Cecilia Ștefănescu ‒ scriitoare, autoarea volumelor Legături bolnăvicioase (un roman după care s-a făcut un film în regia lui Tudor Giurgiu) și Intrarea soarelui ‒ debutează în filmul de lungmetraj cu Un loc sigur. Filmat în Bulgaria, Un loc sigur a participat și la festivalurile de la Tallinn și Sofia, și atinge câteva puncte sensibile, mai ales relațiile de cuplu, uzura, așteptarea, refuzul și puterea de a nu fi „în rând“. Un loc sigur se bazează pe cinci actori români talentați, Marina Palii, Virgil Aioanei, Bianca Cuculici, Rolando Matsangos, Emil Măndănac, și o actriță din Bulgaria, într-un rol extrem de bine conturat, dar și misterios. Ghergana Pletnyova. Am vorbit cu Cecilia Ștefănescu, în redacția Matca, în fața unui reportofon, în zilele când regizoarea și câțiva membri ai echipei făceau turnee de promovare în mai multe orașe din România.
De când ai depășit momentul de scriitor și ai vrut să fii scenarist și regizor?
Nu l-am depășit. Eu le văd împreună, le fac în paralel. Trag cu ochiul la mine, tot timpul, undeva, o altă Cecilia merge pe drumul acesta al scrisului de literatură. Nu e vorba doar de dedublare, reușesc să mă multiplic în toate personajele. Ideea de a scrie scenarii a venit de foarte, foarte devreme, eram o mare consumatoare de cărți și de filme. Am crescut cu filmul lângă casă, locuiam lângă fostul cinematograf Modern, devenit ulterior, după 1990, Bingo Europa. Toată copilăria, în lipsa rețelelor sociale și a altor surse de divertisment, mi-am petrecut-o la cinema Modern, care era, pentru mine, centrul universului, loc unde mi-am făcut educația cinematografică vizionând filme în devălmășie. Când am intrat la facultate, am mers și la Cinematecă, la cele două săli, la Union și la Eforie. Mai mult stăteam în cinematecă decât la cursuri. Uneori, intram dimineața și ieșeam seara din Cinematecă. Apoi mi-am cumpărat casete, DVD-uri. Interesul meu pentru film a existat dintotdeauna. Rolul meu de scenarist a putut să se concretizeze în momentul în care Tudor Giurgiu mi-a propus să ecranizeze cartea mea de debut, Legături bolnăvicioase. Și am început să scriu scenariul. În momentul acela am știut că vreau să fac și film, ca regizoare.
Cum ai ajuns să faci regie?
N-am absolvit nicio facultate de specialitate, n-am absolvit UNATC. Cum nu există o școală de scriitori, e și mai greu să spui că există o școală de regizori. Meseriile acestea vocaționale nu se învață în facultate, dar nimeni nu-ți spune lucrul acesta. Facultatea îți creează un cadru, destul de limitat – aveai peliculă pentru un scurtmetraj. Dar o făceai foarte pe genunchi. Din momentul în care s-a democratizat mijlocul principal, camera, ai putut face film pe digital. În facultate ar trebui să li se spună studenților că acela este doar un început, câteva linii foarte generale.
Cum ai învățat să faci regie film? Autodidactă?
Autodidactă. Ca orice outsider, am fost mult mai conștiincioasă, cel puțin așa cred. Și am învățat lucrând. Primul scurtmetraj l-am făcut așa, în haiducie, toată lumea a venit pe gratis. Și m-a ajutat și Tudor Giurgiu, cu care colaborasem la Legături bolnăvicioase.
El a fost un mentor pentru tine?
N-a fost un mentor, a fost un partener de drum. Ne-am fost mentori unii altora. Am fost mai mulți cei care am pornit pe drumul acesta al regiei de film. Eu am vorbit foarte mult cu Cristi Puiu, am vorbit cu Răzvan Rădulescu foarte mult. Ne-am dat cărți, ne-am dat filme unii altora, am învățat unii de la alții extrem de mult.
Ajungem la Un loc sigur. Când ai avut gata scenariul?
