La job, stau toată ziua cu nasul în articole de AI și îmi dau seama că tehnologia nu e suficient de avansată încât să producă opere de artă de luat în considerare.
Dintr-un milion de încercări, e posibil ca AI-ul să producă o capodoperă, ceea ce mă duce cu gândul la „teorema maimuței infinite“: într-un timp infinit, o maimuță aflată în fața unei mașini de scris va tasta aleatoriu toate textele posibile, inclusiv operele complete ale lui Shakespeare. Niște cercetători chiar au pus o tastatură în preajma a șase macaci și tot ce au putut scoate de la ei în șapte săptămâni au fost cinci pagini neinteligibile în care predomina litera „S“. Masculul alfa s-a enervat și a lovit tastatura cu o piatră, iar alți macaci au mers mai departe și au urinat pe tastatură – nu toți știm să gestionăm blocajul scriitorului.
AI-ul nu este însă un macac. Dimpotrivă, generează conținut scris complex, coerent și creativ. Nu scrie la fel de bine ca un om de litere (definit în sensul larg, ca o persoană cu studii, abilități sau preocupări literare), dar cu siguranță produce conținut scris mai bun decât al multor oameni. Să punem afirmația într-un context mai larg: asumând că oamenii de litere constituie 20% din populația planetei (un procent exagerat de mare, oricum), înseamnă că AI-ul scrie la fel de bine sau mai bine decât 80% din populația planetei. Ceea ce e enorm!
Nu o să avem însă un ChatGarcíaMárquez prea curând. În ciuda entuziasmului generalizat, ritmul progresului tehnologic și al impactului social este mai degrabă lent – legea lui Amara spune că „tindem să supraestimăm efectul tehnologiei pe termen scurt și să subestimăm efectul ei pe termen lung“.
Dar la un moment dat vom avea un ChatGarcíaMárquez. Și de la această asumpție vreau să pornesc discuția în acest articol. Aș citi un roman scris de AI? Aș folosi AI-ul să scriu o poveste? Este ficțiunea generată de AI artă? Mai are sens să te chinui trei ani cu un roman când AI-ul poate scrie unul mai bun în trei minute? De ce ne supără ideea că un AI ar putea scrie povești excepționale?
Astea sunt câteva dintre întrebările la care vreau să(-mi) răspund.
Să pornim de la ceea ce este într-o bună măsură evident: AI-ul nu are conștiință, nu are experiențe personale. Este un model probabilistic ultra-complex antrenat pe un set de date inimaginabil de mare – un „papagal stocastic“, așa cum mai este câteodată numit. AI-ul nici măcar nu înțelege cuvinte. Când interacționăm cu ChatGPT, întrebarea noastră este mai întâi transformată în numere (vectori) care sunt mai departe procesate de un model matematic. Drept răspuns, modelul generează alte numere (vectori) care sunt transformate înapoi în cuvinte pe care să le putem înțelege. Dacă la o lansare de carte un AI ar fi întrebat de un om din public „care este procesul tău de scriere?“, AI-ul ar răspunde „cuvânt cu cuvânt“, pentru că în funcție de întregul context (reguli gramaticale, cuvinte anterioare din frază, contextul întregii conversații etc.), AI-ul scrie cuvânt cu cuvânt, alegându-l pe cel cu probabilitatea cea mai mare să urmeze în contextul respectiv.
Cred că deja devine clară direcția în care vreau să duc discuția: e oare important ca scriitorul poveștii să aibă conștiință și experiențe personale (care să ducă împreună la o identitate și o istorie personală)? Pentru că, în linii mari, aici cred că ar fi marea diferență – altfel, mintea umană pare și ea tot un model matematic (nu am spațiu să divaghez cu o argumentare aici, să ne gândim doar că cercetătorii încearcă să recreeze mintea umană folosindu-se de matematică, iar rezultatele de până acum arată că sunt pe drumul cel bun).
Pentru a răspunde, aș vrea mai întâi să propun următorul experiment de gândire: cum ar fi dacă am citi cărțile fără să știm absolut nimic despre cine le-a scris? Să spunem că ne place mult o poveste, dar nu știm cine a scris-o – mai contează dacă autorul are conștiință și experiențe personale? Cartea a fost citită, ne-a plăcut și, în afară de asta, câte cărți proaste scrise de oameni n-om fi citit până acum? Povestea să fie bună.
