Cătălin Dorian Florescu s-a născut în 1967, la Timișoara, dar trăiește în Elveția din 1982. A absolvit studii de psihologie și psihopatologie la Zürich și a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenții de droguri. Volumele de proză scurtă și romanele sale, scrise în limba germană și traduse în cincisprezece limbi, au primit numeroase premii literare internaționale. În 2024, a publicat romanul Turnul focului.
Aveai cincisprezece ani în 1982, când ai ajuns în Zürich. Te-ai întors prima oară în România în 1990. De atunci, ai revenit de multe ori. Nostalgia s-a păstrat, îmi imaginez. Cu trecerea timpului, e mai puternică sau pălește?
Cu timpul, nostalgia a pălit, într-adevăr, și a fost înlocuită de rațiune, de ochiul clar pentru realitate. Nostalgia înseamnă o încețoșare a realității, un mare oftat al emigrantului care se întoarce. Nici nu trebuie să fie neapărat un emigrant, poate fi un om care părăsește plaiurile natale, să zicem satul natal sau poate copilăria, și care se întoarce după zece ani, într-un mare oftat pentru ceva ce nu mai e de găsit. Caută, într-un fel, rădăcinile și găsește, poate, numai ruine. În cazul meu, la început a fost nostalgia, mulți ani a fost nostalgia, care-mi mai rămâne, continuă să mai existe ca parte dintr-un amestec de trăiri.
Dar scriind atâtea cărți despre România, pot spune că ochiul meu s-a clătit. E mai limpede și are o relație ancorată în prezent cu realitatea. În primii ani, această nostalgie a fost motorul principal în creația mea. Noi am plecat în 1982 din țară, când aveam cincisprezece ani, și impresia generală a noastră era că nu ne vom întoarce, căci credeam că comunismul va fi etern. Deodată însă s-a ivit o oportunitate incredibilă, de a reînnoda firul slăbit al trecutului, al propriei identități. A fost o minune că, între acei ani, 1982 și 1990, firul acesta nu s-a rupt. Când ajungi la cincisprezece ani într-o altă țară și te gândești că nu vei mai avea legături cu țara natală niciodată, probabilitatea e să te rupi cu totul de limba maternă sau de imaginile copilăriei românești.
Uneori, cei care pleacă din România, fie la lucru, fie din alte motive, și se stabilesc în alte țări, simt nevoia de a găsi motive pentru a rămâne acolo. Și se uită în spate, poate nu cu ură, dar poate cu o privire denigratoare, pentru că au nevoie de asta ca să-și legitimeze decizia, care, în cele din urmă, e o decizie dureroasă. E vital să-și aline, într-un fel sau altul, această durere. Mi s-a întâmplat să întâlnesc români în străinătate care după mulți ani au început să-și pună întrebări, să se gândească din nou de unde vin și să se întoarcă în țară. În cazul meu n-a fost așa. Curiozitatea a rămas, emoția pentru plaiurile natale a rămas, așa că a fost cât se poate de firesc ca în 1990, acompaniat de un prieten foarte bun, să fac primele călătorii înapoi în țară. Acest fapt a fost esențial pentru a nu mă exila complet. Dacă uitam limba română, dacă nu mă mai interesa România din niciun punct de vedere, dacă nu mai empatizam cu România, o mare parte din identitatea mea dispărea. Rămânea în spate o gaură neagră, înghițind o amintire vagă, ciudată.
Ar fi avut loc o ruptură clară. Chiar și dacă ar fi fost una doar la nivelul limbii, aș fi ajuns să nu mai pot intra în contact cu voi, cu românii. În același timp însă, s-a adăugat noul, țara nouă. M-am preocupat ca la cincisprezece ani să învăț limba, să am prieteni, totul într-un mod natural. Așadar, mi-am asumat atât trecutul, cât și prezentul meu de atunci, iar asta este important și pentru scrisul meu. În cele din urmă, am învățat o limbă nouă, în care să scriu, dar în același timp temele mele provin de la rădăcinile mele, din România.
Ai început să scrii la trei ani de la stabilirea în Elveția, direct în germană. Consideri că limba în care scrii influențează felul în care scrii? Un text gândit în germană va arăta altfel decât un text gândit în română?
