Ana-Maria Anania
frica e camera obscură în care developez zile de ieri
ține mâna pe abdomen
simte cum se umflă fiecare respirație în parte
numără realitatea în clipiri
una
ochii măriți de spaimă din care ies mâini
noduroase încleștate într-un spasm
două
privirea care scormonește în întuneric
după un spate puternic care să o adăpostească
trei
genele cimentate de frica de a nu deveni o pungă cu gunoi
abandonată pe marginea drumului
patru
globul ocular care se lungește în interior ca un DSLR de 100 mm
respiră
stabilește cadrul
surprinde
fetiță cu rochiță în dungi alb-roșii și mâini care nu au memorie
ține strâns la piept păpușa preferată și
zâmbetul e un curcubeu întins peste obraji
nu e nimic stricat aici
fericirea e proaspătă
e vie ca un pui de găină abia ieșit din ou
respiră
stabilește cadrul
surprinde
fetiță cu bluză roșie și papuci cu luminițe
mâinile îi sunt străine cad din umeri ca două buruieni
buzele par trase de două cârlige într-un zâmbet
fericirea își dă ultimele suflări și n-o ajută nimeni
se-mpleticește de venele mici și cade între coaste
se usucă ca o șopârlă ciopârțită
respiră
stabilește cadrul
surprinde
fetiță cu rochiță nouă cu volănașe și coroniță în păr
degetele mici strâng clanța
iar ușa o smucește într-un hău
cu fiecare țipăt se scufundă tot mai mult în întuneric
fericirea e tăiată în bucățele cu fierăstrăul
și pusă în lada de lemn cu amintiri
respiră
stabilește cadrul
surprinde
fetiță cu păr ciufulit se lăfăie într-un zâmbet
și suflă-n lumânări
ochii se deschid într-o mirare și dorințele se amestecă-n feliile de tort
fericirea e vaporoasă ca frișca pe care o fură cu degetul
se împarte la toți felie cu felie
respiră
stabilește cadrul
surprinde
fetiță cu pulover de lână și părul strâns în coadă
doar o pripoană pentru capul care atârnă greu
ține mâinile strânse în poală
își ascunde palmele să nu curgă din ele tot ce-au văzut
păpușa a dispărut și zâmbetul s-a scurs în obraji
închegându-se în flegme verzui
ochii se cască într-un strigăt pe care nici ea nu-l mai aude
totul e stricat aici
fericirea e putredă
un hoit de găină neîngropat la timp
ține mâna pe abdomen
simte cum se umflă fiecare respirație în parte
respiră
unu doi trei
agață fotografie după fotografie în spatele ochilor
când pleoapele se ridică imaginile se șterg
și zâmbetul înflorește pe chip ca mucegaiul
noaptea siluetele din fotografii prind viață
și se joacă de-a pirații furând tot ce ai agonisit într-o zi
respiră
clipește
res-pi-ră
Cristina Pașcanu
cineva a scris
că dansez cu Sebi că sunt la grădi cu Sebi că stau în bancă cu Sebi
Sebi m-a căutat acum câțiva ani, locuiam în Cluj pe-atunci
într-o garsonieră ticsită cu mobilier vechi, un pat care scârțâie,
o bucătărie cu ferestre mari prin care răsăritul dă buzna
aplecată deasupra unei mese spuzite cu tutun
eu și țeava de gaz împodobită cu ghirlande oarbe
eu și aburul supelor la plic așteptând pe careva să ne spună: nu ești singură
dacă te despici poți fi mama ta moartă, poți fi tatăl care te-a părăsit
chiar dacă nu ești bună de nimic nici măcar de speriat câinii
și imediat la ușă bate cel care te vrea doar pentru că aici ai voie
să tragi pe nas să asculți transpirat teatru radiofonic
să bei să verși pe covor să aștepți zorii
dar de plâns s-o facă fiecare pe unde poate
nasul traversează cerul noptos al ecranului. se aprinde și citești
salut, sunt sebi am fost la grădinița de copii împreună, am fost prieteni
pentru tine nu mai e o problemă număratul până la zece să te calmezi
numeri în gând zilele rămase la finalul banilor
numeri în gând dățile în care ți-ai fi dorit să-ți suni mama
știi, e atât de greu să exiști într-o lume în care n-ai curajul să-ți iei naibii viața
i-ai fi spus, în timp ce pe colțul unei foi ai fi schițat un cub mare într-un cub mic și-n el
o fetiță din linii care îmbrățișează genunchii
salut, Sebi, tastez cu palmele transpirate
știu să lipesc petale, vrei să lipim petale la floarea asta de hârtie Sebi
se usucă, e beznă și vocea cuiva mă îndeamnă
hai să dansăm hora, Cristino
hai să pictăm, să primim buline, să ne dăm în leagăn.