În afara acestui nerealist experiment de gândire, însă, discuția devine spinoasă. Odată ce știm că autorul este un AI, intervine o problemă: avem în față un autor care scrie despre experiențe umane fără să le fi trăit. Tot ce știe, AI-ul știe de la oameni, dar asta cu siguranță nu-l face om. A fi om e strâns legat de a trăi într-un anumit corp care se simte (fenomenologic) într-un anumit fel. De unde rezultă că AI-ul nu va fi niciodată om (asta dacă nu se va ajunge la recrearea completă a unui om – însă atunci conceptul de inteligență „artificială“ și-ar pierde semnificația, pentru că inteligența creată ar fi cât se poate de naturală).
Așadar, aș citi un roman știind că este scris de un AI? De curiozitate, de câteva ori, sigur că da. Însă, cum poveștile sunt despre experiența umană (chiar și atunci când ea e personificată în entități non-umane), e firesc să aleg o poveste scrisă chiar de un om. Există șansa să găsesc o poveste „reală“, autentică – asumând că scriitorul e priceput. AI-ul, în schimb, garantează lipsa autenticului. E o mașinărie matematică impersonală care reciclează scrisul altor oameni. Aș citi, totuși, cu maximă curiozitate, o carte scrisă de un AI capabil de experiență personală. Ar fi fantastic să pot citi despre o experiență cvasi-umană, despre ce-ar putea însemna să fii într-un alt fel de corp. Nici nu e clar dacă o astfel de experiență ar fi transmisibilă în cuvinte, dacă am putea să o înțelegem, dar simpla idee mă intrigă. Însă aici vorbim deja de un viitor îndepărtat când oamenii vor descoperi cum să creeze conștiință și abia în acest ultim caz mi se pare interesant să încerc să răspund dacă literatura produsă de AI este artă. Și nu văd de ce nu ar fi, mai ales în măsura în care este rezultatul unor experiențe personale și oferă o perspectivă personală asupra lumii – deja mi-am trădat criteriile despre definirea artei.
Desigur, discuția poate fi purtată și în privința unui AI lipsit de conștiință, iar aici dezbaterea cred că se învârte în jurul a două concepte: rezultat și proces. Dacă rezultatul artistic e tot ce contează, atunci romanul unui ChatGarcíaMárquez fără conștiință poate fi considerat cu ușurință artă. Nu are importanță că romanul a fost generat de un model matematic în mai puțin de trei minute. Ceea ce contează e că îndeplinește toate criteriile romanului și satisface cititorul – chiar și dacă ar fi un roman slab, tot poate fi încadrat ca artă. Dacă ne interesează însă și procesul, perspectiva se schimbă fundamental. Să comparăm, spre exemplu, două romane despre maternitate: unul este generat de ChatGarcíaMárquez în câteva minute, iar celălalt este scris în câțiva ani de o femeie care a experimentat grețurile sarcinii, durerile nașterii, explozia de oxitocină în clipa în care și-a văzut fetița, nopțile nedormite din primii ani etc. Chiar și dacă romanul lui ChatGarcíaMárquez ar fi mai bun, nu cred că mai e nevoie să detaliez de ce nu e artă dacă acordăm o importanță și procesului, nu doar rezultatului.
Mergând mai departe, aș vrea să construiesc pe asumpțiile enunțate până acum și să explorez câteva consecințe practice. În primul rând, pare că ne îndreptăm spre o perioadă a scrisului (și a artei, în general) în care experiența personală va fi din ce în ce mai importantă, mai ales atunci când judecăm calitatea unui creații literare. Cu cât vei reuși să fii mai personal, cu atât vei sta mai departe de AI. Dacă scrii (doar) după rețete, nu doar că te vei confunda cu AI-ul, riști să fii acuzat de plagiat. Deși există deja discuții despre dezvoltarea unui „AI watermark“ – o ștampilă digitală pusă pe orice conținut generat de AI – lucrurile cred că vor fi întotdeauna discutabile în zona artei și va fi greu de spus dacă e AI sau nu, mai ales când vine vorba de text, unde e mai greu să dezvolți o astfel de ștampilă digitală.
Felul în care va arăta piața de carte în epoca lui ChatGarcíaMárquez e greu de prezis. Cert e că aceleași forțe economice de bază (cerere, ofertă, profit) o vor modela. Nu e nicio îndoială că cele mai multe edituri vor alege costuri de producție mai mici și vor încerca conținut AI – cititorii vor decide dacă acesta e un model de business lucrativ. La polul opus, vor fi edituri care își vor construi întregul brand în jurul ideii de originalitate umană. Și în cazul lor, tot cititorii vor avea ultimul cuvânt de spus.