Nu sunt convins că-i așa. Textul este plămădit de personalitatea mea, care e un punct fix, indiferent dacă aș scrie în română sau germană. Este viziunea mea asupra realității. Îți dau exemplul primei fraze din Turnul focului: „Pădurea cuprindea micul oraș ca într-un pumn“. Aș fi scris fraza asta altfel dacă aș fi trăit în România și aș fi scris în română? Am scris-o așa pentru că am scris-o în germană? Nu cred. Este strâns legată de propria mea viziune, de propriul meu mod de a fi, de a vedea lucrurile poetic, de a mă juca cu ele și de a le da o nouă dimensiune, dincolo de realitate. Eu nu scriu romane pentru a imita realitatea. O mare parte din literatură nu face decât asta, se dedă unui realism crud și, pentru mine, foarte plictisitor. Eu scriu pentru a da realității o întorsătură nouă în ceea ce privește limbajul și nu numai. Să nu uităm că limbajul este instrumentul primordial al literaturii, nu scenariul după care se petrece acțiunea.
Toată lumea întoarce cartea și citește aici (arată spre coperta a IV-a a Turnului focului). Eu nu citesc ce scrie aici niciodată, nu m-a interesat. Ai putea și să încerci să-mi vinzi aspiratoare într-un roman. Eu citesc primele pagini. În acel limbaj mă întâlnești pe mine, în calitate de scriitor. Acolo cititorul mă va întâlni și va intra într-o corespondență cu mine. Limba este instrumentul de bază. Trebuie să ai grijă de el. Eu am o înclinație spre un stil poetic și vizual – poate că am învățat asta din filme. Sunt un neobosit iubitor al filmelor, în special al celor din anii ’80. Filmele m-au salvat de la singurătate. În Zürich existau zeci și zeci de cinemauri, unele mai există și astăzi. Din filme am învățat, camera de filmat mi-a arătat cum să descriu.
Așa că limbajul e esențial. „Pădurea cuprindea micul oraș ca într-un pumn. C-o fi fost mâna Domnului sau a diavolului, prea bine nu știa nimeni“. E important să creezi o anumită densitate, un anumit suprarealism dincolo de realismul crud care-i plictisitor. Decât să citesc o astfel de carte mai degrabă aș citit un eseu sau aș urmări un reportaj despre București. Imaginea din spate e importantă, cea care transportă informația. În cele din urmă, ai nevoie de o scriitură care să nu fie prea complicată, prea narcisistă, dar care să-ți lase imaginea unei scene pe care se joacă drama umană. Pentru că în fraza „Pădurea cuprindea micul oraș ca într-un pumn“ simți forța pumnului care se poate închide foarte tare, poate zdrobi orașul sau îl poate proteja. Este totul în aceste prime două fraze, căci amintesc de Dumnezeu și de diavol. Prin urmare, pădurea poate apăra sau amenința orașul. Se va dovedi că din pădure va ieși ceva care-l va amenința.
Numai prin aceste două fraze, evitând un realism crud și neinteresant pentru mine, din care lipsește o conștientizare a limbii, care-i cea mai importantă în literatură, trăindpoezia proprie a textului, ofer cititorului o întrezărire a caracterului meu. Nu depinde de faptul că sunt român, căci mulți scriitori români nu scriu așa, nu depinde de faptul că sunt germanofon, căci multor scriitori germani nici nu le trece prin minte, decât rareori, să depășească acel realism crud și plicticos despre care am tot vorbit. Mulți dintre cei care scriau așa sunt deja morți. Asta este poziționarea mea în lume. Încerc să fiu poetic, să mă mir, să văd pădurea ca pe un pumn, să văd în orice furtună un diavol, ca-n Jacob se hotărăște să iubească. Acestea sunt momentele de magie. De aceea citesc literatură, nu pentru ca cineva să-mi imite realitatea, cu o literalitate redusă. Dar ceea ce este foarte apreciat și căutat în zilele noastre este raționalul. Poezia în sine de-abia mai are cititori. Însă trebuie să arătăm lumii importanța unui stil poetic. Cititorul trebuie să-și dea seama că asta îl atinge, de fapt.
