În vremurile de-acum, când discuțiile despre cărțile pentru copii care ar trebui retrase din biblioteci, interzise sau în alte feluri proscrise sunt atât de fierbinți, pe tot globul, destul cât să îi înspăimânte pe cei care, ca mine, au prins vremuri când se interziceau cărți, autori, teme și cuvinte considerate periculoase de puterea unică, etern înțeleaptă, ce veghea la fericirea noastră, în vremurile de-acum, când e nevoie de contraexemple convingătoare și de istorii exemplare, îmi dau seama că nu pot să identific, în memoria mea, cu precizia dorită, scena dintâi, răscrucea existențială fatidică, dramatică și solemnă, în care mi s-a descoperit puterea subversivă a cărților. Un moment solemn, limpede și articulat dramatic, în fața rafturilor bibliotecii familiale, când adulții să-mi fi spus: „Iată, aceasta este cartea despre care e foarte periculos să vorbești cu alții, aici o ascundem de străini și dacă te întreabă oricine, tu să spui că nu știi…“ (inventez, acum, pentru că nu am auzit de la ai mei, niciodată, o asemenea frază). Momentul acela solemn nu există: el nu a avut loc.
Am învățat pericolele subversiunii – la fel ca necesitatea ei – din mers. Așa cum am învățat, în general, despre ce pot vorbi în afara casei și despre ce nu pot – o definiție primară a intimității, aș zice. Pentru că subversiunea, la fel ca plăcerea lecturii, ca bogăția bibliotecii familiale, țineau, toate, de intimitate. Cum am învățat? Greu de povestit, pentru că ar fi de adunat laolaltă, într-o narațiune coerentă mii de fragmente de cotidian, de gesturi discrete, de replici înțelese pe jumătate de copilul atent care eram (…dar înțelese corect, în virtutea unui simț suplimentar, educat tot atunci – un simț al secretului, al interdicției, al de-ascunsului). Nu m-au „luminat“, despre pericolele literaturii doar întâlnirile cu marii autori (Dostoievski, Bulgakov, Camus, Mann și alții ca ei), pe care i-am descoperit la facultate – și nu i-am mai lăsat, aș zice, de-atunci din mână. Eram, deja, o „inițiată“ – și, cum se întâmplă cu marile inițieri, de fapt, le trăisem în secvențele minore ale unui cotidian construit în jurul meu, firesc și totodată răzvrătit împotriva dictatelor conducătorului iubit și ale gealaților săi.
Și totuși, sau poate tocmai de aceea, totul poate deveni un exemplu despre cum se câștiga o asemenea „înțelepciune“. Exemplul pe care vreau să îl evoc, anume, aici și acum, se leagă de prima ediție a unei cărți esențiale în formarea intelectuală a câtorva generații de copii din România comunistă. Întrucât eu am crescut cu ediția (din 1966) a poveștii, se cheamă că aparțin primei generații astfel dăruite. Dăruite, cu ce? De cine? Cu o carte despre un pitic fericit, care avea prieteni și dușmani în pădurea lui și care traversa tot felul de aventuri năstrușnice… Da, e vorba despre cartea lui Fodor Sándor, Piticul cel fioros, apărută la Editura Tineretului, în 1966, în traducerea românească, semnată de Angela și Dumitru Radu Popescu, cu ilustrații de Livia Rusz. Distinsă imediat cu premiul Uniunii Scriitorilor, cartea deschidea cariera unui erou esențial al copilăriei mele de cititoare: Cipi, erou, apoi, și în Piticul și Surzilă (1969), respectiv în Piticul Cipi, acest uriaș fericit (1971). Poveștile cu Cipi au fost reunite, în 1974, în volumul Cipi, acest pitic uriaș, apărut la Editura Ion Creangă (cu aceeași echipă realizatoare a traducerii și a ilustrațiilor, pentru varianta românească); volumul a avut un tiraj de 28 200 de exemplare, ceea ce era, pentru piața noastră de carte, enorm. Reeditată apoi, cu acest titlu definitiv, în 1978 și 1983, cartea adăuga, în ultima sa ediție din perioada comunistă, încă o poveste, Cipi și scânteioara (detalii despre întregul ciclu oferă Dodo Niță, în articolul din 2018, intitulat Nemuritorul Cipi.
