Acum câțiva ani, am vizitat muzeul Prado doar ca să văd Seria neagră a lui Francisco Goya. Priviri goale, întunecate, care nu par să ne îndemne să cercetăm ceva din afară, ca în cazul altor picturi, ci ne impun un soi de privire înăuntru care echivalează cu o conversație cu sine nu tocmai îndepărtată de cuvântul modern terapie. Care, la rândul ei, e o formă relativ unică a scrierii de sine, a întoarcerii (dacă putem defini spațial un obiect pur spiritual) în punctul origo al spiralei cu un număr infinit de brațe care e conștiința noastră.
Același procedeu e necesar și pentru lectura cărții Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare. Roman autobiografic, publicate de Dan-Liviu Boeriu cu puțin timp în urmă. La pagina 122 citim:
„(…) că în curând voi auzi, ca niște burghie înfipte în timpane, râsetele ofensatoare, cu ecou îndelungat, ale celor care îmi priveau corpul. Aveam viziunea unor guri imense, căscate grotesc în jurul meu, din care izbucnea gâlgâit de hohote homerice. Cei din sală deveniseră niște brute cu instrumente tăioase, cu rânjete amenințătoare și fioroase. Imaginea s-a prelungit și în somn, până la punctul în care nu mai deosebeam deloc realitatea de închipuire.“
Cartea descrie un fenomen despre care suntem foarte puțin dispuși să vorbim, dar cuvântul descrie nu e foarte potrivit aici, de fapt pune în joc fragilitatea bărbaților. Într-o lume în care duritatea, șmecheria și rezistența sunt monede calpe cu care ne distrugem orice s-ar putea apropia de expresia bună reputație, transformându-ne cu toții în niște parveniți gata să dea din coate și să-și facă loc cu orice preț, Boeriu răstoarnă mesele din templu și ne arată o altă față a masculinității, cea sensibilă, torturată de propriii demoni, căzută. Personajul narator se arată pe sine până în cele mai mărunte mecanisme psihice și cu acest gest deschide drumul spre o scriitură autoscopică ale cărei resorturi țin de subiectivitatea totală și, evident, refuză orice obiectivitate – chiar dacă efortul lui e acela de a ieși din bucla depresiei cu episoade psihotice și a reveni la o viață normală, orice o mai însemna și asta.
Pasajul depresiv începe abrupt, cu o criză de plâns compulsiv petrecută în mijlocul străzii, și apoi își creează propria carte și propriul timp, această succesiune suspendată de evenimente relativ disparate (și indisolubil legate) care desenează parcursul bolii. Cu proiecții în trecut și în viitor (dar voi reveni la asta), dar mai ales cu o precizie aproape chirurgicală a fenomenului care e boala psihică, proiecție care m-a ținut aproape nedezlipit de carte preț de câteva ore. De ce? Pentru că în esență demersul prozei lui Boeriu e nou, aduce ceva inedit într-un peisaj altfel infinit politizat și istoricizat și prin asta se apropie de o literatură română care ar putea deveni europeană, dar deocamdată se străduiește să iasă din chingile autoimpuse ale dezbaterii (și neapărat judecății) istorice.
Iată-ne la pagina 116:
„Orice afecțiune era un subiect tabu. Bolile psihice nu existau dacă nu vorbeai despre ele. Trebuia să te chinui să-ți revii singur, pentru că să recunoști că suferi de o boală de acest tip era o dovadă de slăbiciune intolerabilă. Bărbații sunt puternici, nu pot cădea pradă unor mofturi. Și, mai ales, bărbații adevărați nu se plâng niciodată. Scrâșnesc din dinți și rabdă.
Nu am luat nici un fel de tratament. Nu am văzut nici un medic.
Când am intrat la facultate cântăream 49 de kilograme.“
În fond, despre asta e cartea. Despre tabuizare și simultan despre ruperea acestei convenții a tăcerii. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, nici azi lucrurile nu stau mult mai bine în România. Orice afecțiune sau boală psihică e un stigmat și prea puțini dintre noi am fi dispuși să discutăm public despre aceste lucruri, cu atât mai puțin am fi dispuși să ne scriem experiența într-o carte și să ieșim în public să vorbim despre sinele nostru cel mai ascuns, cel care se luptă cu propriii demoni și – ca în cartea despre care scriu aici – își povestește slăbiciunile, puseurile de violență reprimate împotriva propriilor copii, lupta pentru a-și menține căsnicia. Acvariul e cartea unei tragedii personale mult mai răspândite decât am vrea să credem, e pata de lumină a unui reflector cel mai adesea stins sau în orice caz ocolit. Și prin asta va rămâne o carte importantă în ecosistemul meu literar.
Ca să nu mai vorbesc despre atât de frumoasa răsturnare de la final, despre minunatul capitol intitulat Sfârșitul. Un loc literar în care Dan-Liviu Boeriu își imaginează (proiectează?) propria bătrânețe și chiar propriul sfârșit și face asta cu o liniște, cu o detașare obiectivă care preț de câteva minute m-au făcut să devin încă un prozator invidios pe cărți pe care nu le-a scris el. Invidia pozitivă e tot invidie, să ne liniștim.
Acvariul și alte câteva dovezi suplimentare e o carte adevărată într-un peisaj care are nevoie de așa ceva. Să încheiem această pseudo-cronică în interiorul unui scurt pasaj (proustian?) de la pagina 67:
„Senzația – stranie și îngrijorătoare – e că de cele mai multe ori eu nu sunt autorul scrisului meu, ci destinatarul lui.“
