Pisica de la ora cinci de Rodica Bretin (Corint Fiction, 2026) e un roman autobiografic hiperrealist, compus din 18 proze scurte cu acțiunea în Brașovul anilor ’60, orașul în care s-a născut și în care locuiește și acum scriitoarea, unde a scris și cartea asta. E o declarație de dragoste pentru orașul natal, „cel mai frumos oraș din lume“, și pentru oamenii dragi și apropiați „care vor fi mereu cu mine“, cum ar spune Narine Abgarian – părinții, bunica, unchii, vecinii, prietenii din copilărie, pentru că „oricît de mult ar evolua tehnologia, oamenii iubesc sau urăsc la fel ca acum o sută sau o mie de ani“.
Rodica Bretin reușește să descrie și chiar să aducă atmosfera anilor ’60 în prozele sale din Pisica de la ora cinci, e adevărat că prin ochii unui copil, protagonistă fiind o fetiță băiețoasă sau, cum îi zice bunica din Vlădeni la care a locuit primii trei ani, o „băiată“, gata oricînd să urce în copaci, să sară garduri, să se împrietenească cu dulăii de la stîna din satul bunicii, să crească pe ascuns un porumbel, o pisică și doi cățeluși, să păstreze un secret. Iar cînd narator e chiar scriitoarea, avem parte și de precizări sociale, (auto)ironice, amare. Femeile din America anilor ’60 se luptau pentru egalitate în drepturi cu bărbații, ceea ce la noi era demult o realitate, spune Rodica Bretin („Peste ocean, românii le-o luaseră cu mult înainte americanilor. La noi, femeile erau egale cu bărbații, muncind cot la cot cu ei pentru un salariu mai modest și fără să uite de gospodărie, mîncare, curățenie, creșterea copiilor – doar astea erau treburi femeiești de cînd Carpații străjuiau Țara Bîrsei! Pe vremea Războiului Rece, țara noastră nu concura în cursa înarmărilor, însă ar fi cîștigat-o pe cea a muncii prost plătite. Bărbații și femeile își luau dimineața servietele sau gențile – așa cum bunicii lor plecau spre țarini cu sapa, grebla ori coasa pe umăr – și se urcau în troleibuze, autobuze sau trenuri de navetiști, unii pe scaune, alții înghesuiți înăuntru precum sardelele, destui agățați ciorchine pe scări ca să apuce să semneze condica de prezență înainte de ultima bătaie a gongului“).
Dar copiii trebuiau lăsați undeva, cu cineva, cînd părinții erau la muncă. Fetița noastră a fost o foarte scurtă perioadă la grădinița germană și cu bunica, în rest a stat încuiată în casă cît timp părinții erau la serviciu, ceea ce acum n-ar fi posibil, firește. Dar nu se plictisea deloc, privea pe fereastră spectacolul cotidian, de la pisici și cîini la vecini și Junii Brașovului, și-a inventat animale imaginare, cum e calul Ariel și cei trei ponei ai lui, cu care comunica și pe care, după ce veneau părinții acasă, îi plimba prin Brașov, astfel și cititorul plimbîndu-se prin Brașovul anilor ’60, inclusiv pe lîngă unele clădiri care nu mai există. Apoi, fetița știa de pe atunci că „viața nu e în alb și negru, ca televizorul rusesc“. Pe atunci copiii erau chibzuiți și înțelegători, „nu vedeai plozi tăvălindu-se pe stradă și urlînd că mor pe loc dacă nu li se cumpără o jucărie, o prăjitură sau vreun alt moft“.