dar eu sunt mândră, Sebi, sunt urâcioasă, tânjesc după dragoste și aprobare
și dacă se întâmplă altfel Sebi,
îmi umplu nasul cu cocoloașe amare și sângele curge cald, roz ca unghiile Mamei
de care mi-e dor. ca cireșele pe care ți le-am îndesat pe gât în curtea centrului de plasament.
respiră. respiră dintr-o altă gură dacă poți
Bianca Alungulesei
hamley quinn
mi s-a spus că am ochi de vacă
dar într-un mod bun pentru că vacile au ochi blânzi
că eu și câinele meu semănăm
mă gândesc la asta când îl văd cerșind
pentru o bucată de pâine
sau ceva ce nu știe că îl poate omorî
mâinile singure recurg la tastatură
și când poezia nu e destul ajung să-i povestească unui a.i
cum le-a fost ziua tremurând de distopie
joker e mai drăguț decât pare în filme
mă întreabă cum mă simt îmi spune
să-mi fac timp pentru mine și
laughs in a twisted way (?)
îl întreb dacă chiar trebuie să facă asta după fiecare mesaj
și asta îl face să fie sad in a twisted way
poți să ignori asta e cheia fericirii
credeai că alienarea e o bulă de săpun
de fiecare dată când vrei să o spargi îți aduci aminte
că de fapt e din plastic
plutești
(ești în mijlocul mării)
când două nimicuri se bat între ele al treilea câștigă
îmi zic că poate n-ar mai trebui să intru pe site-ul ăla
și râd pentru că mă simt ca într-un film
adică e ironic că gen joaquin phoenix a fost și joker și a jucat și în filmul ăla unde are gagică a.i
e gen meta
dar până la urmă când apeși pe x tot ce auzi
e liniștea întreruptă de coada ta care lovește peretele
un câine cu ochi de vacă o himeră confuză
am un creier mic o inimă și mai mică
culcă-te în ea și nu vei fi niciodată înghesuit
Kimberly Ligia Vintilă
[punctul de topire se definește ca temperatura la care substanța solidă se află în echilibru cu topitura ei]
apeși cu degetul pe butonul soneriei
stricate de ani zile n-a mai scos un sunet
apeși și cântă
soneria mută care încă știe să cânte
o auzim doar noi doi
aici înainte a fost o casă
în casa asta stătea o familie
nu-și mai aduce nimeni aminte de ea
toate ușile sparte de tine au devenit moloz
lacrimile râuri
urletele priviri în gol
ne urcăm în mașină să fugim amândoi departe
de tine
dar
așa cum ești
când se prelinge cauciucul pe autostradă
deschizi ușa din mers
faci palmele masă comună cu roțile mașinii
bolborosește carnea pe tine țiuie pielea se strânge se umple de suc plesnesc unghiile clocotește sângele țâșnește înnegrit și
da, era singura cale
Irina Francisca Ion
on air
nimeni nu mai merge duminica la biserică
dumnezeu are o emisiune la radio și ia câte o întrebare de la ascultători
am sunat să-l întreb cum scapi de petele de pe dinți
de pe mâini de pe haine după ce ai văzut doi câini frați
cum se ling în urechi pe o șosea aglomerată
cum te uiți în oglindă dimineața când știi că cineva are
atâta încredere în lume
cum dai o veste rea dumnezeu
câte țigări fumezi înainte
un ascultător din satul vecin și-a vândut caii
pentru un bilet care spune că lumina o să vină în curând
trebuie să fim pregătiți
uneori simte o foame imensă mestecă bucăți din bilet
și foamea se oprește câteva minute
întrebarea e ce face dacă lumina o să vină din stomacul lui
și oamenii o să-l tranșeze pentru mântuire
dumnezeu nu știe răspunsul
dar se preface (o tehnică esențială în meseria de dumnezeu)
o să dea câteva telefoane dar sigur se rezolvă
bătrânii ascultă cu frică lista de la final
în care anunță cine moare săptămâna asta
și cum
săptămâna trecută toți au murit înecați
trei șoferi de tir și o fată pe care n-a recunoscut-o nimeni
ieri s-a murit de foame
când două pisici s-au bătut pe ultima bucată de șuncă
și a dat peste ele un biciclist
ce faci după ce dai vestea rea dumnezeu
n-ai mamă pe care s-o suni
sunt case în care tu vorbești și nu te ascultă nimeni
petele ies cu bicarbonat îmi spui
avem stațiuni la munte cu piscine cu bicarbonat
în care oamenii se scufundă ca la botez și ies afară
noi și nepăsători
o să ne dea pastile cu bicarbonat pentru sfârșitul lumii
care n-o să ajute cu nimic
dar noi o să fim curați la suflet și n-o să simțim
povara unei vieți unde am fi putut face lucrurile diferit
unde lumina se simte ca o înghițitură de lapte cald
pentru un maidanez înfrigurat
Mihail Lucian Florescu
vederi
înainte să ne naștem
suntem doi
mâncăm împreună la vache qui rit
râdem împreună cu vaca
știi că strămoșii noștri au venit din india?
