Îmi arată de departe mașina doamnei Eva. E un Jaguar cam copt și prăfuit, care are însă de două ori înălțimea ei. Oare pe ce coclauri se plimbă doamna profesoară de și-a adus mașina în halul ăsta? Care e viața ei secretă?
Irina conduce un BMW negru, care strălucește de curățenie. Singura concesie pe care o obțin, și doar după ce negociez la sânge, e că pot rămâne pe bancheta din spate, nu în portbagaj. Irina acceptă cu mare greutate, numai după ce sunt de acord să mă acopere cu un pled jegos pe care îl găsește în portbagaj. O să am și giulgiu, cum ar veni. Splendid, pur și simplu splendid. Cine m-a pus să mă bag în chestia asta? Cine?
Când mă aplec să intru, simt o înțepătură în coaste. E carnețelul în care îmi țin jurnalul. Îl port tot timpul la mine de când am venit în Casă. Nu știu ce aș păți dacă l-ar găsi cineva. Simplul fapt că scriu pe hârtie și nu pe device-uri mi-ar putea provoca mari neplăceri dacă ar ajunge la urechile știm noi cui.
Irina îmi întinde o sticlă de apă și pastila. Noroc că-i mică. Strâng din dinți și încerc să mă gândesc la ceva frumos, cum ar fi întinderi nesfârșite și însorite. Fix după ce o înghit îmi intră un mesaj pe vox. Mă uit din instinct și înțepenesc. E de la unul dintre noii mei prieteni.
Președintele țării.
Eva îmi spune că te descurci grozav. Ține‑o tot așa! Dacă ai nevoie de ceva, îmi spui și se rezolvă. Ne vedem în curând, îți doresc o seară bună!
Mi se pune un nod în gât. Perfect timing. Mă simt de parcă ar fi lângă mine și m-ar trage de mânecă, avertizându-mă să-mi bag mințile în cap și să stau potolită. Mesajul mi-a tăiat orice chef de distracție, însă e prea târziu să dau înapoi. N-aș fi riscat să mi-o pun în cap pe Irina nici dacă n-aș fi luat deja pastila. Zău dacă știu pe cine aș prefera să supăr mai puțin, pe noua mea prietenă sau pe președintele țării.
Încropesc niște mulțumiri pe care i le trimit. După spusele Irinei, mai am cam un minut până să-mi pierd cunoștința.
Oare Președintele scrie chiar el mesajele astea sau are consilieri care o fac în locul lui? Par foarte personale, dar nu poți să știi. Oricum ar fi, parcă nu-mi vine să cred că scorțoasa de Eva a avut cuvinte de laudă la adresa mea. Mă simt flatată. Când sunt de față, nu știe cum să mă facă să mă simt mai prost. O fi vreo tactică pe care o folosește ca să nu mi-o iau în cap? Hm, complicat. Încă o chestie care să mă țină trează în nopțile în care ar trebui să dorm dusă.
Gândul ăsta îmi dă fiori și încerc să mă ridic.
— Tara, potolește-te și lasă pastila să-și facă efectul. Scapi imediat.
— Nu pot. Sunt claustrofobă! Mi-e frică!
— Răbdarea e o virtute.
— La fel e și respirația. Dacă e să aleg, prefer să respir. Serios, nu știu cât mai rezist aici. Mai durează mult? Că mă apucă toți dracii!
— Shut up!
Acestea fiind spuse, îmi iau la revedere de la lumea crudă în care m-am născut și mă retrag cu discreție pe tărâmul viselor. Sper că doar pentru câteva minute, așa cum m-a asigurat prietena mea.
Când mă trezesc, mă uit la ceas. A avut dreptate. Călătoria mea pe lumea cealaltă a durat doar câteva minute. Aud vocea Irinei, care îi oferă computerului coordonatele destinației. „Bip, bip“, vine confirmarea, și mașina se pune în mișcare.
Irina îmi aruncă o privire peste umăr ca să se asigure că-s vie. Rânjește și scoate un „Muhahahaha!“ malefic când îi fac semn că-s bine și mă cheamă prin semne în față, pe locul de lângă ea, unde ajung după ce calc pe câteva butoane și trag un cap zdravăn de plafon.
Străzile sunt pustii și mi se face brusc rău când îmi dau seama că mergem cu o sută patruzeci la oră. Mă pufnește râsul amintindu-mi ce credeam în copilărie când vedeam mașinile astea trecând prin oraș în goană. Până pe la zece ani, eram convinsă că-s folosite de oameni care trudesc pentru mine, care au nevoie de mașini super rapide ca să ajungă în locuri necunoscute și să rezolve misiuni periculoase și misterioase pentru binele statului. Apoi, după ce am mai crescut, îmi imaginam că duc prizonieri la închisori de maximă securitate. Acum, că știu adevărul, parcă mi-e puțin ciudă. Adevărul e întotdeauna dezamăgitor.
Un bâzâit insistent mă face să ridic privirea. Sincer, nici nu văzusem trapa de deasupra. N-am nevoie de îndemnuri din partea Irinei. Ne privim în ochi și ne ridicăm amândouă în același timp, scoțându-ne capetele pe fanta care încă nici nu s-a deschis complet.
WOOOOW!
Din pricina vitezei, părul îmi flutură în spate și de-abia pot să respir. Ceea ce e ciudat, dacă stau să mă gândesc, pentru că nu m-am mai simțit atât de vie de nu mai știu când. Irina a avut dreptate. N-am mai trăit asemenea senzații. Îmi dau capul pe spate și urlu. Urlu din toate puterile, eliberându-mă de temerile pe care le-am strâns în mine în ultimele zile. Pe care le-am strâns în mine o viață întreagă. Urlu și plâng pentru toți anii în care n-am putut s-o fac.
Urlu pentru tata.
Combinația de endorfine și adrenalină care mi se revarsă în sânge e perfectă.
Mă simt invincibilă.
Mă simt fericită. Știu că sună super lame, însă e o performanță fantastică pentru cineva care și-a trăit viața simțindu-se mizerabil, cu stomacul strâns, pentru cineva al cărei singur țel a fost să rămână întreagă la minte până a doua zi. E o experiență care face cât zece ședințe de terapie, doar că e concentrată în câteva secunde.
Ne plimbăm așa cam o oră. Irina conduce cu atenție. Cred că și-a dat seama că am o epifanie, pentru că nu-mi spune nimic. Se mulțumește să-mi mai arunce câte o privire și să-mi zâmbească generos, părând că se bucură pentru mine.
Nu-mi doresc nimic mai mult în momentul ăsta.
La întoarcere, trec fără probleme peste ritualul prin care revin în închisoarea mea de lux. Dau peste cap nenorocita aia de pastilă cu aerul că nimic nu e mai normal decât să mor și să învii la loc peste cinci minute.
Ne despărțim pe coridor.
— Vezi să nu mai spui nimănui unde te-am dus. Încălcarea codurilor de securitate se pedepsește aspru.
Poftim?
— Și doar acum te-ai gândit să-mi spui?
— Logic! Dacă îți ziceam dinainte, mai veneai cu mine?
Are dreptate. Dau din cap că nu, ne îmbrățișăm și plec acasă. E prima noapte în care dorm buștean fără medicamente, gânduri negre și coșmaruri. Sper să nu fie și ultima.
