Scrierile de mai jos fac parte din ceea ce am putea numi „cursul de creative writing” al revistei Matca. Sigur, e un exces: le-am cerut unor profesori de română să trimită textele unor elevi talentați. Unul dintre profesori, Simona Sigartău, s-a și activat deja și ne-a forwardat două articole-cronici ale două eleve din Gheorgheni. Se vede cu ochiul liber că sunt adolescente, sensibile, cultivate și talentate. Așa texte să mai primim!
Suferințele tânărului Werther, Johann Wolfgang von Goethe
Am decis, după oportunitatea primită, să realizez o recenzie de carte la Suferințele tânărului Werther de Johann Wolfgang Goethe. De ce? Era pur și simplu cartea pe care o citeam în momentul respectiv, când trebuia să mă hotărăsc cărei cărți îi pot oferi plăcerea de a o „comenta”. Desigur, nu acesta a reprezentat singurul factor determinant, dar a fost o coincidență frumoasă; cu siguranță aș fi ales-o oricum, și dacă nu-mi era lectura cea mai recentă, astfel proaspătă în impresiile făcute, deoarece este un roman al sufletului călător și fragil, asemenea sufletului meu.
Suferințele tânărului Werther prezintă o colecție de scrisori ale personajului principal Werther către Wilhelm, un prieten apropiat al acestuia. Contrar aparențelor conturate pripit, întâmplările nu sunt fragmentate și fără sens. Pasiunea și priceperea lui Werther pentru scris și relatat asigură fluiditatea lor și, mai important, înțelegerea desfășurării acțiunii de către cititor. Romanul romantic este împărțit în două părți, „Cartea întâi” și „Cartea a doua”. Prima parte se ocupă cu introducerea lentă în universul tânărului Werther și în bogata sa lume interioară. Este un personaj cu suflet sensibil, care simte statornicirea și, de asemenea, mișcarea din univers la un nivel mult mai profund decât ar trebui sau ar fi posibil pentru alți oameni. Descoperim încă din incipit iubirea sa pură pentru natură, legătura cu câmpiile verzi, râurile tulburi, păsărelele tainice și copacii păzitori, potențată de credința în creștinism. Însăși firea expresivă și emotivă îl introduce în situația decăderii mintale, evidențiată și explorată mai amănunțit în „Cartea a doua”. Apare brusc într-un oraș nou, cu treburi de rezolvat, și dispare în același mod din trăirea pământească, unica, singura pretins cunoscută de locuitorii ei. Blestemul și binecuvântarea sa sunt reprezentate de apariția domnișoarei Charlotte de S în viscerul aprig al tânărului nostru. Precum era de așteptat, Werther se îndrăgostește de la prima întâlnire de carismatica Lotte, deși este avertizat că aceasta este logodită. După seara de bal petrecută cu ea, domnișoara Lotte îi invadează necruțător gândurile, iar Werther se găsește în situația de a nu putea dormi sau sta liniștit de dorul imens pe care i-l poartă. Albert, logodnicul, se dovedește a fi un bărbat stăpân pe sine, care permite evidenta iubire a pasionalului Werther față de iubita sa, atât timp cât e unilaterală din perspectivă romantică.
Cu repeziciune, iubirea ce părea a fi una pură, specifică unui caracter atât de expresiv și simțitor, involuează într-o obsesie necurată. Gravitatea neîmplinirii iubirii sale se reflecta atât de adânc în sufletul lui Werther, încât se vede nevoit să plece la Weimar, un alt oraș, unde lucrează la un post de legație. Timpul petrecut acolo nu îi priește. Deși se întâlnește cu domnișoara von B, o fată încântătoare, gândul îi rămâne tot la unica lui, Lotte; aceeași Lotte care se întâmplă să se căsătorească cu Albert cât Werther e plecat. Drumurile îl aduc din nou la Wilhelm, la Lotte, fiind atașat de existența lui în acel spațiu. Însă, de data aceasta, obsesia față de aceasta devine pe cât de irealizabilă, pe atât de insistentă. O visează noaptea, ziua, pune stăpânire totală asupra sensibilului Werther. Acesta este instabil, întristat, cuprins de ghearele depresiei, iar drăguțul și plăcutul Werther se transformă într-un pericol pentru el și penru cei din jurul său. Precum era de așteptat, Wilhelm se distruge interior până la actul de sinucidere, realizat într-un mod calm, sugerând împăcarea sa cu oprirea trăirii în acest plan de existență: „A pieri!… Ce înseamnă asta? E doar o vorbă, un sunet gol pe care inima mea nu-l simte!… mort, Lotte, una cu pământul rece, atât de strâmb, de posomorât!”
Am fost uimită să aflu despre controversa acestui roman; publicat inițial în 1774, a stârnit un val de critici din partea unor cititori, din partea bisericii și a unor poeți contemporani. Însă nu asta mă șochează, ci efectul cărții asupra cititorilor sensibili, asemenea protagonistului. „Suferințele tânărului Werther” a „ademenit” mulți tineri în a-și lua viața. Pentru mine, problematicile interioare ale lui Werther și firea sa de locuitor recunoscător al lumii mi-au oferit confort. După un anumit timp, când se realizează discrepanța dintre Werther cel oarecum stabil, dar plin de speranță, și Werther cel cuprins de un gol interior necontenit care îl duce spre nebunie, lectura nu-și mai păstrează caracterul empatic, iar cititorul devine doar un martor al distrugerii protagonistului.
