Din când în când, atât cât să dăm bine, ne mai certăm puțin în presă și în social media – mai ales acolo – pe ideologizare versus autonomia esteticului, pe politizare versus stil, pe ce vrei și ce nu vrei și apoi dăm peste o carte ca a Iuliei Gherasim și planurile se schimbă și cădem de acord că Domne, nu contează toată pălăvrăgeala asta, la urma urmelor esențialul e să citim cărți bune și dup’aia nu, nu mâncăm, vedem noi ce și cum.
Așa și cu mine. Am intrat într-o lume în care efectiv nu știam la ce să mă aștept, nu citisem în viața mea un rând scris de Gherasim și uite că am rămas prins în carte și sunt nevoit, da, nevoit să o laud. Nu pentru povești, e plină lumea de povești și e suficient să deschidem televizorul sau să aprindem ecranul telefonului ca să ne scufundăm într-un miliard și una de nopți și zile, se poate scrie despre orice, oricând, oriunde, cu siguranță nu mai ținem minte toate poveștile cu care intrăm în contact într-un fel sau altul și da, asta e soarta lor, să fie uitate. Ce ținem minte, însă, e stilul. Felul de a spune povestea, tonul, atitudinea, miile de artificii care fac un text să fie text literar, nu reclamă la gumă de mestecat sau tentacule de caracatiță. Nu, nu vorbesc prostii, iată un pasaj:
Din postura de observator, Craig devenise cel observat. Caracatița se ținea scai după el, iar bărbatul dădea răbdare de o răbdare infinită, având grijă să nu o sperie cu vreo mișcare prea bruscă. O singură dată fusese neatent. Un gest hazardat, iar caracatița dispăruse, lăsându-l să creadă că o pierduse definitiv. „Caracatițele au petrecut mii de ani învățând să fie greu de găsit.“ Craig învățase să-i citească urmele, iar urmele ei însemnau câteva dâre fine în nisip, semne abia perceptibile în alge, ce ar fi putut fi, la fel de bine, urme lăsate de pești, de arici de mare sau de prădători. (…) În timpul atacului, bărbatul ar fi putut să sară în ajutorul caracatiței, dar nu o făcuse, iar asta îi plăcuse lui Andrei. Cu siguranță nu fusese ușor. Probabil că mulți l-ar fi condamnat exact pentru asta. Dar, dacă ar fi intervenit, ar fi ieșit un film prost. Ar fi fost exact genul de film cu care Andrei nu și-ar fi pierdut timpul.
Avem aici o imensă metaforă a scrisului pe care Iulia Gherasim o ascunde dibace în sinuozitățile uneia dintre prozele din volum, o metaforă așa de frumos construită, că la o primă lectură îți scapă mecanismele producerii ei și poți trece peste fără măcar să o remarci. Cartea e presărată cu astfel de mici jucării, artificii de prozatoare cu mână sigură care știe să-și facă treaba și să pună în mijlocul unor întâmplări aparent banale mici străfulgerări, epifanii, zi-le cum vrei, hai să spunem mici clarificări ale procesului de scriere care altfel nu și-ar găsi locul într-o culegere de proze scurte de factură realistă în care visele în general se sfărâmă și happy-end-ul nu prea există.
Aș mai sublinia proza „Nimic despre Patricia”, bine scrisă, extraordinar calibrată la nivel stilistic, din păcate ratată prin ultimul paragraf – despre care cred că nu-și avea locul în compoziție și reușește să strice tot.
Aș mai fi scos din volum proza „Relații internaționale”. Nu-mi dau seama dacă e un rest autobiografic sau relatarea unei povești complicate auzite întâmplător undeva, dar a reușit să mă scoată din ritm și am terminat-o doar cu greutate, fidel ideii de a nu sări peste conținut când vreau să scriu despre o carte.
Dar să încheiem pe un ton pozitiv, cu încă o metaforă a scrisului care stabilizează cartea pe final:
În oraș sunt tot multe clădiri de sticlă și tot mai multe păsări se izbesc de ele, căci păsările văd doar ceea ce fațadele reflectă, un culoar de trecere, un arbore, un stol, se avântă spre ele într-un ultim elan și cad fulgerate la picioarele noastre, ale utilizatorilor de Insta.
În ciuda scăpărilor și problemelor structurale, Ce văd păsările e o carte bună. Recomand.

P.S. Nu voi povesti niciodată cărțile pe care le citesc. Aceste cronichete sunt mici însemnări de lectură și sper să fie luate ca atare, nu ca legi sau judecăți definitive. Am pornit acest demers pentru a mai discuta despre ce citim și ce nu citim, nu pentru a deveni critic literar, mi s-ar părea o poziție lipsită de etică pe care nu sunt pregătit să mi-o asum, nu vreau în ruptul capului să devin vreun influencer și cu atât mai puțin să mă calific drept prozator, eseist, cronicar, traducător, sudor, faianțar, poet, bucătar etc., mă mulțumesc cu ce știu să fac, nu trebuie să știu totul și nici nu intenționez vreodată să ajung în acel punct.