Primul draft al scenariului l-am avut gata în 2016. I l-am dat lui Tudor Giurgiu, l-a citit și i-a plăcut povestea. Ar fi vrut, cred, să o facă el, chiar m-a întrebat: „ești sigură că vrei s-o faci tu?“.
De ce durează atât de mult ca un film al unei debutante să ajungă pe ecrane? Au trecut zece ani.
La mine a contribuit și această poveste că eram un outsider. Trebuia să demonstrez mai mult decât un absolvent de UNATC. Am fost respinsă, de multe ori, de la concursurile CNC. Apoi, într-un târziu, am primit 300 000 de euro. O zi de filmare, când am început să fac filmul, costa cam 25 000 de euro. Scenariul meu avea 120 de pagini. Ar fi fost cam 20-22 de zile de filmare. Faptul că am primit 300 000 de euro de la CNC înseamnă că am primit bani extrem de puțini.
Cum, cu 300 000 de euro nu faci un film?
Nu.
Nici tu n-ai făcut?
Eu am făcut. Sigur că Libra, casa de producție, a mai adus niște bani. În total, bugetul la Un loc sigur este foarte mic și filmul a fost făcut cu prețul sănătății multora dintre noi. Dar am avut o atmosferă foarte bună de lucru. Și mai este ceva: cel mai deranjant lucru a fost așteptarea. Așteptarea legată de finanțări. Zece ani de așteptare.
Ai filmat într-o singură perioadă întregul film?
Da, totul în 22 de zile, fără să am luxul să amân unele filmări. Am filmat totul în Bulgaria. Am avut și multe exterioare, unde poate fi vânt, ploaie, furtună, e tot ce-ți oferă natura. Dacă mai este și la malul mării e și mai complicat.
De ce ai vrut să fie acțiunea filmului în Bulgaria?
M-a atras foarte mult o poveste pe care am ascultat-o de la soacra mea, care copilărise în zona Cadrilaterului, după ce partea din Bulgaria fusese cedată României. Părinții soacrei mele au fost trimiși în Bulgaria, din partea guvernului român. Copil fiind, soacra mea avea amintiri solare, foarte plăcute. Își amintea de Bulgaria ca de o țară relativ săracă, în care România venise cu un oarecare progres. După aceea, am început să cercetez, mergând eu însămi în Bulgaria și plăcându-mi locurile descoperite în vacanțe. De zona în care am filmat mi-a spus, prima oară, Adi Darabană, care era un căutător, un foarte bun organizator de evenimente. El a avut și Clubul Țăranului. El mi-a spus că a descoperit câteva locuri senzaționale în Bulgaria. N-am nimerit din prima acolo. Am fost întâi în Balcic, unde era hărmălaie, mult zgomot, nu mi-a plăcut acolo. Prin 2012 am găsit acel loc în care am și filmat ulterior. Acolo mi-am făcut vacanțele, an după an. Cumva, locul acela din Bulgaria m-a și chemat să plasez o poveste.
Ai făcut casting în Bulgaria?
Pentru rolurile principale, am făcut casting în România. Dar pentru rolurile bulgărești, am făcut casting acolo, cu actori foarte interesanți, foarte diverși.
I-ai găsit ușor sau greu?
Am fost la Sofia, am avut două zile de casting. Pentru rolul sătencei din film și rolul surorii ei, mi-ar fi plăcut să fie gemene. Mi-am modelat așteptările și am găsit-o pe Ghergana Pletnyova, care este o actriță de teatru foarte importantă la ei și cu care mi-a plăcut enorm să lucrez, aproape că fantazam să-i măresc rolul, dar n-am mai putut, nu mă lăsa producția, dar și eu am vrut ca filmul meu de debut să nu depășească două ore.
Cei patru tipi de la început, care vin către cele două românce, sunt actori profesioniști?
Cei doi care vorbesc sunt profesioniști, sunt actori. Ceilalți doi, care vin pe plajă să intre în vorbă cu românce, nu sunt profesioniști. Nici polițiștii din film nu sunt actori, dar am lucrat foarte bine cu ei.
Știu că ai fost cu filmul la un festival în Bulgaria. Cum a fost receptarea?
