Se întâmplă destul de rar, deși exemplele există de la Lucian Boia la Sorin Mitu, se întâmplă destul de rar, deci, ca un om care are identitatea română (sau maghiară) să privească cu obiectivitate și echilibru istoria învolburată a Transilvaniei. Ei bine, Dacian Muntean face parte dintre românii care vor să vadă realitatea, nu ceea ce au făcut (și încă doresc să facă) din ea ideologiile și încrâncenările (Péter Demény).
Când pedagogia devine propagandă
Pe 23 ianuarie 2026, Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva a organizat la Castelul Nopcsa un eveniment intitulat „Ecouri hunedorene ale Unirii Principatelor Române“, cu scopul declarat ca „sute de copii din Țara Hațegului să afle istoria adevărată“.
Problema este că, din punct de vedere istoric, între Castelul Nopcsa, familia Nopcsa și Unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859 nu există nicio legătură.
Un castel care nu exista la 1859
Castelul Nopcsa, în forma în care este cunoscut astăzi, nu exista la momentul Unirii Principatelor Române. Terenul pe care a fost construit a intrat în posesia lui Elek Nopcsa abia în anul 1889, la trei decenii după evenimentul istoric celebrat. Așadar, asocierea castelului cu Unirea din 1859 este nu doar forțată, ci istoric falsă.
Familia Nopcsa a fost o familie nobiliară maghiară din Transilvania, perfect integrată în structurile sociale, culturale și politice ale Regatului Ungariei. Membrii săi nu au avut niciun rol în procesul unirii Moldovei cu Țara Românească.
Mai mult, Franz Nopcsa, cel mai cunoscut reprezentant al familiei, s-a opus explicit unirii Transilvaniei cu România în 1918, considerându-se maghiar și exprimând public această poziție. Aceasta este o realitate documentată istoric, indiferent cât de inconfortabilă ar fi pentru narațiunile naționaliste simplificate.
De la istorie complexă la identitate falsificată
Cu toate acestea, la Castelul Nopcsa asistăm astăzi la un fenomen îngrijorător: Franz Nopcsa lipsește aproape complet din discursul muzeal; identitatea maghiară a familiei Nopcsa este ocultată; castelul este decorat cu drapele tricolore românești; în curtea castelului se dansează Hora Unirii; copiii sunt aduși, îmbrăcați în ie și cu baloane tricolore, „la recomandarea organizatorilor“, pentru a participa la „lecții de istorie adevărată“ care nu au legătură cu istoria reală a locului.
Nu este vorba despre comemorarea unui eveniment național în sine, ci despre plasarea lui într-un spațiu care nu are nicio legătură cu acel eveniment, cu eliminarea deliberată a identității istorice reale a locului.
Această formă de rescriere simbolică a istoriei amintește de practicile din perioada comunistă, când identitatea maghiară a Transilvaniei a fost sistematic ștearsă sau marginalizată, iar patrimoniul multicultural a fost înlocuit cu narațiuni uniforme de mândrie națională românească, indiferent de adevărul istoric.
Diferența este că, astăzi, aceste practici se desfășoară sub pretextul educației culturale și al activităților pentru copii.
Ce istorie „adevărată“ li se predă copiilor?
Întrebarea esențială nu este dacă Unirea Principatelor Române trebuie comemorată – desigur că da. Întrebarea este: unde, cum și cu ce respect pentru adevărul istoric?
Un castel care poartă numele unei familii nobiliare maghiare, construit după 1889, fără legături cu evenimentele din 1859, devine astăzi decorul unei narațiuni naționale care: ignoră cronologia; elimină identitatea reală a proprietarilor; exclude comunitatea maghiară din istoria locului; transmite copiilor o versiune falsificată a trecutului.
Aceasta nu este educație istorică. Este propagandă.
Franz Nopcsa – moștenirea comună și alternativa ratată
Ironia este că Franz Nopcsa ar fi putut fi exact figura care să unească, nu să dezbine. Un savant european, un explorator al Balcanilor, un om care a lucrat peste granițe culturale și lingvistice, un precursor al ideii de patrimoniu natural și cultural integrat.
Una dintre cele mai grave pierderi generate de modul actual de administrare a Castelului Nopcsa este ratarea unei oportunități rare: aceea de a prezenta publicului o figură istorică extrem de complexă, contradictorie și, tocmai de aceea, profund europeană. Franz Nopcsa nu poate fi redus nici la simbol național românesc, nici la icon maghiar exclusiv, nici la o figură comodă pentru discursuri festiviste. El aparține unei istorii comune, împărtășite.
Biografia sa oferă suficiente exemple ale acestei dimensiuni incluzive. Deși s-a declarat maghiar și a acționat politic în acest sens, Franz Nopcsa a recunoscut și valorizat constant rădăcinile mai vechi ale Transilvaniei. Nu este întâmplător faptul că a numit unul dintre dinozaurii descriși de el Titanosaurus dacus, un gest simbolic care face trimitere directă la moștenirea dacică a acestui spațiu. Pentru un savant format în mediul academic al Imperiului Austro-Ungar, această alegere nu era deloc neutră.
Mai mult, Franz Nopcsa a fost invitat, după Primul Război Mondial, să devină director al Institutului Geologic din București – o invitație care arată recunoașterea valorii sale științifice dincolo de granițe politice și conflicte recente. Chiar dacă această colaborare nu s-a materializat, ea rămâne un indicator clar al prestigiului său internațional.
Originea familiei Nopcsa adaugă un alt strat de complexitate. Cercetările istorice arată că familia își are rădăcinile într-un context medieval românesc din Țara Hațegului, iar bunicul lui Franz Nopcsa s-a declarat român la Marea Adunare Națională de la Blaj. Aceste fapte coexistă, paradoxal dar real, cu poziția lui Franz Nopcsa din timpul Primului Război Mondial, când a spionat în favoarea Austro-Ungariei împotriva românilor care urmăreau intrarea Transilvaniei în componența României.
Această biografie contradictorie nu trebuie cosmetizată și nici instrumentalizată. Dimpotrivă, ea oferă Castelului Nopcsa șansa de a deveni un spațiu al reconcilierii culturale, unde istoria este prezentată în toată ambiguitatea ei. Exact acest lucru a fost prevăzut încă de la redactarea proiectului de restaurare: castelul ca loc al unei moșteniri comune, unde români, maghiari și public internațional pot regăsi fragmente din propria istorie într-o figură care a depășit granițele epocii sale.
În locul acestei moșteniri complexe și incluzive, Castelul Nopcsa devine scena unei identități fabricate, care nu aparține nici locului, nici istoriei sale reale, care separă și care pierde tocmai ceea ce îl face cu adevărat valoros. Instituțiile publice care administrează patrimoniul au o responsabilitate majoră: nu să creeze confort ideologic, ci să spună adevărul istoric, chiar și atunci când acesta este incomod.
Atunci când istoria este adaptată pentru festivism, iar spațiile de patrimoniu sunt folosite ca decor pentru narațiuni fără legătură cu ele, pierdem exact ceea ce pretindem că protejăm: memoria, istoria și adevărul. Castelul Nopcsa nu are nevoie de „ecouri hunedorene“ ale unor evenimente care nu îl privesc. Are nevoie de adevăr, de context și de asumarea unei istorii multiculturale reale.
Altfel, riscăm să transformăm patrimoniul într-un instrument de excludere și educația într-un exercițiu de mistificare. Și noi toți avem doar de pierdut din asta.
Hallsands collagraph print, Mike Glanville
