Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, un ofițer de securitate mi-a „sugerat“ să nu mai împrumut cărți de la „biblioteca engleză“ pentru că „scriitorii lor nu sunt ca ai noștri“. Observasem și eu, dar de dragul conversației l-am întrebat în ce constă diferența. Mi-a răspuns prompt că, spre deosebire de scriitorii noștri, „ai lor“ pun idei în spatele cuvintelor, ceea ce îi face periculoși – așa că, să fac bine și să nu mai frecventez biblioteca cu pricina. Și până în ’90 n-am mai frecventat-o… Accesul meu la „ideile din spatele cuvintelor“ unor autori care erau altfel decât „ai noștri“ a fost astfel blocat cu succes, cel puțin în imaginația zelosului ofițer.
Blocarea accesului cititorului la „ideile din spatele cuvintelor“ reprezintă însăși esența cenzurii. Dacă literatura e percepută ca un mijloc de a ascunde idei periculoase în spatele cuvintelor, cenzura funcționează ca un oficiu vamal abilitat să caute, să identifice și să înlăture ideile care contravin ordinii în vigoare. Dar pentru că ideile sunt prea abstracte pentru a putea fi blocate eficient, cenzura tinde să elimine cuvintele prin care se propagă aceste idei, sau măcar accesul la ele, controlând astfel traficul de idei așa cum vama controlează traficul de mărfuri. Cartea devine o valiză în care cenzura cotrobăie în căutarea articolelor „interzise“. Ideile ajung să fie privite ca obiecte de contrabandă, asemenea produselor indezirabile reținute la punctele de trecere a frontierei. Așa cum controlul vamal este menit să protejeze ordinea economică, cenzura vizează protejarea ordinii social-politice, a statu-quoului agreat de cei care se regăsesc într-o poziție de autoritate. Orice provocare percepută la adresa acestei poziții este suprimată.
Autorii și cititorii percep tentativa de suprimare ca pe un abuz. Aparatul de cenzură și autoritățile care îl controlează o percep ca pe un act de autoapărare justificat în fața a ceea ce, în viziunea lor, reprezintă un posibil atentat împotriva unei ordini optime. Și pentru că cenzura operează în virtutea principiului că paza bună trece primejdia rea, ea face adesea exces de zel. Situația îmi amintește de o glumă franțuzească, în care o turmă de iepuri gonesc disperați pe câmp. Un cal îi întreabă de ce fug și află că jandarmii rechiziționează cai pentru armată. Minunându-se de prostia lor, calul le atrage atenția că ei sunt iepuri, nu cai. Un iepure îi răspunde: „Om fi noi iepuri, dar încearcă tu să-i explici asta unui jandarm“. Istoria cenzurii e plină de interpretări în cheie ultragiantă a unor pasaje altminteri inocente – de exemplu, cartea cu Arpagic a Anei Blandiana.
De ce vede cenzura amenințări la tot pasul? De frică! În prefața antologiei sale de interviuri pe tema cenzurii, You Can’t Say That! Writers for Young People Talk About Censorship, Free Expression, and the Stories They Have to Tell1, Leonard S. Marcus observă că „cenzura reflectă lipsa de încredere în sine a unei societăți“ și este caracteristică regimurilor autoritare. Această lipsă de încredere în sine – adesea disimulată ca încredere excesivă în convingeri nefondate – se manifestă azi la tot pasul, de la grupurile de părinți vigilenți care purică bibliotecile și librăriile în căutarea titlurilor care le sfidează convingerea că pământul e plat, sau le-ar putea face odraslele să sughițe, până la editurile care angajează sensitivity readers să sufle în iaurtul cărților pe care intenționează să le publice, nu cumva să se bășice cititorul sensibil. Într-o societate tot mai nesigură de sine, intensificarea cenzurii la toate nivelurile e o consecință firească.
