Volumul istoricului marxist Vijay Prashad a fost publicat pentru prima oară în 2007, în limba engleză. Tradusă după 15 ani și în limba română – deși ar fi fost binevenită o traducere după mai puțin timp – această istorie „populară“ a Lumii a Treia este deosebit de instructivă și de interesantă. Cartea problematizează, istoricizează, critică și propune, simultan, explicații și interpretări ale Lumii a Treia care poartă cititorul prin numeroase tipuri de discipline sociale, cum ar fi istoria politică, sociologia, antropologia, economia politică sau relațiile internaționale.
Autorul începe prin a hașura contextul internațional postbelic în care a apărut Lumea a Treia. Sub presiunea tehnologică începută încă de la finalul secolului XIX, și mai puțin sub auspicii morale, colonialismul va „imploda“ pe scară largă după Al Doilea Război Mondial. O nouă generație de state își face astfel loc pe scena globală. Numai că această independență politică nu este dublată și de o independență economică, respectiv de reforme sociale consistente. Motiv pentru care vechile mecanisme de dependență care transformaseră coloniile în secolele anterioare în surse de materii prime și forță de muncă ieftină sunt păstrate și actualizate de către Occident. Prashad arată cum, în competiția globală dintre capitalismul american și socialismul sovietic din timpul Războiului Rece, sovieticii era mai sensibili decât americanii la retorica anticolonială, dar își proiectau, la rândul lor, propriile interese în acest spațiu.
Sovieticii nu vedeau restul planetei ca pe un depozit de resurse, dar nici nu l-au văzut că e plin de oameni care duseseră o luptă anticolonială puternică și care doreau să își conducă propriile mișcări, să își croiască propria istorie. (p. 25; subl. în orig.)
De menționat că în 1955, la conferința de la Bandung (Indonezia), care a pus bazele a ceea ce s-a numit „mișcarea nealineată“ , state ca Africa de Sud, Taiwanul și Israelul nu au fost admise. Motivul? Apartheidul sud-african, respectiv puternica influență colonială occidentală asupra ultimelor două. Lumea a Treia emergentă nu este deci o chestiune mai degrabă geografică. Este, în primul rând, o alianță politică, chiar dacă una care nu a rezistat prea bine, în timp, la presiunile hegemonice venite din partea celor două superputeri.
Două mari teorii economice au concurat pentru a explica/impulsiona posibilitățile de dezvoltare ale noii configurații geopolitice. Prima, teoria modernizării, inspirată de sociologi ca Samuel Huntington, prelua și adapta idei avansate de către sociologul german Max Weber pentru a investiga emergența capitalismului în Europa Occidentală. Modestia, virtutea, cumpătarea – acestea reprezentau coordonatele axiologice cardinale prin intermediul cărora Weber creiona succesul „spiritului“ capitalist în Europa: noua etică protestantă a muncii, diferită de și chiar opusă vechii etici catolice a muncii, unde aceasta din urmă era devalorizată sub forma unui rău necesar, care răpește credinciosului timp prețios în relația sa contemplativă cu divinitatea. Cu alte cuvinte, noilor state africane și asiatice li se solicita, după secole întregi de ocupație și exploatare colonială intensă, să se sacrifice încă o dată, pentru a deveni realmente moderne, adică, altfel spus, pentru a face loc larg unei modernizări dependente de tip capitalist, clădită pe vechiul eșafodaj al relațiilor politice și economice privilegiate dintre vechile metropole și periferiile acestora. Nimic altceva decât o nouă formă de colonialism – așa erau percepute lucrurile din perspectiva teoriei dezvoltării articulată în principal de către economistul argentinian Raúl Prebisch. Acesta argumenta că moralismele duplicitare și ipocrite ale cumpătării propuse de către teoria dezvoltării nu permit noilor state ieșirea din cercul vicios al dependenței geoeconomice față de centru, de lumea întâi, ci o adâncesc. Fără o industrie locală puternică generatoare de plusvaloare, Lumea a Treia era condamnată practic la același statut de inferioritate globală din care se zbătuse să scape, cu atâtea eforturi, până atunci.
