Literaturocentrismul culturii române a intrat într-un declin accelerat odată cu sfârșitul regimului comunist. După ce a ocupat timp de mai bine de un secol o poziție privilegiată atât în câmpul cultural românesc, cât și în cel politic, literatura a trebuit să învețe să împartă prima scenă cu filmul, teatrul și, ca să ne apropiem de ultimul deceniu, cu tot ce înseamnă imagine în mediul on-line (de la meme la vloguri, stream-uri, reel-uri).
Pusă în fața pierderii importanței și a prestigiului de care s-a bucurat atât de mult timp, nevoită să răspundă la provocările erei digitale, în care adaptarea și, implicit, supraviețuirea sa au însemnat un lung proces de negociere a limitelor sale, confruntată cu o serie de probleme instituționale, afectată și de crize financiare și de recesiune, literatura română a trecut în anii ’90-2000 printr-o perioadă tumultuoasă de căutări și redefiniri.
În tot acest timp, cinematografia românească cunoaște o nouă viață, devenind cel mai relevant și mai de succes produs cultural local din postcomunism. Dezideratul literaturii autohtone de a pătrunde pe o scenă transnațională a rămas mai mult la stadiul de proiect, fiind concretizat timid de succesele individuale ale unor scriitori ca Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu sau Tatiana Țîbuleac. În schimb, Noul Cinema Românesc a reușit să devină un fenomen al ceea ce se cheamă world cinema.
În ultimele două decenii, filmul a îndeplinit mult mai bine funcția de reprezentare și de chestionare a societății postdecembriste. Deși literatura generației tinere care s-a afirmat la începutul anilor 2000 a avut dimensiunea ei de critică socială și politică deloc neglijabilă, cineaștii români au tematizat și investigat cu mai mult succes realitățile tranziției. În acest sens, mi se pare semnificativ, de exemplu, cum un critic literar, C. Rogozanu, afirmă că „filmele lui [Radu] Muntean sunt cea mai puternică și coerentă narațiune a middle class-ului românesc, cu toate aspirațiile și iluziile ultimilor 25 de ani“. Abia în ultimii cinci-șapte ani s-au publicat o serie de romane, colecții de proză scurtă și chiar volume de docuficțiune reușite care sondează postcomunismul mai în profunzime. Ajungând în prezent, mi se pare că decalajul dintre film și literatură este mult mai redus în ceea ce privește reprezentarea extrem-contemporaneității.
Ce am discutat până acum este o imagine sintetică și panoramică a celor două câmpuri. Dacă mergem la firul ierbii, vom observa că aceste medii, scriitorii și cineaștii români, au colaborat mai mult decât pare. Dincolo de contribuția importantă a unor scriitori la scenariile unor filme reprezentative ale NCR, Răzvan Rădulescu, Cecilia Ștefănescu, Florin Lăzărescu sau Corina Sabău, forma cea mai populară și mai prolifică de conlucrare a cinematografiei și a literaturii autohtone rămâne adaptarea. De la filmele realizate după unele dintre romanele-reper ale literaturii anilor 2000 – Legături bolnăvicioase de aceeași Cecilia Ștefănescu, în regia lui Tudor Giurgiu, Sunt o babă comunistă de Dan Lungu, în regia lui Stere Gulea, sau Luminița, mon amour de Cezar Paul-Bădescu, ecranizat în regia lui Călin Peter Netzer sub titlul de Ana, mon amour – până la adaptările unora dintre cele mai bune romane ale ultimului deceniu – Soldații. Poveste din Ferentari de Adrian Schiop, în regia Ivanei Mladenovic, sau Interior zero de Lavinia Braniște, în regia lui Eugen Jebeleanu, care va avea premiera anul acesta –, producția literară a ultimelor două decenii le-a trezit interesul cineaștilor români.
Într-o anumită măsură, relația dintre cinematografia și literatura română din ultimele două decenii este o situație de tip win-win, mai ales în cazul adaptărilor, unde regizorul obține o poveste pe care o poate folosi după cum crede de cuviință – nu discutăm aici fidelitatea acestor filme față de textele-sursă –, în timp ce scriitorul câștigă capital simbolic și, desigur, niște bani, dar aici depinde mult de cum și-a negociat contractul și drepturile de autor cu editura. Totuși, cred că există un mic dezechilibru în raportul de putere dintre cineast și scriitor, în sensul că, de obicei, proiectul unei adaptări pornește de la inițiativa unui producător sau a unui regizor și mai puțin de la un autor de ficțiune, după cum este și normal, la urma urmei, cei dintâi fiind cei care investesc resurse financiare și artistice. Cineastul are mai multă libertate în a-și alege o carte pe care s-o adapteze sau un scriitor cu care să lucreze, în timp ce un prozator nu poate decât să accepte sau să refuze o propunere de acest fel.
Probabil există și câteva excepții, dar, la nivel general, așa funcționează cooperarea dintre cele două medii. Problema nu este că scriitorul nu se află pe picior de egalitate cu cineastul în dinamica acestei interacțiuni, ar fi și absurd să cerem asta, din moment ce scenariul este doar o parte a producției unui film. Ce lipsește și ar fi mai de dorit este contactul direct al scriitorilor români cu specialiști din cinematografia autohtonă prin care cei dintâi să nu mai depindă strict de inițiativa celor din urmă. Altfel spus, avem nevoie de o colaborare organizată și sistematică dintre cele două industrii.
Nu am folosit întâmplător cuvântul industrie. Cred că pentru binele ambelor părți este necesar un dialog mai consistent între producători, scenariști și regizori, pe de-o parte, și scriitori, editori și agenți literari, pe de altă parte. Din fericire, un prim pas important în această direcție a fost făcut recent prin proiectul Book to Screen – Bun de filmat, organizat de revista Matca, în colaborare cu Asociația Editorilor din România (AER), Alianța Producătorilor de Film (APF) și PRO TV.