Am fost extrem de stresată când am fost la Sofia. În film există câteva discuții extrem de contondente, care ar putea trece drept peiorative la adresa bulgarilor. Prin vocile personajelor mele, a unor personaje, am vrut să denunț acest complex de superioritate al românilor, bazat pe nimic. Avem acest complex de superioritate, care merge mână în mână – ca să-l citez pe profesorul Mircea Martin din G. Călinescu și „complexele“ literaturii române – cu cel de inferioritate. Uite, cultural, bulgarii ne cunosc foarte bine pe noi, noi îi știm foarte puțin. Ei ne citesc masiv pe noi, se uită la filme românești, noi aproape deloc; abia cu Gospodinov s-a mai creat o portiță de cunoaștere. Dar, la Sofia, am avut reacții bune, o sală aproape plină, cu oameni care au rămas la discuții.
Sunt vorbe foarte dure în film, dar există și foarte multă tăcere exprimată de eroina principală, de Lucia, interpretată de Marina Palii, care este foarte expresivă. Ce rol au tăcerile în filmul tău?
În pofida faptului că vor exista voci care vor spune „vai, acest film este literar“, exact așa m-aș opune, evidențiind faptul că zona mea de literatură s-a transformat în cu totul altceva, s-a transformat în tăceri. Am fost obsedată de ideea elipsei, de ceea ce nu vedem, dar care este foarte prezent. Filmul comercial lasă deoparte ceea ce nu vedem, considerând neimportant. Pentru mine, ceea ce nu vedem este cel mai important. Acolo este un interval important pentru personaje, din care rezultă acțiunile lor, pe care le vedem pe ecran. Tăcerile sunt acele spații la care n-am acces, mi se pare că văd un om în fața mea și mi se pare că-l înțeleg. Dar, de multe ori, nu avem acces total la un om. Putem să și stăm cu un om în casă, să stăm de vorbă până ne plictisim de omul acela, și tot să nu ajungem să-l cunoaștem. Mi se pare că în această tăcere a Luciei am vrut să concentrez inclusiv starea ei cumplită de neliniște, de retragere din lume. Practic, ea își taie punțile cu lumea.
Lucia spune de câteva ori în film că nu se întâmplă nimic cu viața ei.
Această stare de a nu se mai întâmpla nimic începe să fie din ce în ce mai prezentă în lumea de azi. Deschidem siteurile de știri, apare pandemia, apare războiul, tot timpul este o trepidație. La un moment dat, de fapt, dacă închidem toate astea, tot ce vine din exterior, toate știrile, pot să nu mai însemne nimic; dacă ne rezumăm la viața noastră cotidiană, am putea fi speriați. Un om nu ar putea să trăiască, tot timpul, cu degetele în priză, în permamentă conectare și într-o stare trepidantă, de neliniște, de necunoscut.
Lucia dorește să i se întâmple ceva. Ce vrea ea?
Lucia vrea să ia o decizie care să tranșeze o perioadă extrem de agitată, extrem de plină a vieții ei. Ea are o viață dublă. Viața dublă îți creează o stare profundă de neliniște. Cunosc oameni care permanent fac ceva pentru a nu se uita la golul din viața lor. Și asta este o soluție, să fii tot timpul FOMO (Fear Of Missing Out), care se traduce și într-o frică să te uiți spre tine și să te întrebi dacă ești bine acolo unde ești. Lucia ia această decizie, să arunce totul în aer. Sunt întrebari mult mai profunde decât această viață dublă, că am un amant, că nu mă înțeleg cu soțul meu.
Am o imagine din film pe care aș vrea să o comentăm. Este înotul sincron al celor doi, Lucia și Vladimir. L-ai avut în scenariu, a fost o inspirație de moment văzând peisajele de la fața locului?
Actorul care îl interpretează pe Vladimir, Emil Măndănac, a învățat să înoate pentru acest rol. Nu știa. Iar locul unde înoată ei este periculos, are o adâncime destul de mare – sigur, aveam bărci de siguranță cu instructori gata să sară, totul era supersecurizat. Relația lor poate fi exprimată și prin acea imagine, a înotului împreună. Ei sunt, de fapt, niște răsfățați ai vieții, nu vin dintr-o zonă în care au trebuit să lupte pentru statutul lor, dar au avut visuri de libertate.
