Hainele potrivite pentru vremea de la destinație, alte obiecte esențiale care trebuie să ajungă în bagaj, câteva cărți. De la o vârstă încolo, o borsetă în care stau cuminți, gata să intervină decisiv, tot soiul de medicamente.
Dar există și alte liste: cele cu locuri în care e musai s-ajungi. De ani buni, Dragoș și cu mine încercăm să ne programăm plecările și în funcție de ce se-anunță într-un oraș sau altul, la capitolul concerte ori expoziții. Ca să obținem câte un bonus artistic la o călătorie care, oricum, se simte ca un cadou. Indiferent de suma pe care o cheltuim, de fapt.
Așa am reușit să mergem, în evadările noastre, la Nick Cave în Frankfurt, la Stevie Wonder în Manchester, la Elbow în Londra ori la Negramaro în Torino. La Göteborg i-am ascultat pe Foo Fighters, ba mi-am împlinit și-un vis vizual la Muzeul de Artă: o expoziție Chiharu Shiota, una dintre japonezele mele favorite de pe lumea asta.
De parcă nu era suficient că aveam, deja, un lung șir de „to do“-uri pentru escapadele externe, de la o vreme încoace am adăugat pe lista de priorități încă două repere definitorii pentru orice țară: restaurantele din zona gourmet și street art-ul. Și parcă în niciun loc în care-am ajuns, până anul ăsta, nu le-am potrivit mai bine decât în nordul Spaniei.
Ne doream de mult s-ajungem în Cantabria și Țara Bascilor. Am tot amânat, am tot eșuat în sensul ăsta, dar n-am renunțat la idee. Iar după ce-am văzut ecranizarea excelentului roman Patria scris de Fernando Aramburu, ne-a fost limpede că n-avem scăpare.
Și-a mai fost ceva: toamna trecută am ajuns la Valencia. Și unul dintre locurile cele mai entuziasmante pentru mâncat în care-am nimerit s-a dovedit un bar de pinchos. Pinchos sunt tapas specifice pentru nordul Spaniei, de unde și surpriza de-a le găsi tocmai în Valencia. Iar când am observat și grafia folosită în local, „pintxos“, a fost limpede că suntem pe teritoriu basc. Ne-am interesat la ospătari, am aflat că taverna e businessul unor oameni din nord care promovează bucătăria tipică satelor de pescari. Într-un mod cât se poate de contemporan și inventiv, după cum am constatat pe propriile papile. Era clar ce-avem de făcut.
Anul ăsta am reușit să punem piciorul în acea Spanie care visează la mai multă independență decât oferă statutul de comunitate autonomă garantat de lege. În „Spania de sus“. Care e sus nu numai din punct de vedere geografic, ci – mai ales – gastronomic. Dacă de la alte vacanțe ne-am dorit să vedem arhitectură spectaculoasă, aici am ajuns cu speranța că vom mânca mai bine ca oricând. Și totul a fost exact așa.
Să ne-nțelegem: sunt și în perimetrul ăsta clădiri impresionante sau muzee celebre. E suficient să pomenesc Centro Botín din Santander – desenat de premiatul Renzo Piano – sau Guggenheim Bilbao, clădirea emblematică a orașului gândită de superstarul Frank Gehry. (Aici nu doar c-am văzut expozițiile temporare, dar am făcut în așa fel încât să prindem, la locul faptei, un concert al unei pianiste pe care v-o recomand entuziast: Hania Rani).
Nordul Spaniei mai are ceva: peisaje uimitoare. Golful care adăpostește Santander e considerat unul dintre cele mai frumoase din lume. Cu părere de rău recunosc că n-am colindat chiar toată lumea, dar dintre golfurile pe care le-am văzut noi zău că-i cel mai cel.
