Teatrul Masca a pornit proiectul Masca Lab_Școala de Teatru Alternativ în perioada septembrie-decembrie a. c. Vor fi ateliere, laboratoare, vor fi invitați renumiți ca Alexander Huegel, artist multimedia din Germania, sau Cip Făcăeru, arhitect al spațiilor virtuale. În prealabil, am discutat cu Catinca Drăgănescu, directoarea instituției, despre ideile, viziunile și așteptările lor.
De când am fost întâia oară la Masca, am fost copleșit de atmosfera inovatoare și primitoare în același timp. Cum reușiți să rămâneți „democrați“ în timp ce sunteți și „revoluționari“, adică oameni care provoacă?
Cred că secretul stă în faptul că Masca a fost întotdeauna atât un teatru de cartier, cu rădăcini foarte clare în comunitate, dar și un laborator de creație curajos care nu s-a conformat la normă. „Democrația“ noastră vine din disponibilitatea de a asculta, de a împărți spațiul, de a construi împreună cu publicul. „Revoluția“ vine din convingerea că teatrul trebuie să rămână un spațiu viu, care pune întrebări, care nu confirmă realitatea, ci o zdruncină. La Masca aceste două dimensiuni coexistă: oferim acces, dar și risc; întâmpinăm spectatorii cu căldură, dar îi și provocăm să iasă din zona de confort. E un echilibru fragil, dar tocmai în fragilitatea asta se naște autenticitatea noastră: curajoși și tandri întru conștiință.
Cum ați convins artiștii să se implice?
Nu i-am convins, i-am chemat. Am formulat o invitație onestă, bazată pe dorința de a crea împreună un spațiu alternativ de învățare și cercetare. Artiștii vin atunci când simt că teatrul nu e doar o scenă care le cere performanță, ci și un loc care le oferă libertate, context și grijă. Cred că ce visăm noi să facem la Masca e o fantezie colectivă. Nu am fi reușit să facem nimic până acum dacă ceilalți nu ar fi venit să pună umărul la construcție: artiști, critici, jurnaliști, publicitari, formatori. Și mai cred o chestie, că ideea își cheamă oamenii – și uite că ei vin.
De ce credeți că inițiativa are un asemenea impact?
Pentru că deschide o ușă care până acum a rămas, în mare parte, închisă. Avem școli de teatru valoroase, cu tradiție și profesori dedicați, dar lipsite de acele spații unde să exersezi libertatea totală a creației: unde să testezi forme hibride, interdisciplinare, site-specific sau comunitare, unde să combini artele performative cu noile tehnologii, unde să lași greșeala să devină sursă de descoperire. O Școală de teatru alternativ creează exact acest cadru: nu e doar pedagogie clasică, ci și cercetare artistică, nu e doar transfer de cunoștințe, ci și împărtășire de experiențe.
Impactul vine din faptul că inițiativa răspunde unei nevoi reale, resimțite de mulți artiști, dar rareori adresate: nevoia de a lucra „între lumi“ și „între limbaje“, de a traversa granițe estetice și disciplinare. În același timp, impactul nu se limitează la breaslă. Prin modulul dedicat spectatorilor, proiectul transmite că teatrul poate fi și altfel – mai apropiat, mai curajos, mai relevant, mai „cutting edge“. Și cred că tocmai această combinație între cercetare artistică și deschidere către public creează ecoul atât de puternic al inițiativei.
La ce e bun teatrul? Și cum devine bun pentru toți?
Teatrul e bun la a crea experiențe, la a aduce oamenii împreună într-un fel unic: aici și acum, fără filtru digital, fără algoritm, doar cu prezența noastră comună. El ne arată cine suntem, dar și cine am putea fi. Devine bun pentru toți atunci când își iese din zona de exclusivitate și renunță la pretenția de a fi doar elitist sau doar de consum. Cred că teatrul are nevoie să rămână un spațiu permeabil – pentru artiști, pentru comunitate, pentru idei noi. La Masca încercăm să arătăm că experimentul și accesibilitatea nu sunt contradictorii: poți face teatru de avangardă care să fie și profund uman, și deschis.
Ce așteptați de la atelierele și rezidențele plănuite?
Le văd ca pe niște terenuri de încercare și de întâlnire. Aștept să apară proiecte neașteptate, să se nască colaborări care poate nu ar fi avut loc în alt context. Aștept ca artiștii să plece de aici cu metode noi, cu întrebări mai precise și cu sentimentul că teatrul e o artă care se reinventează tocmai prin împărtășire. Mai aștept și ca rezidențele să creeze un tip de comunitate artistică extinsă – ca oamenii care trec prin Masca să simtă că fac parte dintr-o rețea vie, care nu se închide odată cu finalul proiectului. Și, poate cel mai important, aștept ca spectatorii să vadă rezultatele acestor procese și să descopere că teatrul poate fi și o formă de cercetare a prezentului, nu doar de reprezentare.