Uneori „poetic“ are o conotație negativă. „E prea poetic acel roman“.
Din păcate.
Este un proces de traducere care se face automat? Gândești în limba română și creierul îți traduce în germană înainte să scrii? Sau ai început să gândești direct în germană? Eu dacă vreau să scriu în engleză, tind să gândesc în română și să fac în minte adaptarea.
Dar tu vrei să scrii în engleză trăind în București.
Așa este. Dar și când locuiam în Anglia încercam să scriu direct în engleză, să imit stilul autorilor britanici, căutam acea autenticitate pe care ți-o dă traiul acolo și am vrut să profit de asta. Nu voiam un text în română tradus în engleză, ci un text care să pară scris de un englez.
Trebuie să fii un mare geniu să reușești asta fără să trăiești mulți ani în țara respectivă. Nu poți trișa. Lucrurile de genul acesta au nevoie de timp. Dar poate vei scrie despre realitățile britanice în română și poate o vei face excelent. În era globalizării, anything goes. Eu am scris o carte, Bărbatul care aduce fericirea, care se petrece parțial în New York, la 1900, în limba germană, fiind de origine română. As I said, anything goes. Cărțile mele scrise în germană sunt traduse în română, poate cărțile tale scrise în română vor fi traduse în engleză.
Nu scrii deloc în română?
Nu, de ce aș face-o?
Nu există tentația asta, mai ales atunci când scrii despre România?
Nu, nu există această tentație. Eu nu mă văd ca un scriitor român, ci ca un scriitor european, de origine română și de expresie germană. Complexitatea aceasta trebuie acceptată în timpurile pe care le trăim. Scriitorul național devine un fel de fosilă. Scriitorii tineri, mai tineri decât noi, vor trăi în diferite părți ale lumii, vor dori să scrie despre acea experiență, fie în limba maternă, fie într-o alta. Lumea globalizată este complexă și așa este și identitatea scriitorului. În România, imigrația abia a început. Cât timp cei care vin în România din alte părți ale lumii nu încep să scrie – ei sau copiii lor – rămân notabili Mircea Cărtărescu și alți câțiva.
În spațiul german există însă o literatură care primește cele mai mari premii și ai cărei autori, în mare parte, se vând bine. Dar pe lângă aceștia există o multitudine de alți autori, și în Elveția, și în Germania, și în Austria, cu nume străine, de origine turcă, iraniană și așa mai departe. Ei sunt literatură națională elvețiană? În momentul în care un stat și o societate se deschid spre globalizare, nu doar la nivel economic, pentru a cumpăra produse made in China, ci și la nivel de identitate, se poate ajunge să se spună: „Florescu este scriitorul nostru național“. Faptul că Florescu povestește despre România aparține realității noastre de azi. Oamenii se mișcă, pleacă, se întorc, rămân sau merg mai departe. Pentru mine, o perspectivă prea îngustă asupra a ceea ce e sau nu e literatura națională nu mai e potrivită timpurilor noastre cu identități schimbătoare. Petrecem mult timp în multe locuri și poate vrem să scriem despre ele. De aceea nu mai există o formulă reducționistă a cine suntem. Și nu mai suntem doar „un“, ci suntem „și, și, și“. Avem măcar trei-patru ipostaze. Eu, cel puțin, am.
Vreau să revenim la o idee anterioară. Pui un puternic accent pe prima frază și ai spus la un moment dat că aceasta este la fel de importantă ca deschiderea la șah. Pornești cartea de la aceasta sau prima frază îți e dată de restul cărții?
Pornesc cartea de la prima frază. Nu o poți întoarce. La fotbal, lovitura de început n-o poți efectua în minutul 40. Prima frază este semnalul de început, care dă direcția marșului și coloritul emoțional. Primele două fraze din Maseurul orb sunt: „Mai exista o sămânță de frumusețe. Atâta timp cât credeam, eram în siguranță“. Nu poți gândi începutul ăsta mai târziu, pentru că el determină următorul paragraf, care determină următorul paragraf. Prima frază este nașterea textului. Și, prin primele fraze, ceea ce înainte nu exista, era doar în neant și aștepta să vină pe lume, pe când pagina era albă, textul capătă substanță. Nu mai poți face apoi ce vrei cu el. Sămânța a fost deja sădită. „Mai exista o sămânță de frumusețe“, în Maseurul orb, „În orice furtună se ascunde un diavol“, în Jacob se hotărăște să iubească sau în Bărbatul care aduce fericirea, „Fluviul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt morți deosebiți“. E o cu totul altă conectare emoțională.