Revenind la mâncare: nu cred să existe, în perimetrul ăsta, un locșor în care riști să mănânci prost. Pentru că pare sub demnitatea localnicilor să-ți întindă vreo capcană. Explicația pe care-am găsit-o e simplă: ei înșiși sunt obișnuiți, indiferent de condiția socială, să mănânce bine. Așa c-ar fi de neconceput să facă altfel când vine vorba despre turiști. Nu vorbesc doar despre localurile cu pretenții, ci și de cele modeste. Ba chiar de unele în care, în mod normal, mai că n-ai intra. Ni s-a întâmplat într-o zonă deloc turistică din Santander, unde-am ajuns fiindcă „vânam“ picturi murale. (V-am pomenit mai devreme de mai noul fix legat de street art). După ce-am bifat lucrarea pentru care-am bătut tot orașul, pe ploaie, am simțit nevoia să ne tragem sufletul undeva. Nici urmă de crâșme hipsterești sau locuri sofisticate. Am dat, în schimb, peste un birt de cartier. Unde, în miezul zilei, copiii gazdei își făceau lecțiile la o masă în jurul căreia zăceau ghiozdane, caiete, încălțări și jucării. Iar câțiva mușterii consumau responsabil vermut, pe care proprietara-barmaniță-chelneriță îl turna cu un polonic dintr-un borcan de, probabil, 6 litri.
Recunosc, în București aș fi ezitat temeinic să intru într-un astfel de loc. Dar acolo, dintr-un motiv nu tocmai clar, a părut o decizie bună. Ne-am așezat la bar și-am cerut o cafea și-o bere. Și, fiindcă trecuse destul de mult de la micul dejun, am aruncat o privire la vitrina cu mâncare. Opțiuni minimale: o varietate de tortilla, un sandwich cu jamon în chiflă și două pintxos. Sub forma unor felii de baghetă pe care trona, fixată cu scobitori, câte o bucățică din ceva care arăta a cabanos. Nu vă pot explica aici cât de bune au fost sandwichul și acele pintxos, pe care le-am „aspirat“ râzând, din pricina surprizei de-a nimeri ceva savuros în cel mai improbabil loc.
Locuri improbabile sunt și cele în care găsești picturi murale încântătoare: de la străduțe în pantă din cartiere muncitorești la pasaje greu accesibile, în care trebuie să te poziționezi strategic ca să poți privi lucrarea în toată splendoarea ei. Din fericire, entuziaștii genului s-au gândit la potențialii căutători și-au pus la punct hărți cu obiectivele principale și chiar cu adresele lor exacte. Așa se face c-am avut acces și la câteva dintre calcanele pictate de Okuda San Miguel, street artist născut în Santander și faimos în toată lumea. (Un motiv de mândrie locală e că omul a creat ceva și pe peretele unui bloc din București, în zona dintre Piața Unirii și Tineretului. O lucrare de aproape 30 de metri, cea mai înaltă din oraș la momentul realizării ei, în 2017).
Dar arta face foame. Și, dacă în birtul de cartier am fost luați perfect pe nepregătite, în restaurantele și barurile tipice de pintxos am intrat pregătiți. Ne făcuserăm documentarea, aveam așteptări. Firește c-au fost depășite. N-am intrat în vreun loc „cu stele“, deși există destule prin preajma locului. Dar am descoperit că localurile din categoria „Bib Gourmand“ sunt the next best thing. Din 1997 încoace, afacerile cu această distincție din ghidul Michelin reprezintă formula perfectă: gastronomie de top la prețuri rezonabile. În teorie, stilul lor de a găti e mai puțin sofisticat decât în cazul celor promovate drept fine dining. Totuși, realitatea din teren se dovedește fermecătoare. Chefii de școală nouă din Santander și Bilbao sunt de aplaudat. Am plecat de la fiecare prânz sau cină cu sentimentul că mai bine de-atât nu se putea. Și m-am bucurat când, într-una dintre seri, ieșind din restaurant, l-am observat pe „vinovatul“ din bucătărie pe o alee vecină, într-o pauză de țigară. Fiindcă am putut să-i spun că tot ce-a ieșit din mâinile lui ne-a fericit.