Mulți poate găsesc povestea fără sens, pe Werther un incapabil, pe Lotte și Albert niște ipocriți; Parcă mă bucur când aud astfel de vorbe, deoarece sugerează lipsa de empatie în raport cu suferințele prezentate în carte atât de atent. Indică absenta neliniștii sufletești în viața lor, trăirea lor stabilă. Mă bucur când văd astfel de naivitate a sufletului. Desigur, îmi și stârnește o oarecare furie ignoranța lor. Sensibilitatea oamenilor nu poate fi creată, însă înțelegerea și compătimirea sunt calității universale care reprezintă fundamentul omului. Nu ai cum să nu le deții, deoarece ele sunt deja prezente în alcătuirea ta. Trebuie, în cazuri extreme, să fie amplificate sau declanșate printr-un efort sârguincios.
Deci, ce cred eu despre tânărul Werther? A fost un egoist neputincios? O jignire la adresa naturii? Chiar deloc. Îi admir pasiunea, bunătatea, răbdarea, abilitatea de a simți totul atât de profund. Werther este un cumul de dorințe și ambiții, aproape o intersectare a unei sensibilități precoce cu o determinare de fier, împreună realizând o persoană prea umană. Cu siguranță oamenii nu sunt meniți a fi niște ființe liniare și rigide, iar Werther reprezintă capătul opus al spectrului. Este o tragedie moartea și decalajul din trăirea sa interioară, cauzat de natura sensibilă a acestuia. Sfatul meu ar fi să citiți Suferințele tânărului Werther. Sau nu, dacă vă temeți că o să vă afecteze negativ starea mintală curentă. Dar duceți-vă și afundați-vă măcar pentru câteva momente în lumea distorsionată a lui Werther, în lumea plină de posibilități și de contradicții, o lume specifică doar unei anumite tipologii de oameni. Observați-l pe protagonistul nostru romantic și suferind, judecați-l , dar nu prea aspru, și realizați importanța deținerii unor aspecte atemporale în viață. Fiți ca Werther, sau nu! Fiți un Werther care trece peste tristețea putredă și continuă să fie un martor frapat al lumii. Adică fiți ca Goethe atunci, supraviețuitori, căci Werther îi este fiul spiritual.
Paula Munteanu
clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Sfântu Nicolae”, Gheorgheni, Harghita
500 de zile cu Summer, dir. Marc Webb
De când au devenit filmele și cinematografia accesibile maselor, oamenii sunt atrași de reprezentări romanțate ale iubirii în filme, ca o formă de evadare din viața de zi cu zi. În prezent, aproape fiecare serial sau film prezintă o poveste de dragoste, fie că este vorba de o mare iubire sau de o comedie romantică light, ușurică, digerabilă. Deși la vârsta mea nu am văzut prea multe filme, printre puținele pe care le-am vazut au fost câteva care au reușit să mă copleșească și să mă agite, precum a făcut-o 500 de zile cu Summer.
500 de zile cu Summer urmărește povestea lui Tom, care, la fel ca mulți dintre noi (inclusiv eu), nu a fost cel mai atractiv sau sociabil, astfel încât s-a proiectat în aceleași fantezii romantice la care suntem supuși și noi. Summer este o fată care a crescut cu un dezgust fața de dragoste sau de ideea de romantism. Dacă acest film ar fi fost ca oricare altul (ceea ce nu este) Tom și Summer s-ar fi îndrăgostit unul de celălalt, s-ar fi despărțit, s-ar fi regăsit și ar fi trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Recomand acest film, pentru că nu urmează formula clasică pe care o prezintă toate celelalte filme și te poartă într-o aventură care contrazice tot ce propun – greșit – majoritatea filmelor romantice.
Ideea de „suflet pereche” pune foarte multă presiune pe cealaltă persoană și îi cere să fie capabilă să ne îndeplinească așteptările pe care le proiectăm asupra acesteia. Acest film ne reamintește că cealaltă persoană nu este responsabilă să ne îndeplinească idealurile. Tom nu se îndrăgostește de Summer, ci de ideea pe care și-a creat-o în cap despre ea. Dacă ne îndrăgostim de ideea pe care ne-o conturăm în raport cu cineva, la fel ca Tom, nu avem decât să ne învinovățim pe noi înșine când o persoană nu reușește să ne satisfacă așteptările. Astfel, filmul admite faptul că uneori relațiile nu funcționează, în ciuda eforturilor noastre.
Având să trăiesc prima despărțire a vieții mele, nu cu mult timp înaintea vizionării acestui film, care poate mi-a alterat perspectiva asupra lui, am reușit să rezonez cu experiența trăită de către protagonist și să îmi găsesc un mic refugiu în această peliculă.
500 de zile cu Summer este un film bine realizat, captivant și emoționant, care contrazice așteptările de gen și oferă o perspectivă revigorantă asupra iubirii moderne. La final (pe care nu vreau să îl divulg) ne este prezentată o concluzie foarte simplă: dragostea întotdeauna revine. Într-o altă formă, într-o altă persoană sau într-o altă atingere. Dar revine mereu…
Amalia Ducu
clasa a XI-a, Liceul Teoretic „Sfântu Nicolae”, Gheorgheni, Harghita
Imaginea principală: Lynne Cohen, “Laboratory (Microphone),” 1999