Un alt fel de moralism, similar cu cel al teoriei modernizării, dar la fel de neconvingător, se face auzit și în prezent dinspre Occident, am putea adăuga, în special când acesta din urmă admonestează Sudul global că nu depune suficiente eforturi în vederea reducerii emisiilor poluante, respectiv că nu accelerează tranziția către economii „verzi“, bazate pe resurse regenerabile. Asta după ce, timp de secole, Occidentul a investit masiv în industria grea și a poluat enorm pentru a crea infrastructura economică și prosperitatea socială de care beneficiază astăzi. În acest context, în care poluarea occidentală a scăzut în cadrul Nordului global, dar continuă nestingherită în Sud prin tot felul de inginerii financiare care permit statelor bogate să cumpere „credite de carbon“ de la statele mai puțin bogate, respectiv să genereze, prin intermediul facilităților de producție externalizate ale unor mari companii multinaționale aproximativ jumătate din poluarea produsă anual în China – moralismul ecologic occidental este perceput în Sudul global în primul rând ca o formă de menținere și de amplificare a decalajului structural care diferențiază între cele două părți, și care are deja o lungă și bogată istorie.
Revenind, problema era însă aceea că teoria dezvoltării și încercările de a o pune în practică se loveau ferm de limitele impuse de către piața internațională dominată de Occident, piață în care producătorii agricoli și patronatele din industrie beneficiau de subvenții, scutiri de taxe și tot felul de avantaje din partea guvernelor locale și puteau inunda astfel piața cu produse ieftine și de calitate, cu care produsele similare ale Lumii a Treia nici nu puteau visa să concureze. În linii mari, această situație a continuat să se perpetueze până în zilele noastre.
Mai departe, două tipuri de naționalism au animat istoria Lumii a Treia în timpul Războiului Rece, conform lui Prashad. Un naționalism emancipator, subversiv și constructiv a existat, într-o primă fază, în Sudul global. Începând cu anii 1960, acest naționalism începe să fie subminat, atât pe filieră internă, cât și cu ajutorul Occidentului. Grupările de stânga și partidele comuniste dintr-o Lume a Treia care nu fusese niciodată un proiect politic, social și cultural unitar, dar putea deveni, la un moment dat, unul geoeconomic – încep să fie scoase în afara legii și persecutate; în unele cazuri, așa cum s-a întâmplat în Indonezia în anii 1960, comuniștii sunt asasinați pe scară largă: între câteva sute de mii și două milioane. Dictaturile militare care se impuneau în Sudul global în absența unor proiecte politice realmente emancipatorii, subminate de la bun început de dependența economică față de Occident, mai sus amintită, dar și de perpetuarea unor elite locale formate de către fostul ocupant colonial – aveau nevoie de stabilitate politică pentru a se consolida, nu de dreptate socială. În acest fel, ia naștere un nou tip de naționalism în Lumea a treia, unul reacționar, tribal, tradiționalist și atavic. Acesta este potențat masiv de către crizele petrolului din anii 1970, generate la rândul lor de decizia Statelor Unite de a renunța în 1971 la paritatea dolar-aur în vederea unei finanțări mai facile a războiului din Vietnam, respectiv a reformelor sociale și culturale care erau solicitate tot mai intens pe plan intern.
Decuplarea dolarului de aur nu a generat inflație din mai multe motive. În primul rând, americanii au negociat cu Arabia Saudită pentru ca aceasta să tranzacționeze petrolul pe care îl vindea pe piețele internaționale exclusiv în dolari. În acest fel, alimentarea masivă a cererii globale pentru dolar contrabalansa măsurile inflaționiste pe care trezoreria americană le aplica pentru a scăpa relativ ieftin din diferite situații economice și sociale dificile. Referitor la noul naționalism reacționar care începe să predomine în Lumea a Treia în anii 1970, acesta este dublat, după cum se poate constata, de ascensiunea unor curente islamiste radicale, de inspirație teologică, în detrimentul celor secularizate care încă mai aveau suficienți adepți în Orientul Mijlociu în deceniile precedente. Arabia Saudită reprezintă genul acesta de monarhie teocratică responsabilă de aducerea în prim plan a unor curente islamiste ultra-tradiționaliste, reacționare și nedemocratice. Bineînțeles, acest lucru nu ar fi fost posibil în absența politicilor monetare americane, Statele Unite asigurând și continuând să asigure Arabiei Saudite tot felul de facilități economice și militare, atâta timp cât aceasta din urmă nu recurge la altă monedă în afara dolarului pentru a vinde petrolul provenit din producția locală, respectiv produsele derivate din petrol.