Dar umbra cenzurii a însoțit omenirea în toate epocile. În 1935, Anne Lyon Haight a publicat un volum masiv cuprinzând lista tuturor cărților interzise din anul 386 înaintea erei noastre, până la acea dată2. Lista a fost actualizată periodic pentru a ține pasul cu eforturile cenzurii mondiale. Ultima ei actualizare datează din 1978, la un an după moartea autoarei, când Chandler B. Grannis, îngrijitorul noii ediții, a încercat să aducă la zi sinistrul inventar3. În prefața la noul volum, Grannis începe prin a se minuna de „numărul mare al oamenilor care încearcă să-i împiedice pe alți oameni să citească anumite lucruri“ și sfârșește prin a admite că în cei mai mulți dintre noi există, latent sau manifest, „impulsul“ de a cenzura. Observă apoi că accesul la o poziție de putere dă frâu liber acestui impuls, dar constată că și cei care nu sunt învestiți cu autoritate au tendința de a cenzura lecturile celorlalți, parțial din dorința de a exercita o doză de influență asupra lor, și parțial pentru a se „apăra de propriile lor frici“. În virtutea acestor frici, cuplate sau nu cu o poziție de autoritate, în mileniul acoperit de inventarul Haight-Grannis, mii de titluri au fost eliminate sau propuse spre eliminare, 70 dintre ele bucurându-se chiar de onoarea arderii pe rug. Lista începe cu Homer și continuă cu Confucius, trece prin Aristofan și Apuleius, include egalitar Biblia, Talmudul și Coranul, îi pune alături pe Kant și Casanova, pe Goethe și Balzac, pe Hardy și Zola, pe Oscar Wilde și Lenin. Ca să nu mai vorbim de Joyce și D. H. Lawrence. Și tot așa, până la Sylvester și pietricica fermecată, a lui William Steig, pe care, în 1977, bibliotecile din statul Illinois au fost somate să o elimine de pe rafturile lor de către Asociația Polițiștilor pe motiv că, printre animalele antropomorfizate care constituie personajele cărții, polițiștii sunt reprezentați sub formă de porci (deși sunt personaje mai degrabă pozitive). Asociația Bibliotecilor din Statele Unite a semnalat probleme similare în 11 state. Dar, după cum observă Charles Rembar în eseul care precedă inventarul cărților cenzurate, când mai drastic, când mai soft, de-a lungul secolelor, niciuna dintre cărțile menționate acolo nu a fost interzisă „simultan“ în întreaga lume, nici măcar în toate statele americane, iar interdicțiile au fost limitate în timp.
Dar o actualizare a inventarului cărților cenzurate ar fi, cred, imposibilă pentru ultima jumătate de secol. Inventarul Haight-Grannis înregistrează sub o mie de titluri, pe când pentru anul 2022 (considerat an-record pentru numărul cărților puse, într-un fel sau altul, sub interdicție), Asociația Bibliotecilor din Statele Unite semnalează 2500 de cărți pentru a căror (cerere de) punere sub interdicție există documente, estimând că numărul real al acestor cărți este mult mai mare. El nu include numărul tot mai mare de cărți înlăturate preventiv de pe rafturi de bibliotecari timorați, care se tem pentru slujbele lor, nici măsurile editurilor sicofante, sau al deținătorilor de copyright care, ca să nu-și pericliteze vânzările ultragiind un public quasi-isteric, cosmetizează grosolan sau suspendă publicarea unor titluri care decenii întregi s-au bucurat de popularitate. La sfârșitul lui 2021, de pildă, Dr. Seuss Enterprises a anunțat suspendarea publicării a șase cărți aparținând iconicului autor Dr. Seuss. Și nici Roald Dahl n-o duce mai bine: în 2023 editura britanică Puffin a introdus sute de modificări în cărțile acestuia, pentru a nu ofensa cititorii care s-ar putea identifica cu personajele taxate cu epitete negative (gras, urât etc.). PEN America susține că, după cercetările sale, numărul cărților vizate de cenzură în perioada 2023-2024 ar atinge 10 000. Iar trendul este ascendent…
În mod tradițional, cenzura afectează textul înainte de publicare. DEX-ul chiar o definește ca pe un „control prealabil“. Dar nu puține sunt cazurile în care cenzura se manifestă ulterior publicării, ca reacție a unui grup de cititori ultragiați de textul în cauză, care solicită autorităților înlăturarea lui. Iar autoritățile, bibliotecile, librăriile și editurile dau curs acestor solicitări, retrăgând cartea inculpată de pe piață.
Nu o dată autorul însuși își toarnă cenușă-n cap pentru a reintra în grațiile publicului. În noiembrie 2024, Jamie Oliver, de astă dată în calitate de autor al unui roman pentru copii (Billy and the Epic Escape, Tundra Books, 2024), și-a făcut mea culpa cu tam-tam în Australia, unde tocmai își lansa și cea mai recentă carte de bucate (Simply Jamie), pentru că unul dintre personajele cărții e o fetiță de origine aborigenă. Fetița nu este în niciun fel pusă într-o lumină proastă – dimpotrivă, se integrează perfect în grupul eroilor poveștii –, dar grupul consultativ pentru probleme de educație al populației australiene aborigene (The National Aboriginal and Torres Strait Islander Education Corporation – Natsiec) a condamnat cartea lui Oliver ca ultragiantă și lipsită de respect, acuzându-l pe autor că a contribuit la „eradicarea, trivializarea și stereotipizarea populației aborigene și a experiențelor sale“. Jamie Oliver s-a declarat public „distrus“ (devastated) de impietatea comisă și împreună cu editura responsabilă (Penguin Random House UK) au decis retragerea cărții din librării. Interesant în acest caz (și în multe alte cazuri similare) este faptul că cenzura nu se mai exercită de pe poziții de forță, ci în numele unei vulnerabilități asumate vindicativ.
