Cele mai fierbinți 24 de ore

Start

‒ Stai liniștit, l-am anunțat deja că venim amândoi și ne așteaptă.
‒ Și dacă suntem urmăriți?
‒ Am folosit rețeaua lor securizată, n-are cum.

Știam foarte bine că n-ar trebui să mai pun piciorul în locul acela. Dacă ne-ar fi văzut cineva, oricine, că am ieșit din Cerc și-am intrat în Zona Zero, eram compromiși. Asta știa și R foarte bine, dar nu mai puteam da înapoi. Ce descoperisem în cărțile interzise D.R.A.I. (Direcția de Reglementare a Inteligenței Artificiale) era pur și simplu incredibil.

Nu-mi puteam imagina că o lume atât de frumoasă ar fi putut exista vreodată.

‒ Tu îți dai seama că oamenii și animalele trăiau și se plimbau printr-o natură verde, cu aer curat pe care-l respirau?
‒ Și mai ales oamenii se puteau exprima liber!
‒ Cel mai incredibil mi se pare că ei cunoșteau plăcerea atunci.
‒ Nu e ciudat că nu se mai pomenește nicăieri despre plăcere, nimeni nu mai știe nimic, iar virtual au fost șterse toate informațiile?
‒ Noroc cu bătrânul din biblioteca subterană! A zis că mai are câteva cărți pe care ni le-aduce azi să le răsfoim.

În cască simulam o cafenea din Berlinul lui 2007, iar prin fața ochilor mi se desfășura o realitate virtuală recreată după ce citisem în cărțile interzise. Mulți oameni care povesteau, râdeau, animație pe străzi, frenezie pe la terase, miros de wurști, de dӧner kebab și de cafea proaspăt râșnită. Îmi sprijineam în mâini bila ca o minge roz de sticlă și priveam un spectacol miniatural, la care plătești mai mult ca să ai loc în față.

Procentul rămas din fantezie se apropie de 2%, iar volumul datelor utopice se apropie de final luna aceasta. Veți reveni la realitatea virtuală în 5, 4, 3, 2… 1. Reinițializare.“

Soarele se vedea foarte jos, mai violet decât de-obicei. Fără Globus 3000, pe care îl purtam permanent ca o extensie a trupului, n-am fi rezistat afară, din cauza razelor ultraviolete și a aerului ajuns de nerespirat, după coliziunea cu Luna. Jumătate din Pământ devenise deja complet nelocuibilă și era doar o chestiune de timp până când să dispară viața și de pe cealaltă jumătate. Părea însă că nimănui nu-i pasă și fiecare își vedea de propria fantezie din lumea lui virtuală.

Mai erau câteva minute, m-am îndreptat spre locul de întâlnire cu pași grei, de parcă aș fi înaintat prin smoală încinsă. Profesoara și ceilalți colegi de la cursul de Istorie Recentă erau deja acolo și părea că suntem toți.

‒ Mai așteptăm câteva minute, Domnul R se pare că întârzie.

Mintea îmi rătăcea aiurea prin realitatea virtuală din bula mea strălucitoare și nici n-am băgat de seamă când, de după clădirea înaltă cu turnuri de sticlă din spatele nostru, apăru un tânăr înalt, bine îmbrăcat, purtând cu eleganță pe cap un Globus 3000 de ultimă generație.

‒ Îmi cer scuze pentru întârziere, spuse scurt cu vocea metalică prelucrată de casca albastru închis.
‒ El este R, a fost studentul meu anul trecut, îl prezentă scurt profesoara și porni înainte spre studiourile la care mergeam. Emisiunea începe în doar câteva momente și trebuie să ne grăbim să ocupăm locurile din public.

Au urmat două ore extrem de plicticoase, în care invitații, oameni și roboți, au dezbătut scenariul unei explozii iminente a soarelui în câteva zeci de ani și teme precum viitorul în afară Pământului, clonarea copiilor, reproducerea genetică și popularea completă a planetei Siri.

Mă așezasem intenționat lângă R și-mi plimbam pe furiș ochii asupra lui, întrebându-mă dacă o fi om sau robot. Am simțit o senzație ciudată când m-a fixat cu privirea aceea de gheață, pe care aveam impresia că o mai întâlnisem undeva. 

