Că o lucrare muzicală poate să fie și chiar este o entitate sălbatică, al cărei singur părinte este compozitorul care i-a dat viață, am putut să aflu la concertul din 15 aprilie 2022. Susținută la Auditorium Maximum (a Universității Babeș-Bolyai), reprezentația publică a avut trei protagoniști. Primul a fost dirijorul Dmitrii Chiricov, student la secția Interpretare (clarinet, clasa conf. univ. dr. Răzvan Poptean), precum și la secția Dirijat (clasa conf. univ. dr. Matei Pop). La concert am mers dintr-o pură solidaritate față de Dmitrii, care îmi este și student la disciplina Citire partituri, un tânăr responsabil și, ceea ce este important, deținător al unei puternice motivații profesionale, dar și a unei asumări în ceea ce privește propriile intenții artistice. Și nici nu mi-am putut imagina ceea ce avea să mi se întâmple, cu atât mai mult a fost surprins publicul care umpluse sala.
De abia la primele sunete ale „Concertului nr. 3, op. 26 în Do major, pentru pian și orchestră” de Serghei Prokofiev, care l-a avut ca solist invitat pe al doilea protagonist al serii – Artemii Tolocenco –, am înțeles că pe scenă se desfășura ceva între „rodeo” și „safari”. Tânărul pianist, originar din Republica Moldova, era student în anul III la Conservatorul „Piotr I. Ceaikovski” din Moscova (la clasa profesorului Jakob Katsnelson), a inițiat dialogul cu dirijorul și, respectiv, „competiția” cu orchestra într-un surprinzător de firesc și natural mod posibil, de parcă nu ar fi fost vorba despre una dintre cele mai dificile lucrări ale repertoriului pianistic și orchestral mondial. Atât în Partea I, cât și în Partea a II-a, tânărul interpret a fost în fruntea acestei „rebeliuni” sau a acestei „vânători” dezlănțuite.
Și, poate, doar datorită controlului sever al lui Dmitrii, dirijorul, asupra orchestrei, am realizat că, de fapt, întâi de toate trebuia „îmblânzită” orchestra, condiție necesară pentru a apărea posibilitatea de trece la „îmblânzirea” muzicii. Un „rodeo” în primul caz, și un „safari” în cel de-al doilea. O gestualitate bine calculată și controlată, o stăpânire atât a partiturii, cât și a întregului colectiv de interpreți – o orchestră simfonică formată din studenți și absolvenți ai Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca –, i-au permis dirijorului să fructifice întreg potențialul sugestiv al lucrării. Iar orchestra a evoluat surprinzător de bine. Da. Surprinzător de bine.
Cu un material muzical extrem de complex, acest concert pentru pian al lui Prokofiev provoca o justificată teamă că această orchestră simfonică, având în componență doar studenți, va fi o victimă perfectă a neastâmpărului modernist care, pur și simplu, țâșnea din fiecare pagină a partiturii. Iar căzând orchestra, următoarele „victime” trebuiau să fie atât dirijorul, cât și pianistul-solist. Așa mi-am putut explica și acea înfiorare pe care întotdeauna o trăiesc înaintea fiecărui concert, deoarece „fiara” nu iartă niciodată pe nimeni. Nici măcar pe profesioniști.
Lupta adevărată s-a dat, însă, în a doua parte a serii, atunci când a fost intepretată „Simfonia a IV-a, op. 36 în fa-minor”, de Piotr I. Ceaikovski. Era evident că după „domesticirea” reușită cu succes a concertului lui Prokofiev în special orchestranții s-au relaxat. Și asta fără ca cineva să se fi gândit la o un al doilea succes. Notele erau învățate. La repetiții totul părea a sugera un pronostic pozitiv. Simfonia însăși era un „șlagăr” al podiumurilor de concert. Iar Muzica a încercat să se răzbune în chiar primele două părți ale lucrării, punându-l pe dirijor în fața sonorității care, pur și simplu, risca să decimeze orchestra. Dubla sarcină de a-i readuce pe propriii colegi la viață și de a asigura coeziunea interpretării a fost realizată de abia la sfârșitul Părții a II-a, Andantino in modo di canzona. Confruntarea fusese câștigată, Muzica s-a lăsat „îmblânzită”, iar părțile a III-a, Scherzo: Pizzicato ostinato, și mai ales a IV-a, Allegro con fuoco, aceste ultimile două părți au produs o următoare revelație. Și anume că „îmblânzită” fiind, și fără a-și fi uitat pe autenticul părinte, Muzica se recunoaște și în interpreții care au reușit să-i înțeleagă și să-i asume identitatea. Cu alte cuvinte, au reușit pe parcursul interpretării să-i devină egali.
