Irina-Roxana Georgescu a debutat în limba franceză cu Intervalle ouvert (2017), urmat de Une contre-histoire (2022), ambele la editura L’Harmattan din Paris. Volumul ei de debut în limba română, Noţiuni elementare (Cartea Românească, 2018), a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediția 2019), la Gala Premiilor Observator cultural (ediția 2019) și a fost distins cu premiul „Opera Prima“ de către Uniunea Scriitorilor din România.
Pe lângă îndeletnicirile cu literatura, lingvistica, filmele, teoria și manualele școlare, Irina este, de un an încoace, mamă. Cartea lui Lucas. Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi (Charmides, 2024) este al patrulea său volum de poezie și urmărește, sub convenția pactului autobiografic à la Philippe Lejeune1, care presupune ca autorul, naratorul și personajele să aibă izvoare în realitatea concretă, transferul experienței materne în limbaj poetic.
Spuneam în cele câteva rânduri de pe clapeta a treia că autoarea transferă frica în fețe-forme, alegând cu bună-știință maniera de a reprezenta prin camuflaj suferințele pe care lumea-viață le conține. Continuam cu ideea că fețele-forme, fricile, deci, merită îmblânzite sau părăsite odată cu împlinirea maternă. De fapt, aduceam în atenție ceea ce personajul-mamă își comunicase sieși deja: „Acum, nu e loc de frică./ Neliniștile se extirpă cu precizie chirurgicală./ Fricile se zdrobesc ca un cățel de usturoi./ Fricile se îmblânzesc. Le mângâi pe creștet și te împrietenești cu ele“ (p. 20).
Văzusem printre notațiile de jurnal revelatoare – cum ar fi „prima notă de zece“ (p. 12), primii dințișori (p. 38) sau prima conștientizare a conținerii în exterior a copilului, adică legătura invizibilă mamă-fiu evocată în versurile „Ce e frumusețea,/ dacă nu o zi de iunie când/ ții pentru prima dată în brațe/ ființa de/ 56 de centimetri/ în care bate inima desprinsă din inima ta?“ (p. 13), cu mențiunea că e unica șansă prin care se poate accede la această conținere exterioară, experiența salvatoare, înălțătoare, a dării de viață și legământ, după, desigur, cea interioară, a gravidității propriu-zise, îngrijorare în fața „lumii în care copiii vor trăi“. Versul care vine în completarea titlului e extras din poemul „Diversificăm“ (p. 19), care abordează teme sociale: presiunea economică asupra indivizilor-părinți, consumerismul, materialismul, inegalitatea („Ai bani? Vino, investește tot ce ai./ N-ai bani? Stai pe margine și uită-te bine./ Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi“). În aceeași linie, la pagina 23, „Ți-am făcut abonament medical de Black Friday“.
Volumul se deschide cu motto-ul: „Și prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi“ (Luca, 2, 35), care în context biblic e tradus ca fiind replica lui Simeon către Fecioara Maria, în semn de avertizare asupra unei dureri sfâșietoare din viitor (răstignirea lui Iisus). Întrezărim de aici, pesemne, o dublă suferință, a copilului care pășește în și prin lume și e sortit suferinței, și a mamei, cea care, din umbră și neputință, îi va urmări suferințele: „știu că de suferință nu te pot feri“ (p. 51). Prin acest motto, Irina-Roxana Georgescu transformă cartea într-un avertisment către sine. Apelează la voci și instanțe pe parcursul volumului și intră în dialog, de cele mai multe ori, cu ea însăși și cu copilul-Lucas, care e pe cale să înhațe „mișcarea,/ sughițurile/ și surâsurile/ și strănuturile/ și fricile mici“ (p. 13) și lumea toată. Cartea lui Lucas e, din această perspectivă interpretativă, o formă-ambient de comunicare intimă și pătrunzătoare în direcțiile mamă-fiu, mamă-lume.
Aplecându-mă mai atent spre vizualul în care mesajul e „împachetat“, am observat o copertă bine echilibrată și, deci, reprezentativă, fidelă sensului textual. Ilustrațiile vii, colorate ale Ioanei Mălina Nicolaescu din a doua jumătate a imaginii-ramă nu ar trebui să ne împiedice să privim, să interogăm, să înțelegem tușul negru din prima jumătate. Designul reflectă dualitatea – viața e un melanj de întuneric și lumină, de tristețe și fericire, de fragilitate și rezistență. Coperta e reprezentarea vizuală a conținutului. Curajul de a fi vulnerabil în fața celuilalt, fie el copilul, tatăl copilului, bunica copilului, chiar tu, mama lui, cititorul ș.a.m.d., e motorul care dă poezia.