În al doilea rând, așa cum arată Yanis Varoufakis în Minotaurul global, decuplarea dolarului de aur a condus la explozia datoriei externe americane, pe care guvernul de la Washington nu a făcut nimic să o oprească, ba dimpotrivă: atâta timp cât creditorii deficitului extern american vindeau pe piața americană mărfuri pe care le achiziționau în dolari, situația se menținea în parametri stabili, fiind de asemenea extrem de profitabilă pentru Statele Unite. În plus, unele datorii ale Statelor Unite erau „stinse“ fie prin achiziționarea de către statele creditoare de armament american sau, pur și simplu, prin protecție militară și politică. În plus, o mare parte din datoria externă americană astfel formată a fost acoperită tocmai de către statele Lumii a Treia, prin împrumuturi pe care acestea le-au solicitat de la Fondul Monetar Internațional și de la Banca Mondială. Ratele de schimb ale dolarului cu monedele locale erau stabilite, evident, de către creditori, nu de către debitori. Aceste rate injuste au contribuit la rândul lor la revalorizarea dolarului pe plan global, respectiv la imposibilitatea efectivă a Lumii a Treia de a-și plăti datoriile față de Occident și față de Statele Unite în primul rând datorită unui proces accelerat de erodare a suveranității economice și monetare a fostelor state coloniale, care își vedeau datoriile ajungând la cote astronomice și erau constrânse astfel să facă noi concesii, din ce în ce mai împovărătoare, creditorilor. Sigur, aceste relații de putere globale extrem de asimetrice și de problematice erau prezentate în terminologia tehnocratică specifică neoliberalismului, părând astfel niște chestiuni economice abstracte și/sau erori procedurale de care se făceau responsabile – cum altfel? – doar statele Lumii a Treia. În cazul în care unele dintre acestea căutau să iasă din strânsoarea globală a economiei politice occidentale și să conteste, prin diverse mijloace, nu toate violente, hegemonia monetară a dolarului și instituțiile financiare internaționale care o întrețineau, alături de teocrații islamiste ultrareacționare din Orientul Mijlociu, așa cum am amintit deja – intervențiile militare și loviturile de stat orchestrate de către serviciile secrete americane nu se lăsau așteptate, acestea fiind comod și ipocrit legitimate ideologic sub forma luptei globale împotriva comunismului. Cazul republicii Nicaragua în anii 1980 este ilustrativ în acest sens, consideră autorul. De la lupta împotriva comunismului s-a ajuns, câteva decenii mai târziu, la lupta împotriva terorismului islamic și, mai nou, la lupta împotriva noului model de dezvoltare chinez, un fel de capitalism dirijat politic în punctele esențiale, unul care arată prea tranșant și prea deranjant Occidentului un adevăr dureros, și anume acela că democrația liberală și capitalismul nu sunt mutual constitutive, acesta din urmă putând funcționa chiar mai eficient în absența primei.
Ca proiect politic, Lumea a Treia a încetat să mai existe încă din anii 1970. Între timp, decalajele de dezvoltare dintre Sudul global și Occident au continuat să crească, în principal din cauze mai sus amintite. Așa cum au continuat să se amplifice și naționalismul reacționar, tribalismul și tradiționalismul obtuz în această parte a lumii, ca tipuri de reacții din ce în ce mai frustrate și mai neputincioase la adresa unui decalaj global care a ajuns să se transforme, cu timpul, din injust în obscen efectiv. Cu toate acestea, deși pare din ce în ce mai puțin plauzibil, mai ales odată cu ascensiunea inteligenței artificiale, care amplifică neocolonialismul structural pe coordonate digitale, chiar și rasiale, potențând astfel în continuare disparitatea globală Nord-Sud – un alt tip de viitor rămâne în continuare posibil pentru fosta Lume a Treia.
Limitele globalizării impuse de FMI și tradiționalismul revanșist provoacă mișcări populare pe toată planeta. Luptele pentru drepturile asupra pământului și drepturile asupra apei, pentru demnitate culturală și paritate economică, pentru drepturile femeilor și drepturile indigenilor, pentru construirea instituțiilor democratice și a statelor cu capacitate de răspuns – toate acestea se multiplică în fiecare țară și pe fiecare continent. Din aceste numeroase inițiative creatoare va apărea adevărata agendă a viitorului. Când acest lucru se va întâmpla, Lumea a Treia își va fi găsit succesoarea (p. 382).
