Sonetul nu a fost nicicând mai cool ca acum, în 2024, când în sfârșit a apărut Sutta lui Florentin Popa la OMG Publishing House. O sută de sutte, cu senzația de o sută de mii de miliarde de sutte, mai ales dacă accesăm și bonus track-urile. Adevăr adevărat, Queneau nu ar fi reușit niciodată să susțină o astfel de structură.

Există bomboanele acelea de la Zozole care vin sfărâmate în plicuri cu sare de lămâie și pocnesc în gură. Le auzi și le simți, dacă ești cu cineva, deschizi și îi arăți și celălalt îți arată ție. Și sunt acele câteva secunde când stați amândoi cu gurile căscate și auzi micile explozii acre cum îți acaparează timpanul și gâtul și poți să le percepi și pe cele de lângă tine, care sună mult mai soft din siguranța distanței. Cam așa lucrează și sonetele astea, ca bomboanele care pocnesc în gură, doar că în creier.
Volumul este un schimb continuu de energii interior-exterior, cu serii de căutări, rememorări și proiecții menite să descopere un sens despre care să scrii și din cauza/datorită căruia să nu mai scrii, toate turnate în forma poeziei fixe, organizată în alte serii de ritmuri și cicluri, de la chakre la zodiac și lunile anului. Toate aceste căutări evidențiază un tip de misticism care simultan potențează lumile reale și pune în lumină ce se află dincolo de ele: „tu stai cu mine până la următorul trup“. Transcendența se realizează prin lucrurile simple, apropiate, iar structura și direcția poemelor sunt, de asemenea, teritorii comune. Astfel, printr-un scurt inventar de tipologie Inimă leneșă, avem parte de poezie cu „departe“, poezie cu „am văzut“, poezie cu copilărie, poezie cu dragoste, poezie cu rătăcire, poezie despre ce aș vrea să fiu, poezie despre cum nu mai scriu.
Pădurile, dealurile, străzile, toate locurile au ceva din siguranța și familiaritatea specifice filmelor Studio Ghibli. „Aici e locul cu verdeață și-ntristare“, unde durerea nu e înăbușită, e lăsată să acapareze spațiul, să exploreze și să fie explorată cu aceeași volubilitate prezentă în discursul despre dragoste și liniște. Flo e un Totoro, o călăuză stranie și pufoasă între stări, lumi și vârste. Motivul pentru care Totoro nu vorbește e pentru că nici el nu și-ar trimite niciodată cuvintele/ acolo unde n-a umblat întâi inima. Ne plimbă prin locul liniștit unde el e trist, dar niciodată deznădăjduit, pentru că, prin decodificarea progresivă a mecanismelor care produc apropierea, se întrevede „toată fericirea asta care zace“. Zile bune, zile rele, zile așa și-așa, în toate a fost frumusețe.
Stranietatea vine din hibridările („inginerul păcii“ și „păstor la servere“, cum îl încadrează George State) care conciliază diferențe de toate tipurile, de la etrusci la gated communities, nutella, Tăuți, budism. Volumul este construit pe un fundament inalterabil de grijă, atenție și recunoaștere pentru cele văzute și nevăzute. Mai mult, fiecare lucru este încărcat de spirit și adăpostește viață, de la forme naturale la fenomene naturale, plante, animale și oameni (buni). Predica integrării și a integrității devine un sunet ambiental pe tot parcursul cărții și nu numai că semnalează regulile de acces în rezervația naturală care este inima lui Florentin Popa, ci instrumentalizează poezia ca formă de adăpost și apartenență în fața vijeliei lumii:
dorindu-și: bucuroase și neabătute
toate făpturile să fie-n largul lor
oricare ființe vii se-ntâmplă să trăiască
puternice sau slabe, fără să uităm nici
una din ele; fie că-s mijlocii, mari, mici
că ochiul poate sau nu să le deslușească
că ar trăi departe sau că trăiesc aici
că s-au născut sau sunt pe cale să se nască
atât: toate în largul lor să viețuiască
fără să se-amăgească, nici să cutezi să-i strici
starea (oricare-ar fi) cu dispreț nimănui
„Oricât de întreg, sunt parte dintr-o parte“: la nivel micro și macro, atenția, grija și dragostea formează triada care organizează structurile din volum. Prin aceasta, teritoriile și senzațiile din poeme degajă căldura familiarității, recognoscibilă și specifică așa cum sunt dealurile și norii din filmele lui Miyazaki. Căldura nu dispare nici atunci când rețeaua se încarcă de trimiteri către plante ezoterice sau spiritualitate indiană, totul este îmbrățișat și transformat în experiență.
Finalurile poemelor sunt superbe, intensificate și de structura textelor care, așa cum ar spune Sorin Despot, „aterizează“ impecabil. Poemul construit doar din versul final al sonetelor din ciclul numerelor activează, ca toată seria, de altfel, toate bomboanele care pocnesc în creier.
Când intră referința la nimic nu e cu adevărat greșit dau reblog mental la momentul în care Christina Ich a pus poemul la story și i-a încurajat pe urmăritori să caute Dezintegrare și să citească poezie românească contemporană, începând cu Florentin Popa. Sper să ajungă la ea și Sutta și să posteze sonetul cu „o împăcare de încă trei mii de ani“, ceea ce vă doresc și vouă.