După emisiune, am mai pălăvrăgit despre chestii de facultate, despre diverse aplicații pentru Globus, despre virtual reality escape spaces.

‒ Știai că poți simula în cască orice oraș din lumea de dinainte de asteroid, exact așa cum fusese, cu atmosfera și mirosurile de atunci? l-am întrebat entuziasmată, încercând să sparg gheața și să intru-n vorbă cu el.
‒ Mda, mă rog… cine-ar vrea să facă asta când avem tot ce ne trebuie fix aici, în aplicația din fața ochilor noștri? îmi răspunse pe un ton indiferent și atent calculat.
‒ Adică nu ești curios cum se trăia înainte, ce mâncau oamenii și cum se distrau în timpul liber?
‒ Nu.
‒ Și dacă vrei să te relaxezi și să evadezi din lumea asta aridă, ce faci?
‒ Am aplicații de stimulare neuronală, normal. Pot stimula orice hormoni din corp, ca să simt bucurie, plăcere, gusturi, arome. De ce mi-ar mai trebui altceva?
‒ Nu știu… de curiozitate poate?…

Pe cât de fascinant mi se păruse la prima vedere, pe-atât de dezamăgitoare mi se păreau răspunsurile lui reci, ca lama unui cuțit uitat iarna afară. Întâlnirea se terminase și toată lumea se împrăștia să plece.

Până să-mi dau seama, m-a luat gura pe dinainte:

‒ Ce zici, îmi dai contactul tău?
‒ Dacă vrei… și mi-a trimis un impuls scurt în cască, cu datele lui virtuale.

În seara aceea, m-am tot gândit la el, deși îmi lăsase un gust mai mult decât amar. Sigur e robot sau o fi trecut prin brainwashingul de grad doi. Tehnologia avansase atât de mult în ultimul deceniu, încât nu mai făcea nimeni diferența între ce mai rămăsese din oameni și roboți. Erau roboți programați să fie empatici, umani, inteligenți emoțional.

Aproape adormisem, când primesc impuls în cască:

‒ Ce faci, dormi?
‒ Nu, citeam ceva, am mințit.
‒ Ce citești? Ceva pentru examen?
‒ Nu, de fapt pe mine mă interesează cu totul altceva.
‒ Cum ar fi?
‒ Tema impulsurilor neuronale corelată la plăcere, în sfera inteligenței artificiale.
‒ Sună greu la ora asta…, dar de ce ți-ai bate capul cu așa ceva?

Dacă îi spuneam, iar el făcea parte din D.R.I.A., ar fi fost sfârșitul meu direct la groapa cu rebuturi pentru reinițializare Globus, iar fără cască, nimeni nu supraviețuia. Ceva-mi spunea totuși că merita să risc.

‒ Vreau să am un orgasm adevărat, am rupt tăcerea și mi-aș fi înghițit repede cuvintele la loc, dar zburaseră deja. Mă interesează dacă oamenii sau roboții mai sunt capabili să simtă plăcerea direct, am încercat s-o dreg.
‒ Oamenii nici măcar nu mai știu ce înseamnă acest concept abstract. Le e mult mai comod să folosească impulsurile aplicației, fără să se mai obosească să miște un deget sau să mai depindă de un partener. Totul se reglează din creier. E ca un drog. Sunt dependenți de senzațiile pe care le oferă Globus, fără să dezamăgească. Fiecare trăiește izolat în casca lui și îi e foarte bine așa. Procrearea pe cale naturală nu se mai practică de câteva decenii deja. 

Informațiile lui păreau dubios de documentate.
‒ Crezi c-ar putea fi mai mult de atât? Ce-ar mai putea fi? părea că încearcă să mă prindă-n plasa lui, prin niște întrebări-capcană.
‒ Pentru c-am… de data asta m-am oprit la timp, înainte să mai spun ceva aiurea. Stai! Nu e bine să vorbim despre asta în cască, nu vrei să vii până aici?
‒ Ba da, trimite-mi coordonatele.