Pentru dirijorul Dmitrii Chiricov a fost un concert de debut. O primă prezentare în fața publicului, dar și o primă confruntare atât cu orchestra, cât și cu muzica însăși. Cu Prokofiev și cu Ceaikovski. Un examen care trebuia să releve, ca într-un ritual de inițiere, adevărata identitate de „îmblânzitor”, deoarece la rându-i, muzica își relevă identitatea doar fiind „îmblânzită”.
Această primă experiență a relevat însă o problema fundamentală care stă în fața oricărui dirijor – orchestra. Nu este vorba despre partitură – o simplă „carte” cu toate notele scrise de compozitor. Nici concepția și nici stilul – clasic, romantic sau modernist – nu sunt o problemă. Deoarece nu este suficientă o singură persoană – dirijorul – care ar înțelege perfect ce are de făcut, atâta timp cât între dirijor și muzică stă grupul de interpreți-instrumentiști. Și atunci, una din două: fie este vorba despre mai mulți indivizi și individe care știu a citi note, se pricep la mânuirea (relativ bună a) unui instrument și se adună pentru a cânta ceva împreună, fie despre un grup de complici porniți sub conducerea dirijorului la un „safari” întru „îmblânzirea” unei entități sonore cu un comportament imprevizibil.
Pe primul loc a fost pus imperativul unei formări profesionale, singura care-i oferea autoritatea indiscutabilă prin care un dirijor își impune concepția și îi convertește pe interpreții orchestrei la complicitate. Așa s-au înlănțuit mai multe masterclassuri, întâi de toate la clarinet, instrumentul-„geamăn” al lui Dmitrii: cu Damien Bachmann (Elveția), Serghei Eletskiy (Rusia), Sérgio Pires (Portugalia), Han Kim (Coreea de Sud), Tibor Reman (Germania) și Giovanni Punzi (Italia). Și, evident, au urmat și masterclassurile la dirijat: cu Daniele Gatti (Italia), Konrad von Abel (Germania), András Vass (Ungaria) și, în final, cu celebrul dirijor român Cristian Mandeal.
Au urmat alte patru concerte care, după primul succes cu Prokofiev și Ceaikovski, au devenit tot atâtea evenimente însoțite de un tot mai mare interes al publicului. Un interes explicabil prin simplul fapt că era vorba despre un student care, iată, își asumase suprasarcina de a începe cariera concertistică încă înainte de a dobândi sacrosancta legitimitate a unei diplome de licență.
Al doilea concert – din 7 iulie 2022, la Studioul de Concerte ANMGD – se impunea drept unul cu o importanță crucială, deoarece trebuia fie să infirme, fie, din contră, să afirme valoarea tânărului dirijor. Dar să și demonstreze aptitudinile de „îmbânzitor” ale acestuia. Mai mult, lucrările selectate pentru interpretare de departe nu erau niște „bagatele”: un foarte frumos și în egală măsură complex „Concert pentru clarinet și orchestră de coarde”, op. 31, al compozitorului britanic Gerald Finzi, și celebra „Simfonie simplă”, op. 4, a lui Benjamin Britten. Cu asistența Orchestrei studenților de la ANMGD, solistul fiind un al doilea basarabean, clarinetistul Marin Moisei (anul III, clasa conf. univ. dr. Răzvan Poptean). Check.