Aici este sămânța romanului, aici sunt întrebările care se nasc în mintea cititorului. De ce mai e doar o sămânță? Unde a dispărut frumusețea? Voi afla ceva despre frumusețe citind această carte? Și la ce siguranță se referă naratorul? Muzicalitatea și ritmul textului sunt date de primele fraze. Prin ele, textul primește o realitate la care trebuie, ca scriitor, să te raportezi, altfel vei plăti. Textul te obligă să te raportezi la ce ai scris până atunci. Nu mai ai libertate deplină. Dar acest dialog dintre mine și text poate fi foarte productiv. Uneori mă conduce textul, alteori eu conduc textul.
În Vremea minunilor, protagonistul primește în dar de la bunica sa o mașină de scris. A existat în realitate?
Nu. Și uitasem că apare pe undeva o mașină de scris.
Bănuiam că ai pornit de la o întâmplare reală și că un astfel de dar te-ar fi putut predestina scrisului. De altfel, pornești de multe ori de la originile tale. Fie că vorbim despre Vremea minunilor, Bărbatul care aduce fericirea, Jacob se hotărăște să iubească, Maseurul orb sau Zaira, nu te-ai rupt de România. Să scrii despre o cultură periferică poate fi un atu, căci te poate scoate în evidență, dar implică un risc – având atâtea alternative, mulți cititori ar putea să nu fie interesați. Cum este privit spațiul est-european într-o țară ca Elveția? În ochii vest-europenilor, e un tărâm exotic sau o bolgie cenușie? Magia extirpată din Occident mai dăinuiește în Carpați?
Scuză-mă, te rog. Ce s-o întâmpla acolo? (arată spre strada Alexandru Lăpușneanu, pe care marșau zeci de oameni purtând făclii aprinse și lovind în tobe). Știu că astăzi este Ziua Armatei (25 octombrie – într-adevăr, eram martori la retragerea cu torțe). Știi de ce-mi amintește bubuitul ăsta? Incredibil… Există un film al unui mare regizor argentinian pe nume Fernando Solanas – sunt doi mari regizori argentinieni pe care-i iubesc, unul este Solanas, celălalt este Eliseo Subiela –, un film suprarealist cu titlul El viaje. E despre un băiat care pleacă din sudul Argentinei, din Ushuaia, ca să-și caute tatăl. Străbate întregul continent – așadar, este și un film al continentului sud-american – și ajunge la un moment dat în Buenos Aires, în mijlocul unei crize. Orașul este inundat și pe apă plutesc fecale. Președintele argentinian, Dr. Rana, adică Dr. Broască, spune: „Argentinienilor, trebuie să învățați să înotați!“. Și atunci băiatul aude aceste bătăi de tobă, exact așa, „bum, bum, bum, bum, bum“, peste Río de la Plata, și descoperă un bărbat cu o tobă uriașă, care simbolizează conștiința. Acesta este zgomotul conștiinței.
Uite cum, încă o dată, arta irupe în realitate.
Da. Și exact ăsta era ritmul. Se auzea cu un ecou enorm, de parcă Dumnezeu însuși trimitea tunete. Revenind la întrebarea ta, România văzută din afară a fost mai mereu cenușie și pentru mulți rămâne așa. Dar așa o văd cei neinformați și cei care pun în față lucrurile rele. Persistă imaginea deficitară a României, însă sunt destui cei care vin la lecturi și care au vizitat România și au descoperit-o ca fiind altfel.
Dar ca literatură? Ce crezi că i-a atras pe elvețieni la cărțile tale? Le-au citit din curiozitate pentru un nou spațiu? Percep estul Europei ca fiind atât de diferit? Și-au spus, oare, „Hai să citim cărțile lui Cătălin Dorian Florescu, ca să vedem și noi cum arată lumea aceea străină, căci el, spre deosebire de alții, nu scrie despre Elveția“?
