Ce a rămas cel mai pregnant în urma discuțiilor, oripilărilor și vituperărilor generate în spațiul public de „cazul“ Alfred Bulai (asociat pe parcurs și cu cel al lui Marius Pieleanu) a fost acel „Toată lumea știa!“ Despre cine știa și ce a făcut sau ce n-a făcut s-a vorbit, până la urmă, mai mult decât despre faptele în sine: abuzurile la care cadrele universitare și-au supus unele studente timp de ani de zile. Cei despre care s-a spus, în unele cazuri și pe baza unor mărturii ale victimelor, că știau, au devenit cel puțin la fel de vinovați ca abuzatorii. Asta spune, de altfel, și dreptul penal. Dar complicitatea are și ea grade și nuanțe, și, la fel, trebuie demonstrată.
La nivelul discuției publice, cazul de față a devenit un prilej excelent pentru figuri cunoscute de extremă dreapta să plătească polițe celor de stânga, să se pună în discuție situarea feminismului, dar și a diferitelor orientări în cadrul feminismului, să fie somate anumite persoane publice și figuri academice să vorbească. Chiar și cei care nu au avut legătură direct cu SNSPA, care nu știau, sau poate au aflat abia acum de culisele puterii din această instituție, de legăturile figurilor academice de aici cu politicieni influenți din varii perioade, cei care doar au citit postările de pe Facebook și au auzit zvonuri, au cerut ca cineva să vorbească. Cred că sintagma „Toți știau“ este de pus în legătură cu această nevoie ca cineva să prezinte lămuriri și scuze post-factum, iar cele două moduri de reacție marchează situația de abuz la momentul în care a avut loc și momentul ulterior când abuzul a fost descoperit și făcut public. Ambele țin de nevoia de sanitizare a societății. Cineva este în mod direct responsabil (cei care au știut) și acum trebuie să vină să strângă mizeria.
De asemenea, am remarcat o pendulare între acel general „toți“ și, până la urmă, nominalizarea cuiva, identificarea unui țap ispășitor. Nu iau aici apărarea niciuneia dintre părți, doar constat că atenția s-a îndreptat spre persoane. Considerăm, în spațiul public, că am adoptat organisme competente care pot reglementa situații ca acestea de abuz, sau, în fine, suntem pe cale să le adoptăm, senzația este însă că societatea/societățile au întipărită adânc nevoia unui răspuns și a unei asumări personale/individuale. Mi se pare că este aici o tensiune sau poate o clarificare insuficientă la nivelul opiniei publice vizavi de răspundere instituțională și răspunderea personală. Se va spune că asta se întâmplă tocmai pentru că nu avem acele instrumente necesare pentru a preveni și monitoriza situațiile de încălcare a eticii în universități sau că ele nu sunt suficient de rafinate sau că încă nu există o conștientizare suficientă vizavi de cum se poate defini o situație de abuz și care sunt pașii de urmat.
Totuși, am citit că un cod de etică în universități care conținea și referiri la abuz și hărțuire sexuală a fost implementat chiar la propunerea doamnei profesoare Mihaela Miroiu prin ordinul de ministru al lui Mircea Miclea, în anul 2005. Mărturiile persoanelor abuzate vin către 2022. Sunt, între aceste momente, șaptesprezece ani. Vreme de șaptesprezece ani, deci, un cod de etică și antihărțuire a coexistat fără tensiuni cu acte îngrozitoare de abuz comise de profesorul Alfred Bulai aflat în cele mai înalte funcții de conducere. Asta nu poate să însemne decât un singur lucru: că aceste coduri, comisii și alte organisme există numai pe hârtie. Se va spune că nu au existat plângeri. Și, într-adevăr, este firesc ca victimele să fie paralizate de teamă și să nu depună plângere împotriva hărțuitorului, dar mai este ceva: convingerea că oricum nu se va face nimic.