Pe lângă talentul autorului și măiestria jucăușă a traducătorilor, calitatea excepțională a ilustrațiilor Liviei Rusz întregea vraja cărții: adulții îmi citeau, la început, dar și eu puteam continua povestea singură, urmărind, de la o filă la alta, mișcarea personajelor și harta Pădurii. Cipi se muta, apoi, cu cuvinte și situații, în viața mea obișnuită: Clanța-Cotoroanța, îmi amintesc, m-a făcut să nu îmi mai fie frică de clanța veche a ușii de la cameră, cu care trebuia să mă lupt, uneori. Și mama mă asemuia adesea cu Chiorâș-Chiondorâș, prietenul leneș al lui Cipi. Probabil – o continuare actualizată, după vremi, după nevoi, a paradigmei culturale în care mama Smaranda îl trezea cu eforturi pe Nică, întemeietorul tuturor duglișilor și chiorchioșeților culturii noastre străvechi.
Și mai erau, în cartea cu Cipi, niște versuri pe care m-am chinuit să le învăț, îmi plăceau la nebunie, ca să le recit la nevoie, în fața musafirelor ce mă-ntrebau, întotdeauna, „Ce poezie știi tu să spui, Ioana?“. Ceva cu „Burta suptă/ Marș la luptă!/ Frunză verde, foaie-amară,/ Pieptul scos, măi frate, în afară,/ Căci e primăvară…“; le scrisese chiar Cipi „la Sinaia, la Casa de Creație“. Mama a trebuit să-mi explice și ce e aia Casă de creație și de ce se scandalizaseră musafirele bunicii la recitalul meu. Nu, cu siguranță, Cipi nu era un subiect despre care să vorbești cu străinii.
Dar, atunci, mă întrebam, de ce părinții mei îmi luau cărțile cu Cipi și citeau din ele cu voce tare, peste masă, când aveau prieteni în vizită? Ce le plăcea, lor, acolo, în cartea mea? Mi-era foarte greu să pricep, dar când unul, când altul din episoadele poveștii erau comparate cu ceva din viața reală, ceva ce tocmai se-ntâmplase. De pildă, urieșenia lui Cipi când a luat din praful Goliat și s-a-mbătat cu ideea că e cel mai mare, deci cel mai deștept și cel mai iubit, că e „alesul“ tuturor, pe care îi va ferici cu dragostea sa, revărsată de sus… Anul era, deja, 1971, și apoi avea să curgă în 1972, iar adulții continuau să citească din cărțile mele cu Cipi, și să se strice de râs. La episodul în care devenea Mistrețul un „ticălos“, la decizia lui Cipi de a-i face pe ceilalți să mănânce din ciuperca otrăvitoare, o dietă necesară… Sau, chiar, ceea ce mi se părea de-a dreptul misterios și inexplicabil, la pasaje cuminți ale poveștii, care însă nu-mi mai sunau nici mie, după aceea, chiar așa de cuminți. Deveneau „suspecte“, mă conduceau difuz spre altceva, spre asocieri ciudate, tulburi, ale lor cu imaginile fericirii obligatorii pe care, din 1971 încolo, mi le oferea școala primară: „Cipi, de fapt, n-a făcut nimic deosebit. A discutat cu Melc-Cotobelc problemele de construcție a casei, i-a cerut sfaturi de cumințenie Cerbului. Cu câteva blânde cuvinte a readus Purcelul Mistreț pe calea cea bună (…). La amiază a mâncat cu prietenii săi, a dormit nițel, apoi s-a grăbit spre Pârâu, unde a ajutat Păstrăvilor să prindă musculițe și au hotărât împreună cam pe unde să depună aceștia icrele (fiindcă sosise timpul potrivit)…“. De ce să râzi la scena unde Cipi și Păstrăvii „au hotărât împreună cam pe unde să depună aceștia icrele“? Și de ce să fie, acesta, un mare secret al intimității noastre? Explicațiile primite, pe apucate, nu foarte limpezi nici ele de fapt, aveau să se așeze în straturi peste mirarea mea dintâi, de-a lungul anilor, culminând cu momentul când… cineva ne-a furat din bibliotecă ediția primă a cărții cu Cipi. Unii furau cărți, avea să îmi explice tata. De asta, nu duceam străini în bibliotecă decât dacă aveam încredere în ei. Când, peste câțiva ani, cineva a încercat să iasă din casă cu niște ditamai volumele, publicate la Fundațiile Regale, în sac (se purtau sacii mari, etno), am fost vigilentă. Mă învățase Cipi.
Ce mă mai învățase Cipi? Tot felul de lucruri despre lume, care nu e niciodată ceea ce pare a fi. Nici măcar cea mai bună din lumile posibile, sub înțeleapta conducere a vreunui pitic.
Credit imagine: Tamás Szabói