Sigur, e posibil. Foarte mulți însă citesc doar cărțile Hertei Müller și își spun că asta este România. Herta Müller a devenit o label, putem spune chiar că în Occident are monopol asupra imaginii României de odinioară. Sigur, nu negăm aici că dictatura a fost cruntă. Modul ei de a scrie însă este cu totul diferit de al meu, este lipsit de dragoste. Chiar dacă și eu descriu lucruri grave, prin modul în care descriu personaje, peisaje, sper să reiasă și tandrețea pe care o am pentru această țară. În cărțile mele și alte altor autori care scriu despre România pot fi descoperite alte ipostaze ale acestei țări, mai plăcute.
Am vorbit mai devreme despre filme și ai mai amintit în repetate rânduri importanța cinematografiei în formarea ta ca scriitor. Cinemaul ca o altă formă de magie. Am vorbit despre Solanas și Subiela, dar cu alte ocazii i-ai numit și pe Fellini, Scorsese, Theo Angelopoulos.
Kusturica e la fel de important, cel puțin cu două-trei filme. Mulți alții, dar pe care nu-i pot imita în scris. Marii regizori moderni: Paul Thomas Anderson, cu două filme, două, nu toate, Magnolia și There Will Be Blood, Iñárritu, cu Birdman, Sam Mendes, cu American Beauty. Marile filme ale ultimelor decenii. Și acești regizori au un mare impact asupra mea, dar pentru magia filmului, rămân Kusturica, Subiela, Solanas și, mai mult decât oricine, Fellini.
Nu toți scriitorii vor să-și vadă ecranizate cărțile (vezi celebrul caz Salinger). Tu ți-ai dori? Ai purtat vreodată discuții în acest sens?
Absolut. Am avut și câteva încercări, prin intermediul agentei mele de film de la Berlin. Jacob se hotărăște să iubească a fost prezentat multor regizori și case de producție, din Germania, din Franța, chiar și din România. Mulți au fost încântați și am fost aproape de reușită, dar mereu frica i-a dat înapoi, frica de a pierde mulți bani. Cărțile mele nu sunt o simplă poveste de dragoste prin ceața Berlinului, ci au mai multe planuri, se întind pe sute de ani, în diverse locuri. Se zvonea o cifră între opt și zece milioane de dolari. În cele din urmă, s-au retras, deși aveam gata scenariul. Acum, un regizor german de origine turcă a cumpărat drepturile de ecranizare și vrea să facă filmul, dar rămâne de văzut. Suntem abia la început.
Personajele tale sunt într-o perpetuă căutare a locului lor în lumea aceasta năucitoare. Citindu-ți romanele, intuiesc că locul tău este în acest interstițiu între est și vest. Ești un scriitor elvețian care scrie despre România, un reprezentant al unei culturi care scrie despre o alta, un om al acestui secol care scrie despre veacurile trecute. Cum te împaci cu aceste dualități, cu aceste dedublări ale tale? Mai mult, tot am amintit mai devreme de Subiela, cum te împaci cu toate versiunile tale și cu toate aceste morți pe care le suferim în timpul vieții? Băiatul născut în România comunistă, băiatul ajuns în America pentru a începe o nouă viață doar pentru a se întoarce, psihoterapeutul elvețian, toți câți au existat doar pentru ca scriitorul pe care-l am în față să se afle astăzi aici, în Iași?
Nimic nu e mort, nimic nu e trecut. Tocmai ca să nu moară acel băiat din Timișoara am scris despre el. Nu numai în literatura mea, ci și înăuntrul meu. I-am dat o voce. Veacul trecut nu este dispărut. Este întotdeauna prezent, cu toate consecințele lui. Ceea ce se întâmplă în Ucraina este o consecință a secolului trecut și a dictaturii sovietice în Europa de Est. Este un ultim geamăt al imperialismului rus. Există o umbră enormă care și-a continuat existența din 1991, când s-a dizolvat Uniunea Sovietică, până în zilele noastre. Veacul respectiv trăiește în fiecare moment în care se aruncă obuze asupra Kievului. Nimic nu a trecut, totul e aici. Există dorința unor politicieni de a ne face să uităm trecutul, dar noi, adunătorii de povești, de existențe, de realități, trebuie să avem grijă să nu uităm ce este în spate, pentru că ce este în spate este și în fața noastră.