Textul cu care se deschide volumul se numește „Spectacol“. Alegerea poemului și a titlului are o însemnătate în ansamblu. Ne aflăm, încă din incipit, în fața unei narațiuni fragmentare convergente, adică în fața unei povești spuse prin segmente aparent disparate, care la o primă lectură pot părea independente (în primul poem și în toate celelalte), dar care pe parcursul volumului ajung să concurgă spre un punct comun, spre mesajul „lumii ca spectacol“, care curge din viață pentru a-și pune cititorii întocmai în fața ei. Fiecare vers sau imagine poetică reflectă o parte a „spectacolului“.
Volumul ridică și întrebări despre natura intimității și a conexiunii în era digitală. E o chestiune cu care ne-am întâlnit de atâtea ori, că parcă și-a pierdut semnificația. Există în subteranul poemului, al volumului, de fapt, o critică aspră la adresa societății moderne. Una din ce în ce mai superficială și deconectată uman: „Câte scrisori de dragoste se vor mai trimite dacă există mesagerie vocală?“ (p. 9).
Nostalgia pentru momentele și interacțiunile autentice sunt redate și ele poetic în volum printr-un exercițiu mnemonic. În poemul „Ghiocei“ (p. 32), de exemplu, autoarea sugerează inocența copilăriei, fragilitatea, viața ca tragedie prin accesarea memoriei, apelând la autoficționalizare și stilizare.
Spectacolul, în toate accepțiile sale, nu se mai poate concretiza fără tehnologie. Internetul aduce, pe lângă beneficii, iluzia distructivă: „Iluzia se construiește în rețea“ (p. 9). Ecranele perturbă și distorsionează percepția. În era digitală, cea în care Lucas pășește și în care va trăi (de remarcat și că în titlu avem o formă de viitor, nu prezentul, semn că pe autoare o interesează să se refere la un viitor mai degrabă îndepărtat), deși oamenii stau la aceeași masă, ei se află la distanțe semnificative unii față de ceilalți. Ochii le sunt țintuiți în telefoane și comunicarea nu mai are acces, în urmă, la „viață“. Oamenii sunt dezbinați de (către) tehnologie, sunt dez-umanizați. Viteza cu care informația răspunde în ecran îl transformă pe utilizator într-un robot al robotului, rezultat absurd și înfricoșător, la o adică.
Cartea lui Lucas e bogată în referințe de care autoarea se folosește pe tot parcursul întregului pentru a completa sensurile: muzicale – „Papaoutai“ (p. 23), „Perfect Day(s)“ (p. 42), cinematografice – Yorgos Lanthimos, Aki Kaurismäki, literare – Lewis Carroll (Alice în Țara Minunilor), Eminescu („Lacul“, p. 58), Alecsandri („Dimineața“, p. 61), Topârceanu („Rapsodii de vară“, p. 62), creștine – în „Ironie“ (p. 55) vedem o construcție care imită structura „Crezului apostolic“ pentru a evidenția contrastul dintre credințele tradiționale și experiențele cotidiene extrem contemporane. Vedem influențe dimoviene sau naumiene în poemul dedicat Simonei Popescu (p. 56). Visul (visele și visurile) e comunicat subtil în volum, ceea ce menționam și în textul de pe clapetă („realitatea se construiește și se deconstruiește odată cu visul“).
În același timp, jocurile de cuvinte la care apelează autoarea cu scopul de a masca suferința, pot transmite noi piste cititorului. De pildă, titlul „Papaoutai“ (Papa, où t’es?) adaugă o dimensiune emoțional-reflexivă privind absența sau distanțarea figurii paterne. Realitatea dură care implică obligații și responsabilități conexe poate separa membrii familiei și surpa, în cele din urmă, echilibrul: „frica/ o simt ca o minge de baschet în cavitatea abdominală“ (p. 23).
Prin urmare, în contra tuturor durerilor provocate de războaie și de lupte pentru putere, să mai avem, încă, umpică speranță.
Cartea lui Lucas. Asta e lumea în care copiii noștri vor trăi e o prindere în timp, o imortalizare la care mama, copilul și lumea se întorc ca la un album de fotografii, în sepia sau nu (v. pp. 9 și 63), cu frici și bucurii.
1 Philippe Lejeune, Pactul autobiografic, traducere de Irina Margareta Nistor, București, Editura Univers, 2000.
Imagine reprezentativă: Eric Gill, Mother and Child, 1924