Dacă vom considera cenzură a unei opere literare orice imixtiune care o împiedică să ajungă la public (sau să ajungă acolo în forma intenționată de autor), problema cenzurii devine și mai complexă. Tradițional, instrumentul simbolic al cenzorului este foarfeca. Dar excizia textului poate implica instrumente mult mai subtile. Textul poate fi nu doar diminuat, ci și augmentat tendențios. Un exemplu extrem este cazul relatat de Radu Paraschivescu al traducătorului care, de câte ori se intersectau două personaje în cartea pe care o traducea, le angaja într-o scenă erotică dezvoltată pe câteva pagini. După André Lefevere, și traducerea poate fi o formă de cenzură pentru că orice traducere este o rescriere și orice rescriere devine o chestiune de ideologie și putere pentru că implică perspectiva și ideologia persoanei care rescrie4.
Pe lângă cenzura practicată de traducător, există și cea practicată de admirator. În 1598, când Shakespeare a terminat de scris partea a doua din Henric al IV-lea, părea să se fi încheiat și cariera dramatică a lui Sir John Falstaff. Dar la scurtă vreme, jovialul cavaler revine pe scenă în rolul principal din Nevestele vesele din Windsor, la cererea imperioasă a Reginei Elisabeta I care, vrăjită de prima apariție a lui Falstaff, i-a comandat bardului resuscitarea personajului în termen de 14 zile. Este o situație în care cenzura are un efect benefic. Sau poate nu, dacă ne gândim că Nevestele vesele… se bucură de mai puțină apreciere din partea criticii.
Există și un caz celebru în care intervenția drastică într-un text poetic, ce-i drept, făcută de un poet redutabil, cu acordul autorului, i-a adus operei beneficii incontestabile. Este vorba de poemul lui T. S. Eliot, The Waste Land, prelucrat masiv de Ezra Pound. Facsimilul textului inițial al lui Eliot (Faber and Faber, 1971), cu tăieturile, comentariile și corecturile lui Pound, care aparent modifică radical poemul, – deși nu face decât să-i elibereze esențele – arată, la prima vedere, ca un manuscris devastat de cenzură. Redactarea, trebuie să recunoaștem, este și ea – tehnic – o formă de cenzură și nu puțini autori obiectează când se intervine, chiar și motivat, în paginile lor.
În 1954, Tom Godwin, figură marcantă a literaturii SF din epocă, s-a simțit cenzurat când John Campbell, reputatul redactor al revistei Astounding SF, i-a respins povestirea The Cold Equations, impunându-i să modifice radical finalul. După ce a refăcut textul de mai multe ori, fiind refuzat de fiecare dată, autorul a acceptat sugestia redactorului de a ucide personajul pe care încerca să-l salveze, iar The Cold Equations a devenit textul care l-a consacrat până în ziua de azi. La fel, la îndemnul agentului său, autorul canadian Andrew Davidson și-a amputat semnificativ romanul de debut, The Gargoyle, respins sistematic de edituri, reducându-l de la 800 la 400 de pagini. În 2008, noua variantă a fost achiziționată de editura Canongate pentru suma fără precedent de 1 250 000 de dolari. Mă întreb dacă „tăierea“ masivă a romanului, impusă de factori exteriori, poate fi considerată un act de cenzură. Desigur, cei care cenzurează un text o fac – susțin ei –, din considerente morale, pentru a proteja cititorul. Dar putem argumenta că, în acest caz, cititorul a fost „protejat“ de o cantitate de text superfluă, care i-ar fi consumat inutil timpul.
Uneori și ilustratorul poate acționa ca un cenzor. John Tenniel a refuzat să ilustreze capitolul despre viespea cu perucă din cartea lui Lewis Carroll, Peripețiile Alisei în Lumea Oglinzii, obligându-l să-l elimine, printr-o scrisoare foarte acidă, trimisă în 1870. Capitolul, deși redescoperit între timp, nu și-a regăsit nici acum locul în carte.
Există, în fine, și cenzura practicată de însuși autorul cărții – și nu mă refer aici la autocenzură. În 1971, a apărut, fără vreo opoziție din partea cenzurii, „manualul“ subversiv al lui William Powell, The Anarchist’s Cookbook (Lyle Stuart Inc.), care oferă rețete pentru cocktailuri Molotov și alte explozive artizanale, droguri „de casă“ și aparatură de sabotat sistemul. Cartea s-a vândut în milioane de exemplare, dar în 1976 autorul s-a convertit la anglicanism, și-a renegat cartea, militând fără succes pentru scoaterea ei din circulație. Între timp, drepturile nu-i mai aparțineau. Cartea a continuat să se publice, spre frustrarea autorului. De astă dată, cenzura pare să nu fi funcționat.