Nu e bine să aibă visuri personajele tale? Sau să avem visuri, cu toții?
Undeva, Lucia și Vladimir nu și-au dus visurile până la capăt, au rămas cu ele deschise. Mi se pare că așa s-a și pierdut această generație, a celor născutți din 1970 până spre 1989. Generație care a crescut fără device-uri, care a avut și cultura străzii, oameni care au avut un start OK, n-au avut de luptat, și care au crescut într-o cultură extrem de competițională. Părinții noștri aveau pretenția să performăm. Tot timpul.
Și ce înseamnă asta, care sunt consecințele?
Înseamnă că toată această atmosferă te obosește. Ajungi obosit înainte de termen. Și asta se vede cel mai bine pe copiii noștri. Noi am pus această presiune a performanței, să deschidem firme, să facem afaceri, să construim un viitor luminos, să scoatem țara din comunism și să o ducem spre capitalism, dar, la un moment dat, am ajuns fleașcă de obosiți. Toate personajele mele sunt produsul acestui efort îndelungat.
Așa apare căderea?
Întotdeauna există căderea. Cauți refugii. Cauți soluții, așa încât viața să aibă sens și după ce constați că o chestie nu-ți aduce fericirea eternă. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți – asta a fost promisiunea.
Și e o minciună cu fericirea până la adânci bătrâneți?
Absolut. O mare minciună. E minciuna supremă. Ți-ai făcut o firmă, ți-ai făcut bucătărie de la IKEA, ai o mașină superperformantă, OK, dar la final tot ești neliniștit, nemulțumit.
Ce s-au întâmpla dacă pe TikTok s-aur decupa, din filmul tău, o unică și scurtă secvență, cea în care Vladimir și Lucia discută. Să redăm dialogul: „Vladimir: Nu ți se pare că punem prea mult preț pe iubire? Lucia: Noi, doi, adică? Vladimir: Nu, nu noi doi. Noi, aici, în partea asta de lume, suntem crescuți în cultul iubirii și al fututului. Lucia: Eu nu înțeleg“. Te-ar deranja dacă pe TikTok ar apărea această unică secvență?
Foarte bine. Să decupeze. Îmi convine. N-am nicio problemă. Ar fi interesant să fie dată acea secvență pe TikTok. Să dezvălui ceva: am fost la Constanța, la o proiecție, un spectator, un bărbat de vreo 40 de ani, ulterior mi-a spus că e corporatist, foarte nervos, mi-a reproșat această chestie, că în filmul meu se vorbește urât. Eu credeam că spectatorul făcea referire la Gelu, soțul Luciei, interpretat de Virgil Aioanei, care vorbește urât de față cu copilul. Spectatorul era revoltat de altceva, mă întreba de ce n-am folosit cuvântul „sex“ și am folosit „futut“. Explicația mea: în acea secvență, Vladimir vrea s-o respingă pe femeia pe care a iubit-o și n-o mai iubește, de care vrea să se despărtă. Cuvintele sunt arma lui. Vrea cumva să o alunge prin niște cuvinte care să-i facă Luciei mai clară această despărțire. Vladimir este un hippiot care deschide poarta către bătrânețe. Iar acel moment este foarte nasol, deschizi poarta, încă nu ești acolo, dar vezi drumul. Drumul este în fața ta și nu mai poți să te întorci, oricâte eforturi, operații, creme ai folosi. Ești mai aproape de părinții tăi decât ești față de copiii tăi. Intervin și alte fapte: decesul unor apropiați, încep să-ți moară colegi, părinți, rude. Vladimir știe unde este, vede drumul înainte, spre bătrânețe, și vrea să se despartă de acea femeie.
Sunt aceste cuvinte folosite de Vladimir pentru îndepărtarea Luciei? Poate exprimă o realitate de care nu te poți desprinde?