Book to Screen este un proiect binevenit pentru că s-a constituit tocmai ca o platformă care facilitează contactul direct între specialiștii din cele două industrii. Ca o paranteză, mi se pare o idee bună că o revistă culturală mediază acest dialog, demonstrând și că o astfel de publicație poate face mai mult decât să analizeze și să comenteze fenomenul cultural local și mondial deopotrivă. Revenind, faptul că toate părțile implicate în procesul adaptării au avut oportunitatea de a-și prezenta resursele și atuurile este un prim succes al proiectului. Dar dincolo de întâlnirile utile dintre producători, editori și scriitori, Book to Screen mi se pare oportun pentru că a avut și o dimensiune practică. Organizarea unor ateliere de scenaristică, de scriere creativă și de analiză a unor adaptări cinematografice, fiecare dintre ele ținute de profesioniști din cele două domenii, îi poate ajuta pe cei interesați, scriitori și scenariști în special, să înțeleagă mai bine mecanismele procesului de adaptare. Privirea aceasta în interior, dublată de exercițiul (re)scrierii, pot fi utile mai ales autorilor români, pentru care scrisul este o muncă solitară, la care mai contribuie redactorul și editorul, pe când filmul este rezultatul muncii unei echipe. Deschid o altă paranteză aici și zic că exercițiile și discuțiile oferite de Book to Screen ar trebui să-i facă conștienți pe scriitori că din momentul în care povestirea sau romanul lor devine scenariu povestea nu le mai aparține cu totul – și să mai dezumfle niște egouri nu tocmai mici, de care e destul de plin peisajul literar.
Proiectul acesta putea să rămână la nivelul unui workshop cu care cineaștii sunt obișnuiți de la festivalurile de film, însă organizatorii au încercat să obțină și un deznodământ cât de concret se poate al Book to Screen prin organizarea premiului De la Carte la Film, oferit de PRO TV, ce a constat într-un contract de opțiune a cărții pentru dezvoltarea episodului pilot și suma de 5000 de euro. Câștigătorul a fost Cosmin Perța, cu romanul Ca să nu se aleagă praful de toate, publicat în 2023 la Editura Polirom. Rezultatul concursului nu ar trebui să surprindă pe nimeni, microromanul lui Cosmin Perța, foarte ofertant din acest punct de vedere, a fost descris de cititori și critică deopotrivă ca un posibil candidat pentru o ecranizare. La scurt timp după încheierea primei ediții Book to Screen, revista Matca a anunțat un open call pentru manuscrise de tipul crime drama, în care câștigătorul își va vedea textul publicat la Curtea Veche Publishing, alături de oferirea unui contract de opțiune pentru dezvoltarea unei adaptări pentru micul ecran, oferit tot de PRO TV. O altă discuție foarte interesantă și necesară este despre fezabilitatea adaptării ficțiunii de gen autohtone. După cum se poate observa, există un public pregătit pentru adaptări după romane polițiste. Curiozitatea mea este cât de fezabile ar fi ecranizări după SF-uri sau fantasy-uri românești. Ar putea o serie ca cea a lui Andrei Ruse, Ultimul împărat nemuritor, care utilizează elemente ale folclorului autohton, să-și găsească drumul către micul său marele ecran?
Faptul că Book to Screen a adus în atenția producătorilor de film o carte ca cea a lui Cosmin Perța este îmbucurător și relevă necesitatea unor astfel de demersuri. Cineaștii au la fel de multă nevoie de proiecte de genul, pentru a cunoaște mai bine literatura română contemporană. Sunt destul de multe cărți care ar merita luate în considerare pentru o adaptare. Mă gândesc la volume ca Stela de Simona Goșu, Contaminare sau Extraconjugal de Mihai Radu, Teoria apropierii de Bogdan Răileanu, Multă forță și un dram de gingășie de Andrei Dósa, Cât de aproape sunt ploile reci de Bogdan Coșa. Pe lângă Interior zero, și celelalte romane ale Laviniei Braniște prezintă interes pentru regizori – e de menționat aici apropierea Laviniei Braniște de scenaristică odată cu Între revoluții, documentarul lui Vlad Petri, care se pare că va continua și cu lungmetraje de ficțiune. Aș urmări cu mult interes un serial sau o mini-serie după Medgidia, orașul de apoi sau după București, marea speranță, ambele de Cristian Teodorescu. Cred că o revitalizare a filmului istoric ar găsi în romanele Simonei Antonescu o sursă bună de inspirație. De asemenea, câte povestiri publicate în volume de autor, antologii sau în reviste și platforme on-line nu ar putea deveni baza pentru scurtmetraje sau, de ce nu, și pentru lungmetraje. Am adăugat până acum doar propuneri, dar există și adaptări în curs de derulare, precum Cântecul păsării de plajă de Tudor Ganea, în regia lui Alexandru Badea.
Book to Screen poate servi drept exemplu pentru felul în care se pot întâlni la mijloc cele două industrii, însă e nevoie de mult mai mult pentru creșterea numărului adaptărilor în producția cinematografică românească. Chiar dacă trebuie să fim rezervați cu entuziasmul, pentru că drumul de la scenariu la premieră e lung și nesigur, acest proiect a reușit sa ofere deja punctul de plecare în realizarea unei adaptări, iar asta nu e puțin. Cele două lumi trebuie să continue să comunice și să înțeleagă că au ambele multe de câștigat.
Imagine reprezentativă: Felix și Otilia, r. Iulian Mihu, 1972