Îmi amintesc de scena aceea din Ulysses’ Gaze, cu epocile întrepătrunse.
Al lui Angelopoulos?
Da.
A fost un film atât de lung acela, încât cred că am și adormit la el. Filmele lui Angelopoulos m-au impresionat la nivel intelectual. Unul singur m-a atins și la nivel emoțional. În germană se numește Landschaft im Nebel, Peisaj în ceață, cu doi copii care pleacă din Grecia spre Germania, pentru a-și găsi tatăl. Și, prin acesta, un loc unde să fie iubiți și unde să se simtă acasă. Este un film memorabil, pentru mine e cel mai frumos al lui, plin de imagini poetice sublime.
Deși adeseori îmbrățișezi rolul de povestaș care păstrează o oarecare distanță față de faptele relatate și față de personaje, cărțile tale au un vădit filon autobiografic. Crezi că este posibil să ne rupem vreodată de noi înșine? Poate fi scrisă o carte în care autorul să nu pună nimic din el?
Nu. Un minimum pe care-l pune autorul în carte este limbajul. Autorul se regăsește în modul în care transpune povestea într-o formă comunicabilă. Dar nu doar acolo îl găsești pe autor, ci peste tot, în modul în care își structurează povestea, în imaginile pe care le creează, în ce personaje alege și cum le conturează, în alegerile pe care le face, în lucrurile asupra cărora insistă și în cele pe care le omite, toate spun ceva despre el. Nu e nevoie să spună „Eu am trăit asta“.
Prin urmare, oricât de rațional ai fi, nu poți scăpa de ceea ce vine din subconștient. Chiar dacă autorul și-ar propune să scrie o astfel de carte, n-ar reuși pentru că, involuntar, tot ar sfârși prin a se pune pe el acolo.
De exemplu, eu am plecat de la apropiere maximă, în Vremea minunilor, am trecut prin Drumul scurt spre casă, Maseurul orb, cărți în care era foarte prezent un eu căutător, întors acasă sau plecând de acasă. Zaira însă e cartea unei femei. Rămâne, desigur, tema exilului. Faptul că prezintă viața la țară, pe care am descris-o, ca la Sadoveanu, plină de magie, și copilăria înainte de venirea comuniștilor care le-au luat tot, pornește tot din mine, care, orășean fiind, n-am trăit niciodată la țară, dar mi-am dorit, chiar dacă știu că viața la țară cere un preț mare. Așadar, dorința de a da acestui univers un loc amplu în roman conduce tot la mine. Alegerea de a face acest lucru provine din plăcerea mea de a descrie o astfel de viață. Mai apoi, m-am îndepărtat iarăși. Turnul focului nu pare să aibă de-a face cu mine. Nu mai apare tema emigrației. Totul se învârte, de-a lungul a o sută de ani, în jurul acestui turn din București. Există această tendință de îndepărtare. Nu sunt obsedat de identitatea mea, de fragmentarea identității mele. Dar și aici am ales o panoramă amplă, care începe la 1892. Mie-mi place lumea veche. În lumea nouă nu găsesc poezia de care am nevoie.
Și eu tot acolo mă regăsesc. Lumea de astăzi mi se pare aproape lipsită de magie.
E cu totul lipsită de magie. Și mulți autori rămân în acest realism crud, fără să-și dea seama că ei nu trebuie să reproducă realitatea decât dacă vor să scrie un documentar. „Pădurea cuprindea micul oraș ca într-un pumn“. Puteam să spun că în jurul orașului era o pădure mare sau că în jurul orașului creșteau stejari. Ar fi fost o simplă afirmație, o înfățișare a unei realități, nu ar fi arătat nici ce e, nici ce ar putea fi acea pădure pentru oamenii care trăiesc înconjurați de ea, nu ar fi contribuit la atmosferă.
Nici nu ar fi prefigurat pericolul care avea să iasă de acolo.