Până în acest punct al articolului, m-am raportat la AI ca la un potențial scriitor. Dar dacă l-aș privi mai puțin ca pe un adversar și mai mult ca instrument de lucru? Ce ar putea face ChatGarcíaMárquez pentru mine? Asumând că în următorii ani va deveni suficient de priceput, ar putea da un feedback util, din mai multe perspective. Spre exemplu, mai jos l-am rugat pe Chat GPT 3.5 să simuleze un atelier de scriere creativă și să-mi dea feedback pe începutul romanului meu din cinci perspective:
1. Ești un profesor de scriere creativă.
2. Ești un student și ai o poziție extrem de critică, îți place să umilești.
3. Ești un student care nu are curaj să dea feedback onest și îl minte pe autor.
4. Ești un student priceput în a analiza un text literar și dai feedback onest și empatic.
5. Ești un student care face paradă de propriile cunoștințe și folosește limbaj de lemn care nu spune aproape nimic.
Răspunsurile să fie scurte (două-trei propoziții pentru fiecare tipologie). Textul literar e următorul:
Capitolul 1: A professional loser
– Îmi pare rău de întârziere, a fost un accident pe la Victoriei.
– Stai liniștit! Maria, îmi pare bine!
– Andrei!
Cu trei ore înainte de a o cunoaște pe Maria, Andrei stătea proptit de balustrada rece a balconului său de la etajul unsprezece și privea absent lumina roșie și intermitentă a unui avion îndepărtat. Se gândea că toți oamenii urăsc într‑un fel ceea ce fac și o variantă ar fi să aleagă ce îi provoacă cel mai puțin dezgust.
Răspuns ChatGPT:
Profesor de scriere creativă: Textul are un început promițător, introducând un dialog natural și o situație cotidiană recognoscibilă. Îmi place felul în care se schimbă rapid perspectiva de la dialog la introspecția personajului principal, însă ar putea beneficia de o descriere mai amănunțită a decorului și a stării emoționale a personajelor.
Student critic și umilitor: Încă un clișeu cu un personaj care se plânge de viața sa plictisitoare. Dacă vrei ca cineva să citească acest roman, ar trebui să începi cu ceva mai captivant decât un monolog interior banal și o întâlnire forțată.
Student mincinos și lipsit de curaj: Wow, ce început captivant! Chiar simt că mă identific cu Andrei și sunt curios să aflu mai multe despre relația lui cu Maria și cum va evolua povestea.
Student onest și empatic: Îmi place naturalețea dialogului și introspecția lui Andrei, care aduce o notă de realism. Cu toate acestea, cred că ar fi util să incluzi mai multe detalii despre mediul înconjurător și starea emoțională a lui Andrei pentru a crea o conexiune mai profundă cu cititorul.
Student care folosește limbaj de lemn: Textul tău reflectă o profundă înțelegere a condiției umane și utilizează un registru stilistic adecvat pentru a reda complexitatea interioară a personajului principal. Structura narativă promite o dezvoltare armonioasă a intrigii și a relațiilor interpersonale.
După cum se observă, ChatGPT 3.5 nu este prea performant, dar lucrurile se vor îmbunătăți semnificativ în următorii ani. Totodată, trebuie ținut cont și că ChatGPT este un model conversațional generalist, pe când un potențial ChatGarcíaMárquez ar fi antrenat în mod special (fine-tuned) pentru literatură.
Pe lângă feedback, ChatGarcíaMárquez ar putea fi folosit și la generarea de idei, mai ales atunci când intri în „blocajul scriitorului“. Însă aici lucrurile devin din nou spinoase și se învecinează cu plagiatul – ce faci dacă AI-ul îți dă o idee genială pentru un final pe care îl căutai de luni de zile? Nu am un răspuns hotărât, dar nu mă pot abține de la acest „whataboutism“: ce faci dacă acea idee originală o primești de la un prieten scriitor sau un coleg de la un atelier de scriere creativă?
Cu acest paragraf se termină și divagațiile mele pe acest subiect fascinant unde speculația e deocamdată principala metodă de discurs. Poveștile oamenilor vor fi întotdeauna speciale câtă vreme ele sunt povestite chiar de oameni și nu de computere care reciclează experiențe umane pe care nu le înțeleg. E bine să apărăm ce e al nostru, dar în același timp ar fi grozav să rămânem deschiși la posibilitatea că într-o bună zi inteligența artificială să creeze propriile povești pe care să le citim cu un amestec de curiozitate și spaimă.
Imagine: Fotografie cu Gabriel García Márquez generată de ChatGPT