Nu neg că ar putea exista și cenzori „buni“, deși bunătatea lor e fatalmente relativă.
Mă gândesc la autorul lui Oblomov, Goncearov, care în 1855 a acceptat postul de cenzor în Rusia țaristă. Din această poziție a facilitat publicarea unor autori ca Turgheniev, Necrasov și Dostoievski, care la momentul respectiv n-ar fi avut nicio șansă împotriva cenzurii. Sprijinul acordat acestora i-a atras resentimentele superiorilor, dar și reproșurile unor autori contemporani pentru colaborarea cu o asemenea instituție. Un an mai târziu, când măsurile impuse de cenzură s-au înăsprit, Goncearov s-a retras din funcție.
Există, desigur, și cenzori neoficiali – personalități aflate în poziții de autoritate cărora, dintr-un motiv sau altul, le cășună pe câte-o carte și caută să-și exercite influența politică pentru a-i bloca publicarea sau pentru a o retrage de pe piață. La noi s-a discutat sporadic în presă cazul politicianului care l-a dat pe Marele Uriaș Prietenos al lui Roald Dahl pe mâna Oficiului pentru Protecția Consumatorului, pe motiv că folosește „expresii greșite și cuvinte care nu există“ (deși nu părea deranjat de folosirea expresiilor greșite de către colegii lui de partid). Acesta e un caz mai degrabă amuzant – deși amenda plătită de o librărie care comercializa cartea nu a fost deloc amuzantă. Dar există și cazuri sinistre de tentativă de cenzură. În istoriile cenzurii, inclusiv în inventarul Haight-Grannis, cărțile cu Alisa ale lui Lewis Carroll figurează ca cenzurate în China. Nu s-a ajuns chiar până acolo, dar în 1931, generalul Ho Chien – altminteri expert în literatura clasică chineză – a pornit o campanie susținută împotriva publicării traducerii Alisei în China. Motivul invocat de el era că în această carte animalele vorbesc, se îmbracă și se comportă ca oamenii și e subversiv, insista el, să punem semnul de egalitate între animale și oameni. Ceea ce mi se pare remarcabil e însă că generalul Ho Chien a rămas în istorie pentru executarea lui Yang Kaihui, soția lui Mao Zedong, și a lui Wu Ruolan, soția gravidă a comandantului armatei de eliberare chineze, generalul Zhu De, pe care a decapitat-o în 1929 și i-a expus capul la intrarea în orașul Ganzhou din provincia Jiangxi, ca avertisment pentru simpatizanții comunismului. Cum de nu s-o fi identificat cu Regina Roșie al cărei slogan era „Tăiați-i capul“? În orice caz, profilul generalului Ho Chien mi se pare cât se poate de compatibil cu statutul de cenzor. La fel ca profilul personajului lui Cehov, Majurul Prișibeev, care „cenzura“ pe oricine pentru orice, iar când a fost pus sub acuzare pentru abuzurile sale a replicat: „Vinovat nu sunt eu, ci toți ceilalți!“ – o declarație cât se poate de potrivită pentru toți cei mânați de impulsul de a cenzura.
Înainte de a începe să lucrez la acest articol, eram convins că știu ce e cenzura. Dar când am început să-l scriu, m-am trezit în situația lui Augustin care, vorbind despre timp în Confesiuni, mărturisește că, dacă nu-l întreabă nimeni, știe ce-i timpul. În schimb, dacă-l întreabă cineva și încearcă să-i explice, nu mai știe. Nici eu nu mai știu ce e cenzura, dar știu că există și că, asemenea Partidului din poezia lui George Lesnea, cenzura e-n toate – e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde (sau nu) la soare.
- Leonard S. Marcus (ed.), You Can’t Say That! Writers for Young People Talk About Censorship, Free Expression, and the Stories They Have to Tell, Candlewick Press, 2021, Penguin Random House, 2023. ↩︎
- Anne Lyon Haight, Banned books: Informal Notes on Some Books Banned for Various Reasons at Various Times and in Various Places (New York, R. R. Bowker, 1935, 1955, 1970, 1978). ↩︎
- Anne Lyon Haight BANNED BOOKS 387 b.c. to 1978 a.d. [1935]. Fourth Edition of Banned Books: Informal Notes, Updated and Enlarged by Chandler B. Grannis. With an Opening Essay by Charles Rembar, Esq. R. R. Bowker Company, New York & London, 1978. ↩︎
- André Lefevere, Translation, Rewriting, and the Manipulation of Literary Fame. London/New York, Routledge, 1992, p. 151. ↩︎
Imagine reprezentativă: Card Division of the Library of Congress, c. 1900-1920