Mi se pare frumos și așa. Noi punem prea mult preț pe lucrurile acestea – romane de dragoste, am trăit fericiți –, câtă vreme structura noastră ne duce spre bătrânețe și spre neputință. Ar trebui, mai degrabă, să creștem în cultul discuțiilor, al toleranței, al armoniei, să ne înțelegem bine, nu pe chestii volatile, care au termen redus de valabilitate.
Te mai întreb ceva legat de film: Lucia chiar trebuia să depindă total financiar de Gelu?
Da. Noi am traversat diverse filosofii de viață, care sunt extrem de toxice. Am trecut prin diverse mode: moda în care mama trebuia să alăpteze până copilul face 10 ani (dacă n-o faci, ești o mamă rea); moda în care și mama și tatăl stăteau acasă și creșteau copilul până la adânci bătrâneți, fără să se vorbească despre anxietatea, depresia, situația în care doi oameni se sufocă unul pe celălalt. Eu înțeleg o singură filosofie între doi oameni: cea a toleranței, a echității și a egalității, singura care are legătură cu umanismul și cu progresul. Lucia a fost, într-un moment al vieții ei, victima acestor filosofii toxice. Gelu a ales pentru ea, pentru Lucia, această filosofie a femeii care depinde total financiar de soț, în această goană ca ea, soția, să fie o mamă bună. Iar efectele nu sunt bune. Poate că era mai bine să lucreze și ea.
Ai făcut turnee și ai prezentat filmul în multe orașe din România. Cum a fost receptarea?
Sunt locuri în care am dat de un public masiv generalist și care nu-și pune întrebări. În general, publicul românesc a fost obișnuit ca filmele să dea și răspunsuri, cum este cazul cinemaului comercial. Uneori, publicul poate să nu fie satisfăcut că un film ridică întrebări și nu oferă soluții finale. Eu sunt pentru discuții, mi-a plăcut să fiu întrebată, să ascult, să fim în controversă. Nu peste tot s-au legat discuții cu publicul. Există însă orașe în care vezi că este un public de cinema, la Cluj, Timișoara, Iași, București, ca să dau doar câteva exemple.
De unde aceste discrepanțe în receptare?
Noi nu avem o educație cinematografică, prin care să se deschidă gustul și apetitul pentru cinema autentic. Nu avem o educație cinematografică în școli. Eu am avut acces chiar la studenți, am ținut câteva cursuri la Universitatea Babeș-Bolyai, la facultatea de teatru și film. Erau studenți care nu văzuseră neorealismul italian, n-aveau informații de bază despre cinematografie și erau în anul al III-lea. Nu văzuseră filmele unor regizori români. Și așa mi-am dat seama că în liceu nu se studiază, nu se prezintă nimic despre cinematografie și trebuie să începi de la zero când ajungi în facultate.
Din fericire, publicul de cărți este un pic mai elevat decât publicul de cinema, nu se începe cu Sandra Brown, se poate face diferența între Sandra Brown și Dostoievski. Publicul de carte este antrenat un pic mai bine, pentru că studiază în școală, de bine, de rău, câteva bucăți literare importante, în timp ce la școală nu se discută nimic despre filme. Din păcate, publicul de cinema îți va spune că e o capodoperă un film comercial. Noi putem consuma film comercial, dar nu-l putem lua ca etalon ca să discutăm cinemaul.
Ce-ar trebui făcut?
Să se introducă, urgent, educația cinematografică în școli.
Avem profesori pentru educație cinematografică?
Să ne gândim câți absolvenți de actorie, de regie, de imagine mor de foame și se scălămbăie pe la nu știu ce petreceri de copii și care ar putea să-și găsească un loc în învățământ, unde să vorbească despre filme.
Lipsa educației cinematografice se vede și în vânzări?
Publicul de azi al cinemaului de autor nu va depăși, în cele mai fericite ocazii, 5 000-6 000 de spectatori. Poate 10 000 de spectatori, într-o variantă optimistă. Dacă ai caravane, dacă ai autori foarte cunoscuți, cum sunt Cristian Mungiu sau Tudor Giurgiu, probabil că te poți duce spre sau peste 20 000 de spectatori.