În câteva minute am dat cu ochii de el în ușa mea, în care stătea ca-ntr-o ramă, cu capul ușor plecat, ca Iisus pe cruce și tot s-a lovit cu capul de tocul uși când a intrat. Un fior scurt mi-a dat un impuls de fluture în stomac. Mi-a întins un cod.

‒ Ce-i asta?
‒ Ți-am adus impulsuri pentru un vin australian din 2007, bomboane cu marțipan și melodia „Let’s Get Lost“ a lui Chet Baker. M-am gândit că ți-ar plăcea…
‒ Mulțumesc, dar mă gândeam că ne deconectăm căștile ca să putem vorbi liber.
‒ Ai dreptate…

Ne-am fâstâcit amândoi câteva momente, fără să știm ce să facem cu mâinile, până când R a rupt tăcerea stânjenitoare:

‒ Ai citit în cărțile interzise din LSR (Librăria Subterană Reală).
M-am blocat.
‒ De unde știi?
‒ Pentru că am ieșit împreună din Cerc, dar ți-am șters amintirea asta, ca să nu încerci să mai faci vreo prostie.

Am scos dintr-o cutie metalică de sub pat, câteva cărți vechi, în care făcusem o grămadă de sublinieri și însemnări și i le-am întins ca pe-un trofeu rar. A început să citească cu o față serioasă pe care nu i se clintea nici un mușchi. Eram curioasă dacă o să-l miște măcar vreun pic informațiile culese de mine. După un timp, a ridicat spre mine ochii aceia negri ca pustiul din afara Cercului și, după ce-a plescăit de câteva ori, și-a înfipt privirea direct în inima mea și mi-a spus:

‒ Aș vrea să încercăm!
‒ Ce să încercăm?
‒ Să avem orgasm natural, fără impulsuri neuronale.
‒ Adică vrei să facem dragoste?
‒ Ăăă, da… sau sex. Nu trebuie să ne iubim neapărat. Scrie că trebuie să ne mângâiem și să ne atingem.
‒ Da, numai că prin Second Skin nu simțim nimic.
‒ Am putea încerca totuși.
‒ E degeaba, știi asta deja. Dacă am fi putut avea senzații, n-ar mai fi cumpărat nimeni impulsurile pentru plăcerea sexuală și toată industria s-ar fi dus în cap, la fel ca cea pentru copiii clonați, care-ar rămâne doar o grămadă mare de fiare vechi, implorând cu privire de om. 
‒ Atunci renunțăm la Second Skin!
‒ Fără să știm dacă suntem om sau robot? E prea riscant!
‒ Ne dăm șanse 50-50.
‒ Dacă suntem oameni, nu putem supraviețui fără Second Skin mai mult de 24 de ore și vom muri din cauza radiațiilor, dar vom afla ce înseamnă plăcerea pură. Dacă suntem roboți, nu pățim nimic fără Second Skin, dar nici nu vom simți nimic.
‒ Tu decizi!
‒ Între o viață fabricată virtual fără nici o plăcere autentică și un extaz în ultimele 24 de ore de trăit, ce să aleg oare?…

R își vârî mâna în buzunar și scoase cu grijă ceva, care când desfăcu palma, strălucea ca un cerc mic. 

‒ Am o idee. Acest ban mi-a rămas ca artefact de la străbunicul meu. Îl aruncăm în sus și vedem ce iese. Dacă e cap, renunțăm la Second Skin și facem dragoste până ne sună ceasul. Dacă e pajură, rămânem cum suntem și uităm de întâlnirea asta.

Am încuviințat din cap. Îmi simțeam tâmplele zvâcnind, în timp ce moneda se răsucea prin aer, până a căzut grea, cu-un zornăit sec pe podea. R s-a apropiat, a ridicat-o de jos și mi-a adus-o ceremonios în palme, ca pe-un erou căzut la datorie.

‒ Cap! a spus fără să-și mai dezlipească ochii negri din ochii mei albaștri, ca și cum ar fi vrut să ne dizolvăm irișii unul în altul și să-i facem de aceeași culoare.

Simțeam cum mi se îneacă glasul și mi se încețoșează privirea, dar nu știu dacă la gândul că ar fi fost 50% probabil să mor sau la bucuria că ar fi fost la fel de bine 100% posibil să aflu cum este să ai un orgasm, acea trăire sacrală care-ți mistuie fiecare celulă din corp, până te-aduce mai aproape de universul cu soarele lui mov.