Cartea începe cu protagonista în burta mamei și se termină în copilărie, la aproape 11 ani, cînd americanii au pășit pe Lună, eveniment urmărit live în familie, la primul lor televizor, rusesc (ironia sorții), alb-negru (firește). În prima proză, „Terasa cu leandri“, zice că prima ei fotografie e, de fapt, a mamei, ea fiind în burtă. Pe vremea aceea, în anii ’60 (cînd nu existau rețele de socializare, locul cărora fiind ocupat de plimbatul cățeilor), părinții aflau doar la naștere genul copilului. S-a născut în casa copilăriei de pe strada Lungă, la propriu, pentru că mamă-sa a născut-o acasă, cu o moașă săsoaică, pentru că era speriată de un zvon ce circula în orașul de sub Tîmpa – au fost schimbați între ei copii la maternitatea din Brașov, care mai era și plină de microbi, virusuri și bacterii. Prima dată a fost salvată imediat după naștere, că avea cordonul ombilical înfășurat în jurul gîtului. Mamă-sa a văzut ceva ca un contur omenesc, dar de lumină, aplecîndu-se de-asupra pruncului și a știut că e tatăl ei. A fost „un copil dorit și prea mult așteptat“, iar venirea ei pe lume a fost un miracol, după părerea mamei ei.
Iar peste ani, cînd săsoaica a ajuns la casa de bătrîni din Schei și a întrebat-o cine a salvat-o, femeia i-a spus că un înger. De aici încolo cartea devine și de aventuri, cu fetița în centrul acțiunii. Dacă unele personaje sînt caracterizate prin acțiunile lor, cum e fetița, mama ei, tatăl, bunica, Turcul, pe altele Rodica Bretin le prinde prin ce nu fac. Vărul ei mai mare cu doi ani, Sorin, e băiat de oraș și e caracterizat cu negație înainte – n-ar fi făcut aia și aia și aia, ce-i plăcea ei să facă, fiind crescută primii ani în satul bunicii. Tatăl lui Sorin, Tiberiu, se trăgea dintr-un neam nobil, avea două facultăți în Austria, Istoria și Dreptul, dar în România comunistă a lucrat doar ca muncitor necalificat. Manierele lui Sorin sînt în sînge, nu învățate. Și Tiberiu, și unchiul Traian sînt retrași, nu comentează, nu se implică în discuții. Din cauza sistemului, Tiberiu a pierdut totul, apoi n-a putut să lucreze pe profesie, iar unchiul Traian e mai mult decît un erou, îi spune tatăl, e un supraviețuitor al prizonieratului în Siberia, de unde s-a întors după 4 ani de chinuri groaznice.
„Arthur și vinul de smochine“ mi-a amintit de Familia mea și alte animale. Fetița își dorește un animal de companie, iar mamă-sa i-a spus o înțelepciune învățată de la mama ei: „oamenii stau în casă, animalele afară“ și punctum. Dar a găsit în curtea interioară un porumbel rănit, pe care l-ar fi vînat pisicile dacă nu l-ar fi dus în pivniță. În beciul vecinului bătrîn se auzeau sunete stranii, așa că s-a dus să vadă ce se întîmplă. Bătrînul scotea vin de smochine din butoi în sticle și a lăsat-o și pe ea să-l ajute și atunci s-a îmbătat prima și ultima dată în viața ei.
Așa cum tatăl venea de la muncă la aceeași oră, și Pisica din capitolul „Pisica de la ora cinci“ poposea tot la aceeași oră, la cinci după-amiază. La început era jigărită, dar o hrănea zi de zi cu salam pus la păstrare în cămară, pe care i-l arunca pe acoperișul magaziei, și la un moment dat a ajuns arătoasă ca pisicile crescute în casă. Apoi a mai încercat cu doi cățeluși și alte animăluțe, i s-a cusut prima rochie, pe care n-a purtat-o niciodată, a primit primii cercei, pe care nu-i va uita niciodată…
Pisica de la ora cinci de Rodica Bretin e un roman autobiografic existențial, care amintește, ca printre altele, folosindu-se de personaje, de toate grozăviile sociale prin care au trecut oamenii din anii ’60 încoace, dar și o carte de aventuri, care – îmi dau seama – poate fi citită și de copiii zilelor noastre, nu doar de maturi, stilul Rodicăi Bretin fiind elevat, cizelat, subtil, iar întîmplările în care e implicată fetița sînt firești, nevinovate, amuzante și caracterizează copilul în general, în afara timpurilor și vremurilor prin care trece, conștient sau inconștient. Lectură plăcută!