Pe de o parte, membrii societății nu au încredere în aceste organisme, pentru că nu le-au văzut funcționând în favoarea lor. Pe de altă parte, organismele în cauză trebuie accesate cât mai mult ca să funcționeze, ca să se rodeze, ca orice mecanism. Se poate spune că este un cerc vicios. Undeva, pe arcul acestui cerc, intervin structuri de putere vechi, statu-quouri, influențe politice și relații de corupție care mențin privilegii și blochează posibila relație funcțională dintre cetățeni și instituții sau organisme create anume pentru ei și menite să le apere drepturile.
Știu din surse apropiate cât de greu este să aduci în fața unei comisii de etică un profesor cu influență și autoritate. În plus, constatarea faptelor nu este, de cele mai multe ori, urmată de sancțiuni pe măsură, astfel încât, rămâne în urma unui astfel de demers un sentiment de insuficiență. Nu în ultimul rând, ne bucurăm cu toții că toate aceste abuzuri încep să iasă la iveală, că victimele încep să capete curaj și sub presiunea opiniei publice încep să se creeze și să se gândească alte și alte tipuri de comisii și structuri care să combată abuzurile și hărțuirea. Dar dacă și acestea au nevoie de încă douăzeci de ani ca să înceapă să funcționeze? Suntem în punctul în care ni se spune că aceste lucruri durează, este normal să dureze. Sau că e nevoie să dispară o generație sau două (cea a „dinozaurilor“, copiilor de securiști ș.a.m.d.), generațiile celor îmbătrâniți în rele și dedați la privilegii. Dar noi, generația 40+, avem copii care în câțiva ani vor deveni studenți. Cum o să îmi trimit fata la facultate gândindu-mă că mai e mult până când vor începe să funcționeze instituțiile care o pot apăra într-un caz de hărțuire?
Cu alte cuvinte, de ce durează? Ce lipsește ca aceste structuri și organisme, odată puse la punct, să înceapă să dea rezultate înainte de douăzeci de ani? Și, în paralel, cum s-ar putea intensifica procesul de conștientizare a membrilor societății vizavi de rolul și modul de funcționare a acestor structuri, astfel încât aceștia să aibă încredere să le acceseze? La următorul caz, pe care sigur că nu îl dorește nimeni, dar presupunând că ar apărea, aș vrea să văd că nu cerem socoteală, în baza unor vechi impulsuri, unei „mame sociale“ – indiferent de păcatele sau reușitele ei – ci unei instituții cu reguli ferme care să funcționeze precis și impersonal. Cam ca AI-ul de impersonal. Aș vrea să văd că regulile și organismele create chiar pot dărâma personalități în jurul cărora s-a creat un cult. Aș vrea să știu că există ochiul impersonal al unor structuri care supraveghează personalitățile carismatice care își fac biserică din instituțiile în care lucrează. Mi-ar plăcea să știu că nimeni nu e de neatins din punct de vedere al regulamentelor, așa cum știm în privat că nu poți băga mâna în foc pentru nimeni. Iar din punctul de vedere al persoanei private, atunci când lângă noi cineva încalcă flagrant limitele am putea face un exercițiu de depersonalizare în relația cu persoana respectivă, chiar dacă până atunci am colaborat, ne-am simpatizat, ne-am împrietenit. Am putea încerca să ieșim atunci din pielea de oameni și să abordăm punctul de vedere al unei instituții, ca aceea care pedepsește abuzul. Poate că atunci când vorbim de coduri morale în viața publică ar trebui să fim mai degrabă impersonali decât personali.
Și atunci, în cazul unui derapaj moral grav, nu am mai spune că toți au știut și nici nu am mai confunda solidarizarea personală post-factum cu soluțiile, ci am întreba cărui organism s-a adresat victima și care a fost regula/sancțiunea care s-a aplicat. Am vorbi, deci, despre fapta în sine și acesta ar fi semnul unei societăți însănătoșite. Dar am înțeles că mai durează.
Investigația jurnalistei Ioana Moldoveanu poate fi accesată aici.
Imagine: Louise Bourgeois, Spider