În 7 decembrie 2022, la Auditorium Maximum (Sala de conferințe UBB) urmează un concert caritabil de strângere de fonduri, al treilea. În repertoriu apăreau două lucrări tot de Serghei, însă de această dată „Rahmaninov – Fantezia simfonică Stânca”, op. 7, și o următoare „felină” a muzicii universale, care este „Concertul nr. 3 pentru pian și orchestră, în re-minor” op. 30. Și de această dată a fost o surpriză – un concert monografic și un următor „safari” artistic. Solistul serii a fost Antoniu Nagy (anul IV, clasa prof. univ. dr. și un consacrat interpret pianist român Daniel Goiți). Check.
La al patrulea concert – 20 decembrie 2022, Studioul de concerte al ANMGD, lucrurile au fost deja mai clare și mai simple. De ce așa? Deoarece au fost anunțate două „șlagăre” ale repertoriului mondial – „Concertul pentru clarinet și orchestră”, KV 622, de Wolfgang Amadeus Mozart și, respectiv, „Concertul pentru pian și orchestră nr. 1”, op. 10, (din nou) de Serghei Prokofiev. Reușita „îmblânzirii” o garanta și autoritatea celor doi soliști, ambii basarabeni – clarinetistul Alexandru Bolganschii (anul II master, clasa conf. univ. dr. Răzvan Poptean) și pianistul Cristian Postoroncă (absolvent ANMGD, clasa prof. univ. dr. Daniel Goiți). Așa poate fi explicat faptul că în orchestră au fost prezenți și elevi ai Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță” din localitate. Or, anume acest concert a relevat și insuficiența acustică a Studioului de concerte, care în comparație cu Auditorium Maximum, se dovedea a fi o sală destinată doar concertelor camerale. Până la urmă – check – dirijorul confirmându-și autoritatea și adoptând direcția de consfințire a propriului nume drept blazon al unei certe consistențe valorice.
Maratonul concertistic – patru concerte doar în 2022 – a continuat cu două lucrări de Ludwig van Beethoven – celebrul „Concert pentru vioară și orchestră în Re-major”, op. 61 și nu mai puțin celebra „Simfonie nr. 6, Pastorala”, op. 68. Ambele au fost interpretate pe 1 martie 2023. Atmosfera cvasimozartiană a primei lucrări nu promitea niciun pericol, singura inadvertență fiind calitatea acustică necoresponzătoare a Studioului de concerte ANMGD. Era de anticipat că va fi compromisă anume strălucirea instrumentului solistic, dar și diversitatea timbrală a simfoniei. Solista Georgiana Cibișescu-Duran (România, clasa lect. univ. dr. Vlad Răceu) a trebuit să înfrunte vitregia ambientului, ducând interpretarea înspre final necătând la nimic. Devenise clar că formatul „studențesc” deja devenise mult prea „strâmt” pentru Dmitrii Chiricov. Ceea ce s-a adeverit cu deplină măsură în cazul Pastoralei. În egală măsură redevenise vizibilă nevoia de a controla și de a stimula orchestra. Cu alte cuvinte, „îmblânzirea” orchestrei însemna în primul rând disciplinarea acesteia în sensul cel mai direct al cuvântului – prezența „militară” și în egală măsură implicată la repetiții, notarea riguroasă a tuturor observațiilor dirijorului, acceptarea și asumarea concepției interpretative.
Înfăptuirea unei interpretări propriu-zis muzicale face vizibilă o periculoasă dialectică de depășire a mai multor praguri de acces la un veritabil profesionalism. Și astfel devine clar că adevărata muzică își face simțită prezența doar dacă, printr-o „îmblânzire” autoaplicată, însuși interpretul devine identic și astfel egal muzicii pe care o ia în lucru. O sarcină aparent insurmontabilă și o misiune (deloc aparent) imposibilă. Iar în contextul muzical clujean, dirijorul Dmitrii Chiricov deja a devenit pe bună dreptate un fenomen și, iată, o referință.
Reprezentat în poză: Dmitrii Chiricov