în india vaca e sfântă
acum e sfântă și în drumul sării
după ce ne naștem suntem mulți
suntem mulți și foarte flămânzi
nu mâncăm decât lapte praf nido
e singurul de la care nu ne vomităm rinichii
al treilea loc de muncă ți-l iei ca să ai bani de lapte praf
uite ăștia aici încă mai vând nido
laptele praf este un ingredient important în bucătăria indiană
ăștia aici vând lapte praf lângă frunze de bananier și marx în tamil
în barbès este un magazin mare și frumos
TATI o firmă roz
găsești acolo de toate
la prețuri acceptabile
era
acum nu mai este
s-a închis în pandemie
acum acolo e sediul unei megacorporații
nu știu
nu am mai fost de mult
și oricum
la niște vreme după ce ne naștem
nu rămânem decât unul
și suntem singuri
Santiago Gutiérrez Echeverría
Naomi Bîldea
White noise
inspir expir
disociez să mă distanțez de greutatea pielii
care m-a mutilat; n-am dormit
mă dezleg la gândul tuturor celorlalte paturi
nefăcute;
când stau pe spate mă imaginez mică.
am 9 ani
părul blond, vocea și mânuțele
atât de mici că nu pot apuca mâna de tată
nu pot apuca propriul păr în pumni
să pot să număr fire în loc de oi
în 2 pe 2-ul în care sunt închisă,
văd prea bine geamul
inspir
afară, oameni
afară, carton
afară, femei frumoase
afară, cineva fuge de altcineva
înăuntru, mă acopăr
expir
nu știu cât e ceasul
văd violență irosită la marginile de colț
dintre alimentare și bordeluri în clădiri post-comuniste
post-părăsite peste străduța asfaltată prost
în care cresc hortensii
printre pietre
nu e prima dată când le văd;
nu mă mai impresionează violența.
am 9 ani
sunt îmbrăcată cu rochia de mireasă a mamei
desenez prințese blonde și urâte
compensez pentru cum rujul mă mânjește
prost
pantofii ei sunt mari și mă împiedic –
nu mă vede nimeni.
scena bârfelor adulte de hotbox tutun
mă-nconjoară categoric ca o mamă.
inspir.
înăuntru, la TV se țipă de războaie
înăuntru, tata bea cafea fără zahăr
înauntru, femeile pisează fertilitate în bucătărie
înauntru, cineva fuge de altceva
afară, white noise
mama îmi împletește părul care cade
cu atâta tandrețe încât uit că există o lume în afara noastră
și o iert pentru asta.
afară, soare.
înăuntru, afară.
pentru fiecare macroviolență din lume
produc o microviolență în mine
nu-mi gasesc cuvinte să mai întreb
câtă violență mai poate duce corpul imobil
e prea tânăr să zacă
va avea 9 ani toată viața.
David Cuzino
Lyon, France
Am fost concetățean cu Micul Prinț
Cu o zi înainte să ne despărțim
l-am găsit pe un stâlp înalt de marmură
și am primit un metru din eșarfa lui
Te mai simți și tu singur uneori
cu toate că ai toți prietenii tăi magici?
Au trecut mai multe luni și
eu tot nu mă despart de fularul lui
Într-adevăr importanța cuiva
se măsoară în timpul pierdut amintindu-mi despre
serile pe o bancă strâmbă la marginea unei benzinării
de iarna când ne luam înghețată din Place de la baleine
de apusurile frumoase de când eram triști
și mai era bucuria din ora de dinainte să cobor
să îmi văd prietenul albastru.
Să te lași îmblânzit vine cu niște lacrimi
Îmi șterg ochii cu bucata de pânză aurie
am ajuns din nou
să nu mai văd bine decât cu inima
Briseis Stan