Fericirea are multe forme și multe arome. Odată ajunși în San Sebastian, am „gustat-o“ pe cea de-a păși, pentru câteva minute, în iconicul Hotel de Londres. O „instituție“ pentru lumea filmului: locul în care se cazează, de decenii întregi, actorii, regizorii și criticii veniți la marele festival de aici. Printre cei din urmă, Carlos Boyero, el însuși un personaj fascinant. Văzuserăm de curând documentarul „El crítico“, care-l are drept protagonist, și-am simțit nevoia să-i pășim pe urme.
Cât despre pintxos-urile din San Sebastian, inutil să precizez că sunt minunate. Bazate pe toate fostele vietăți din marea care gâdilă orașul la tălpi, de la caracatiță la arici, în combinații clasice ori perfect neobișnuite. Locurile noi și ultramoderne, cu bucătărie reinterpretată, se învecinează cu cele deschise în anii ’70, în care nimic nu pare să se fi schimbat de-atunci, de la mobilier la chelneri. Vinul e bun peste tot, iar necunoscuții cu care te intersectezi pe stradă ori în vreun bistro par să fie, toți, într-un perpetuu concediu.
Apropo de vin, ceva cu totul bizar se petrece în Cantabria și Țara Bascilor: prețul din restaurante e cu foarte puțin peste cel din magazinele online de la ei. Obișnuită cu „paritatea“ din localurile noastre, unde vinul e, deseori, de 3 ori mai scump decât pe raft, am verificat cum stau lucrurile când am ieșit la masă. Șoc. Dacă pe două pahare de vin dădeam 8 euro, se dovedea că sticla din care proveneau costa, la magazin, 17. Chiar și la barul hotelului în care am fost cazați în Bilbao, am plătit pe două pahare 7 euro. Proveneau dintr-o sticlă care valora, atenție, 21 de euro. Greu de înțeles. De fapt, nu foarte greu: politicile de stat privind HoReCa lor diferă mult de ce se petrece la noi. Așa se face că totul devine mai prietenos, la nivel de preț.
Prețurile imbatabile sunt, ca de obicei, în piață. Iar dacă alegi Mercado de la Ribera din Bilbao (Erriberako merkatua, cum ar spune localnicii), ai combo-ul ideal: o clădire istorică superbă, mâncare delicioasă, atmosferă de party, plus program imbatabil – de miercuri până duminică, zona de food e deschisă până la miezul nopții.
15-20 de mii de pași făcuți în fiecare zi. Altfel n-are sens să te complici cu nordul Spaniei. Și, drept vorbind, cu nicio destinație urbană de vacanță. Surprize și încântare la orice colț de stradă. Oameni pe care-ți vine să-i iei acasă. Revelații gastronomice cu duiumul (cine-ar fi crezut, de pildă, că anchoa + „zacuscă“ spaniolă = curcubeu, artificii și drone sincron pe cerul gurii?). Arhitectură splendidă, într-un areal care ar merita explorat de orice hedonist care se respectă.
Nici nu știu dacă să mai fac sau nu reclamă acestor locuri: m-aș simți vinovată, în caz c-ar ajunge niște destinații distruse de afluxul de turiști. „Noroc“ că nu-s un influencer cu milioane de followers pe rețelele sociale și că Matca Literară mai are ceva, până s-ajungă, la rândul ei, acolo. De asta simt că nu risc mult, îndemnându-vă să vă treceți în cont această experiență, chiar dacă nu sunteți neapărat gurmanzi. Modul firesc și relaxat în care localnicii îți fac viața mai frumoasă merită încercat măcar o dată-n viață. Iar felul în care te învață că a te respecta e un lucru nici foarte complicat, nici prea costisitor, o lecție cu adevărat prețioasă.
Imagine: © Diana Popescu