N-ar fi prefigurat absolut nimic. Sau în loc de „În orice furtună se ascunde un diavol“, puteam să spun „Ploua puternic deasupra câmpiei bănățene“. Sigur, un scriitor abil poate să spună povestea și așa. Dar mereu trebuie să ai în vedere unde și cum. Eu nu urmăresc o evadare, ci să văd în spatele unei fațade.
În Bărbatul care aduce fericirea, scrii „în amintire totul e mereu așa cum trebuie“. Multe dintre amintirile noastre sunt false sau, în orice caz, în realitate lucrurile nu s-au întâmplat întocmai cum ni le amintim. Dar dacă creierul nostru ne spune că e adevărat și noi simțim asta, contează că nu e?
Contează. Ești o ființă socială și trăiești într-un grup de oameni. Pentru ceilalți poate fi foarte important să știe adevărul. Neasumarea adevărului îți poate strica orice prietenie sau căsnicie. Sigur, există o multitudine de boli psihice pornite de la traume. Trump își creează propria poveste a vieții, când adevărul este că el nu-i decât un băiețel care se teme că nu va fi iubit. Asta din cauză că tatăl său și-a tratat fiii așa cum i-a tratat. E o adâncă rană narcisistă, orice ar zice el. În orice strigăt al lui Trump este strigătul unui copil care spune: „Iubiți-mă, sunt cel mai mare!“. Iar țipătul lui nu se adresează celor zece mii de dubioși care-l ascultă, ci tatălui său. El continuă să-și strige tatăl, să-i spună continuu: „Iubește-mă!“. Trump ar trebui să fie, dacă nu într-un ospiciu, măcar într-un cabinet de terapie, în niciun caz la președinția SUA. El are propriul său adevăr.
Poți să cultivi un astfel de adevăr dacă trăiești singur pe o insulă. Dar cum oamenii trăiesc în grupuri sau în familii, adevărul e împărțit între mai mulți indivizi. Nu ești singurul purtător al adevărului. Pentru tine poate fi o salvare să-ți spui că ești mulțumit cu ce a fost, dar pe ceilalți falsul poate să-i afecteze. Este o situație dificilă, căci adevărul poate să doară, de aceea încercăm să-l evităm, construindu-ne adevăruri private. Întrebarea este dacă suportăm durerea sau nu? Iar dacă o putem evita, cât timp o putem evita? Pentru că ea iese, în cele din urmă, la suprafață și va avea urmări asupra relațiilor pe care le avem.
Cum crezi că va arăta Europa apuseană în următorul secol?
Există multe Europe de Vest. La nivel arhitectonic, se iau măsuri pentru transformarea orașelor în orașe ecologice, în mici oaze în verile tot mai toride. Mai puțin ciment, mai multă vegetație.
Și social? Politic? Va fi o implozie a civilizației apusene?
Nu. De ce să fie? Asta și-o dorește Putin. El a cauzat o implozie în interiorul propriului său popor. Iar cei care și-au riscat viața și i s-au opus acum zac prin lagăre. Deși statele din vest sunt șubrede – o vedem acum prin tot mai multe partide extremiste care apar peste tot –, democrația s-a arătat de multe ori capabilă să treacă prin crize. Dacă ne amintim de Asaltul Capitoliului, ne dăm seama că mecanismele democratice americane au funcționat. Dar, într-adevăr, trebuie să ne întrebăm și cât timp o vor mai face. Dacă Trump vine din nou la putere, nu știu cât vor mai funcționa. Ne putem face griji. În toate țările avem puternice partide dezintegratoare de civilizație și cultură, în Germania, în Spania, în Olanda, în Elveția, în Austria. Să sperăm că puterea democrației este de a trece prin criză. Și că, prin însăși existența Uniunii Europene, nu ne vom întoarce la situația de dinaintea războaielor mondiale. Totuși, multe dintre aceste forțe care dezbină lucrează împotriva UE și vor să-i reducă puterea, poate tocmai pentru că aceasta a fost creată ca să împiedice războaiele. Până la Războiul din Iugoslavia, care nu era membră UE, a funcționat.
Este și cazul Ucrainei, care, de asemenea, nu face parte din UE.
Da. Acolo este, cum am discutat mai devreme, actualizarea unui conflict al unui veac trecut.
Imagine: © Evi Fragolia