Fără să ne mai dezlipim privirile unul de altul, am început să rupem în tăcere acel Second Skin, întâi ușor de pe umeri, apoi de pe mâini, de pe piept, de pe spate, de pe fese, de pe picioare și să-l dăm jos ca pe-o pojghiță de protecție, până am rămas goi. Îmi priveam prima dată pielea reală, albă, aproape transparentă, nevăzută vreodată de soare. Pielea lui era creolă, cu imperfecțiuni și câte o aluniță aruncată din loc în loc. Ne-am apropiat stângaci unul de celălalt și ne-am atins ca și cum am fi vrut să ne dăm seama dacă e real ce se întâmplă. Mi-a atins întâi sânii rozalii, cu sfârcurile ca două zmeure coapte, pe care instinctiv s-a aplecat și le-a cuprins între buze, ca și cum ar fi vrut să verifice dacă sunt dulci, apoi mi-a sărutat pe rând sânii mici. 

Nu știam ce e excitația și ce-ar trebui să simt, până când din vagin mi s-a prelins ceva pe picior, iar când l-am prins strâns în brațe deasupra mea și l-am simțit apoi în mine, am înțeles.

Primul orgasm a fost scurt și rapid, nu apucaserăm să înțelegem nimic, doar pulsul ne-o luase razna. Simplul fapt că puteam sta așa dezbrăcați, cum n-o mai făcuserăm niciodată până atunci, era o senzație extraordinară. Am făcut dragoste toată noaptea, până am căzut epuizați și-am adormit când se lumina deja de ziuă.

M-am trezit prima, era aproape prânzul. R încă dormea, cu spatele la mine.

‒ A fost minunat, a mormăit, pe jumătate încă visând.

Am zâmbit și m-am aplecat să-l sărut și să-i mângâi fruntea. Avea pielea gălbejită, uscată și plină de șanțuri, ca un pământ secat de apă după secetă. Am tresărit îngrozită și m-am uitat imediat și la pielea mea care era roz, neschimbată.

‒ R, trezește-te! Ce-i cu tine?! Hai să bei apă!
‒ Prea târziu! Universul mi-a șoptit deja că mă primește la el. Eu eram om, tu nu…
‒ Dar atunci de ce am simțit plăcerea, dacă sunt robot? Nu are sens!
‒ Înseamnă că fără să știm, tehnologia a avansat atât de mult, încât… îi era din ce în ce mai greu să vorbească, gura se vedea uscată ca o hârtie arsă.
‒ …încât roboții pot simți acum plăcerea și pot chiar iubi…, i-am completat fraza.
‒ Mai am doar câteva ore… aș vrea să ies afară să mă plimb.
‒ Ai înnebunit! Ce să vezi acolo?! Fără realitatea virtuală din cască e totul doar un pustiu distrus și părăsit. Lumea noastră era doar un soft, o iluzie pe care o alegeam noi în funcție de stare.
‒ Nu mă interesează. Vreau să văd împreună cu tine pe ce fel de pământ am trăit de fapt.

Simțeam cum vocea îi e din ce în ce mai stinsă și mai vlăguită. Am ieșit afară, unde nivelul radiațiilor era extrem de ridicat, iar sub soarele violet nu creștea nimic. Totul era un deșert imens negru, cu ruinele clădirilor rămase de dinainte de asteroid. A căzut în genunchi și m-a tras după el. Nu-și mai putea ține ochii deschiși, pleoapele se blocaseră în sus, cristalinul se vedea crăpat, și lacrimile i se uscaseră ca niște dâre de sare pe obraji. Mâna pe care o strângeam fără să vreau să-i mai dau drumul mi s-a sfărâmat în palmă și s-a scurs ca un nisip negru printre degetele mele.

Am urlat la soarele violet până mi s-au ars toate circuitele și a început să miroasă a plastic încins. Încă un ghem de cabluri și fiare s-a rostogolit în pustiu. A mai apus o lume.

Imagine reprezentativă: Boris Eldagsen

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×