Câteva gânduri despre un cal și un căluț

Start

Gânduri executate, mărturisesc, la rugămintea, să nu zic ordinul, prietenului meu Péter Demény, din care am și tradus câteva poezii acum vreo doisprezece ani, deși el însuși e cel mai în măsură să se traducă pe sine, fiind, alături de Ardian Kycyku și Mihók Tamás, unul dintre puținii prieteni scriitori bilingvi pe care i-am cunoscut la viața mea.

Iar rugămintea mai sus menționată a venit în urma unei postări pe pagina mea de Facebook, în care anunțam apariția unei plachete de poezie ce reunește, în premieră în literatura maghiară de pretutindeni, doi poeți eminenți aparținând unor epoci distincte: Lajos Kassák și Tibor Zalán – cel dintâi, părintele fondator al avangardismului în lirica maghiară din primele decenii ale secolului 20; cel de-al doilea, liderul generației neo-avangardiste lansate în anii 1970. Kassák este un autor canonic, „de manual“, l-am studiat și eu la cursul de literatură maghiară predat de Szabolcs Molnár la Universitatea din București – și i-am studiat exact textul fundamental, intitulat Calul moare. Păsările își iau zborul. Nici Zalán nu e un neica-nimeni: după o recoltă bogată de premii literare naționale și internaționale, recent a devenit membrul Academiei de Arte din Ungaria. În cazul lui, povestea e mai lungă… O poveste care va elucida cum de s-au aliniat stelele astfel, încât Calul și Căluțul au ajuns să poposească în același padoc (pardon, între copertele aceleiași cărți).

Pe Zalán l-am cunoscut în anul 2002, pe litoralul românesc, cu ocazia primei ediții a Festivalului „Zile și nopți de literatură la Marea Neagră“, unde venise la recomandarea prietenului său Jenő Farkas, eminent universitar budapestan de origine… mioritică, nepotul marelui critic literar Cornel Regman și colegul de promoție al Gabrielei Adameșteanu la Facultatea de Litere de la UB. Deși la vremea aceea gravitam mai mult în jurul invitaților britanici Paul Bailey (romancier tradus, între timp, la noi) și George Szirtes (un mare poet – a se vedea ce mică e lumea! – de origine budapestană), pe care îi cunoscusem cu ocazia celor șase simpozioane literare anuale româno-britanice organizate de Consiliul Britanic pe vremea când (o, tempora…) încă existau bani, mulți bani pentru promovarea literaturii, la un moment dat nu m-am putut stăpâni să nu-mi exersez rar folosita limbă maternă (maghiara cu puternic accent secuiesc) și am intrat în vorbă cu cei doi invitați unguri.

Jenő a rămas uimit să găsească printre participanții la festival un székely purdé (un „puradel secui“) care avea la activ traduceri din Shakespeare și – mult mai interesant – P. Howard sau Jenő Rejtő, nume în spatele cărora se ascundea Jenő Reich, cel mai bine vândut autor ungur al tuturor timpurilor după Mór Jókai. Jenő a fost cel care mi-a sugerat să „aplic“ pentru o bursă, adică pentru un sejur la Casa Traducătorilor din Ungaria, în cocheta stațiune Balatonfüred, iar rodul primei mele șederi acolo a fost traducerea volumului… și câteva acuarele de… Tibor Zalán. Se întâmpla în 2003. Volumul a apărut, prin bunăvoința prietenului András Visky, la Editura Koinónia din Cluj, în 2004. Au urmat alte sejururi la Füred, prilej cu care am tradus poezie de György Petri (un fel de „poet blestemat“ care murise în 2000 – N. red.) și Lajos Kassák, un roman de László Bogdán (autor din Sfântu Gheorghe care a decedat în 2020 – N. Red.); în plus, am realizat primul dicționar de argou maghiar-român și am coordonat patru seminare de traduceri din maghiară în română, în cadrul căror am văzut cum se înfiripă o nouă generație de traducători ce pășesc cu succes pe urmele marilor dispăruți, Paul Drumaru, Marius Tabacu, Anamaria Pop.

Între timp, tradusesem, din pură plăcere, piesa Soldații a prietenului meu Zalán. În 2008, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, regizorul István Szabó K. începuse repetițiile la Furtuna de Shakespeare, într-o nouă versiune pregătită de mine. Capete de afiș erau nume grele, care ar fi garantat succesul montării: Țîcă Cojocaru și Coca Bloos. Criza economică începuse să facă însă prăpăd, s-a lăsat în perioada imediat următoare cu disponibilizări, cu celebra „ajustare“ cu 25% a lefurilor la bugetari… În criză de fonduri, același teatru avea să monteze, un an mai târziu, cu un buget redus, tocmai Soldații, prilej de revedere cu Tibor Zalán și familia lui la premiera de la Piatra.

Peste încă doi ani am scos la Paralela 45 antologia 11 poeți maghiari. L-am întrebat ce să includ în sumar sub numele lui și mi-a sugerat instantaneu (nu instant, cum tot apare în agramatele reclame TV ale zilelor noastre!) textul intitulat Cântec pentru Căluțul de lemn uitat la soare. Ungaria a fost țara invitată de onoare la Târgul internațional de carte Bookfest din 2011. Atunci, odată cu antologia de poeți maghiari contemporani, a apărut și volumul Lajos Kassák, Poezii alese. CALUL și CĂLUȚUL au ieșit, practic, simultan de sub tipar.

Prietenia cu Tibor Zalán a continuat să se cimenteze; unul dintre seminarele de traduceri de la Balaton a avut ca obiectiv realizarea unui volum colectiv cu tălmăciri din teatrul lui Zalán. Asta se întâmpla în toamna lui 2014. În 2015, una dintre piese, Apoi o să crăpăm, în traducerea lui Ingrid Tomonicska, a fost jucată în București, la „La Scena“. Ne-am revăzut la fiecare călătorie a mea în Ungaria; la rândul său, a vizitat de mai multe ori România, ca participant la festivaluri de poezie sau turnee de lecturi publice.

În ultimele luni am revizitat Calul moare. Păsările își iau zborul și Cântec despre căluțul de lemn uitat la soare, două poeme de mare actualitate, ce ne vorbesc despre Occidentul și Parisul interbelic, respectiv Rusia „Epocii de Aur“. O Rusie care, după cum vedem, nu s-a schimbat deloc în deceniile scurse de la data compunerii Căluțului. Cred că am ales bine momentul publicării acestui volum-colaj, cu două texte p(r)o(f)etice puse în oglindă. În final, s-ar cuveni să-i dau cuvântul specialistului, lui Jenő Farkas, cel care își încheie prefața astfel: „Volumul reunește, așadar, două poeme ale peregrinării, ale înstrăinării, ale dezrădăcinării, ale contactului cu alte lumi, sub auspicii nu dintre cele mai fericite. Indiferent de epoca istorică în care își plasează autorii experiențele de viață sublimate în poezie de cel mai înalt nivel, contactul cu stranietatea lumilor explorate este unul șocant. Lecțiile de viață ale autorilor devin, pentru cititori, lecții de poezie pură.“

Concluzia concluziilor ar fi aceea că, într-o epocă de profundă criză a poeziei universale, supraviețuirea acestui gen literar depinde foarte de mult de relațiile interpersonale, de prieteniile înfiripate între poeți sau între poeți și traducători. Prietenia ce mă leagă de câțiva dintre autorii maghiari contemporani poate constitui o mărturie în acest sens.

Imagine reprezentativă: William Kentridge, Drawing for the film Other Faces, 2011

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×