petrece lucruri mult mai interesante decât s-ar putea petrece în realitate între doi oameni. Mai apreciez foarte mult la Nora lipsa asta de prețiozitate, de morgă. Cu cât devin mai ocupați sau mai apreciați de cei din jur, adică mai de succes, oamenii ajung și foarte serioși, își dau o importanță pe care Nora o detestă, și eu la fel. Cred că și asta ne-a ajutat să ne apropiem fără niciun efort. Eu sunt o tipă destul de timidă și mă crispează oamenii „importanți“. Iar de oamenii în vârstă nu prea mă atașez, îi citesc, îi urmăresc, îi respect, dar nu intru în intimitatea lor. Mi se pare complicat, m-aș supune la un stres continuu: cum să mă comport, ce să fac, ce să vorbesc, de ce ar vrea să vorbească cu mine sau să mă asculte? În timp ce cu Nora n-am avut aceste bariere nicio secundă.
Așa a fost să fie ca să iasă filmul ăsta. Spuneai la început că am luat decizia rapid, în două săptămâni, și am plecat să filmăm. A fost așa „din scurt“ pentru că nu îndrăzneam să mă apuc de o chestie atât de serioasă. În același timp însă, am simțit-o ca pe un soi de datorie. Vorbeam periodic la telefon, știam că a început să scrie la Hipodrom: scrie de mână, apoi bate la mașină, citește, corectează manuscrisul și apoi bate din nou la mașină. Deci ea scrie o carte de trei ori până ajunge pe mâna unui editor. Știam toate lucrurile astea, știam că urmează să plece în călătorie la Târgul de Carte de la Frankfurt, singură cu trenul, și mi-am zis: „Măi, asta e fabulos, un om la vârsta ei, o intelectuală, prin definiție, o femeie singură care se descurcă și se îngrijește la 89 de ani, așa ceva e mare lucru în România.“ Așa a început. Am sunat-o pe Alina Tarbă, care e producătoarea filmului – noi am fost colege la Jurnalism și știam că lucrează la Wearebasca, la o casă de producție cu experiență în documentare. Și i-am povestit despre Nora, i-am spus că mi se pare foarte interesantă și că aș vrea să fac un film despre ea. Wearebasca s-au gândit și a doua zi au zis: „Mergi la Frankfurt, filmează, hai să vedem ce se întâmplă.“ Am plecat la drum cu Dalila Dulgheriu, o prietenă veche și o operatoare foarte bună – lucrează în televiziune, la România, te iubesc. Ne-a ajutat foarte mult, a filmat în continuu și în tren, a prins toate momentele alea pentru care îți trebuie neapărat multă experiență și răbdare. Nu cred că orice profesionist cu studii în cinematografie poate să facă documentar. E altă mâncare de pește. Mi-am dat seama că pentru a face un film documentar, trebuie să ai în primul rând răbdare, să filmezi, să simți subiectul, să fii atent, să nu schimbi cadrul fără să asculți ce zice protagonistul, pentru că s-ar putea ca fix în momentul ăla să-ți spună un lucru pe care poate nu-l consideri important, dar regizorului să i se pară crucial. La fel și la montaj, trebuie să ai foarte multă răbdare să vezi mult material, să selectezi, să înțelegi ce vrea regizorul. Datorită muncii la acest film, mi-am întărit convingerea că răbdarea este foarte importantă în actul creației. Ies lucruri bune doar dacă ai răbdare, dacă îți dai timp, dacă nu te grăbești să scoți ceva pe bandă rulantă, doar ca să fie.
Pe parcursul acestei călătorii întinse pe câțiva ani, care este cel mai de preț lucru pe care l-ai învățat de la Nora?
Sunt multe lucruri pe care le-am învățat de la Nora. Cred că ce învață toată lumea după ce vede filmul e dorința asta de a iubi viața. Ea își dorește să iubească viața, să se bucure, să apuce cu ambele mâini ce-i oferă ziua de azi, să stoarcă așa, ca dintr-o lămâie, tot ce-i oferă existența, și bun, și rău și să transforme în artă. Are o lejeritate de a trăi și de a se bucura – ceva care pare greu pentru noi, pentru generațiile noastre sau care poate să pară un clișeu la modă. Eu nu mai suport să aud de oriunde: „Fii fericită.“ În cazul ei însă, secretul cred că se datorează și faptului că ea trăiește foarte mult analog, nu e nimic digital în jurul ei, nu are Facebook, nu are calculator, la televizor nu are decât câteva programe și nu e conectată la nimic din vuietul cotidian în care ne bălăcim noi. Iar asta îi dă și liniște și putere și bucuria de a scrie.
Știi, ea scrie în fiecare zi, iar aici e încă un lucru pe care l-am învățat de la ea: să te așezi la masa de scris indiferent ce se întâmplă în jur. Când ne-am întors de la TIFF, ea a mai avut câteva zile un turneu de lansare a cărții (volumul de poeme Fetița strigă-n pahar – n.r.) la Sibiu și la Brașov, apoi mi-a spus că, de când a ajuns acasă, s-a așezat și scrie întruna. „Păi, cum? Nu sunteți obosită?“ „Ba da, sunt frântă, dar îmi vine să scriu încontinuu.“ „Și ce scrieți? Sunt mișto?“ „Nu, sunt niște prostioare, niște poezioare, dar le scriu pentru că curge din mine inspirația și nu știi niciodată ce apare.“ Și, de fapt, asta e învățătura: să-ți asculți instinctul, să-ți asculți inspirația, să te ții în prezent, să fii atentă la semne. Trăind în jurul Norei, mi s-au întâmplat multe lucruri care m-au făcut mai atentă la semne și fac asta în continuare. Eram cumva obișnuită din familie, așa am crescut – mi-am amintit de lucrul ăsta de curând, când le-am văzut pe mama și pe Nora împreună. Mama mea locuiește în Norvegia și a venit la avanpremiera de la TIFF să vadă filmul și să o cunoască pe Nora. A fost foarte interesant să le observ cum s-au apropiat imediat, cu o lejeritate incredibilă, fără nicio barieră. Și Nora a fost uimită, se purtau ca două vechi prietene. Văzându-le pentru prima dată împreună, mi-am întărit convingerea că ele două se aseamănă foarte mult temperamental și, de fapt, așa sunt femeile din familia mea, așa e mama, așa era și bunica: exuberante, pline de viață, capricioase, dacă vrei. Au trecut și prin experiențe foarte nasoale, dar asta nu a făcut decât să le întărească. Nu se feresc să-ți povestească despre ele, nu se rușinează. Și, când intră într-o încăpere, luminează locul. Asta e mama. Bucuria de a trăi a Norei am descoperit că e un cadru familiar.
Eu nu sunt chiar așa, ci sunt mai analitică, mai melancolică, despic firul în patru, dar sunt atentă și la semne, la ce simt, la ce mi se arată, ca mama, ca Nora. Fie că ești intelectual, fie că nu ești, asta nu are legătură cu erudiția, e pur și simplu un impuls, un instinct pe care e important să-l asculți dacă vrei să capeți curajul de a face ce simți. Chiar dacă va dura trei sau patru ani să faci filmul, indiferent de cum va fi primit, tu faci ce-ți place, apoi, chiar dacă te judecă niște oameni, existența oricum e scurtă, măcar pleci împăcat că ai făcut ce ai simțit în viață.
Credit imagine reprezentativă: Florin Cristache
