Se știe că Silviu Petcu e un comic inconfundabil din Divertis – trupa umorului inteligent, politic, dar nepartizan – reunită și relansată în fața unor săli pline ochi din București și din țară. Ce nu știe toată lumea care-l știe e când s-a făcut Silviu Petcu de râs cel mai recent în afara scenei, dacă e umoristul care ar fi vrut să fie, dacă s-ar fi căsătorit cu el sau dacă a ucis vreo vietate ca s-o mănânce.
Înainte să-mi mărturisească asta el însuși, n-aveam habar că acest comediant e „de-a dreptul excitat“ de modul în care îi țâșnesc din cap ideile unui om creativ. Că poate pregăteam ceva mai acătării, nu doar un tir de întrebări neașteptate și deosebit de indiscrete dintr-o „anchetă“ care consfințește faptul că inenarabilul comediant are un umor la fel de spumos „în civil“ ca pe scenă.
„Noul Divertis, Divertis 2.0, a apărut în 2024. Noi suntem un fel de oglinjoară – «oglindă-oglinjoară, ce rahat mai facem în țară?!». Așa, o definiție simplă și rapidă: noi spunem ce se întâmplă în țară, într-o formă îngurgitabilă pentru public. Nu-i ca la teatru – avem un text scris de cineva și regizorul ne bate cu prosopul ud dacă nu respectăm întocmai, cuvânt cu cuvânt, cele scrise. Improvizația joacă un rol important, dar bineînțeles că se scrie și se repetă ca baza să existe, ca glumele să fie spuse bine. După aceea, depinde de talentul fiecăruia de a îmbunătăți gluma scrisă“, spune bărbosul.
El e și cel mai mare „globe-trotter“ de la Divertis. „Eu sunt un călător. Din 2005 am început, după 2011 am ajuns să călătoresc și foarte departe“, susține Silviu, care în aceste zile se află la capătul lumii (un vis împlinit – să ajungă la Polul Sud). Când ne-am întâlnit în redacție, i-am propus tot o călătorie, dar una prin mintea lui. Actorul care s-a suit cu vioiciune în tramvaiul 65 la începutul anului va putea fi văzut alături de „divertiși“ într-un nou show, la Sala Palatului, pe 25 noiembrie.
Cu ce ocazie te-ai făcut de râs cel mai recent în afara scenei?
De obicei mă fac de râs. Am un mare defect. Probabil sunt germenii Alzheimer ai prietenului german sau austriac care bate la ușă, cu care m-am împrietenit în ultimul timp, și uit. Deși am agenda pe telefon, pe Google, eu încă folosesc și agenda scrisă cu pixul sau cu creionul…
Chiar de tine sau ți-o scrie altul?
Eu o scriu, pentru că îmi dau și indicații, să nu-mi ridic falca de jos de uimire și să mă apuc de treabă. Și uit. Mă fac de râs când uit pur și simplu și mă întâlnesc cu o situație de genul: „mi-ai adus afișul?“. Era o promisiune către un domn. Dar cum să-ți spun? O să trăiesc 150 de ani, n-am griji, n-am chestii, deci uit complet. Era o discuție de la începutul lui decembrie și el mă întreba în februarie dacă i-am adus afișul. Discutat cu două luni înainte! „Tati, am uitat în secunda 18!“. Până în februarie e o viață de om. Între timp, am vizitat încă două continente, am făcut două turnee și el mă întreba de un afiș. L-am rezolvat. Adică, i-am dus afișul domnului respectiv, cu semnăturile noastre de turneu.
Care e cea mai delicată situație în care te-a salvat umorul?
Întotdeauna cu autoritățile, inclusiv în alte țări. Cu Poliția Română – fără să vreau, am trecut pe roșu, că nu trec niciodată pe roșu, îi urăsc pe cei care trec pe roșu. Dar era o coadă foarte mare, cu zăpadă, cu lapoviță, aglomerație, cum e în București și, pur și simplu, m-am lăsat dus de ultima mașină, prin intersecție. Tot vedeam o mașină de poliție în spate, a venit după mine vreo jumătate de kilometru, fără să facă semn cu farurile, m-a oprit pe la Arcul de Triumf și a spus: „să trageți pe dreapta“. Zic OK, dar ce-am făcut? „Ați trecut pe roșu“. Eu depășesc viteza legală deseori. Acolo, mă știu cu musca pe căciulă – am predat carnetul, am dat din nou examen… Mă grăbesc, nu-mi place să merg foarte încet, am treabă. Dar eu să trec pe roșu? Bun, și încep să povestesc, și cu umor „da, domnule, sunt prost, ce vrei să fac? Mâine plec în turneu și dacă mi se ia carnetul, cine conduce mașina?“. Mi-a dat un avertisment.
Iar în străinătate… Am locuit mai mult timp în India, vreo doi ani și jumătate, acum vreo 15 ani. Trebuia să-ți iei viză pe un an, mai multe intrări, complicat. La aeroport, cozi nesfârșite. Dacă vin cinci avioane o dată, sunt 1 500 de oameni care toți se duc la ghișee. Și sunt vreo trei pași. Toți fac exact același lucru: te întreabă de viză, când ai mai fost, unde locuiești. O doamnă, „clang-clang“, primele ștampile. Doi metri mai încolo, un domn verifică ce a făcut doamna. Apoi se mai uită unul o dată la tine – vorbesc doar de poliția de frontieră. La bagaje, altă chestie. Sunt foarte mulți. La un miliard și jumătate, trebuie să le dea ceva de făcut. Și atunci, aparatul de stat e „ori“ trei. Nu cum e la noi – dăm afară 12%, 20%, l-am auzit pe domnul Bolojan…. Tati, du-te în India, să dai 50% afară și deodată te trezești cu o jumătate de miliard de oameni care n-au de lucru. Acolo-i treabă serioasă, România e parfum, frate!
Bun, vine unul și mă întreabă cu ce mă ocup. „Actor. Comediant!“. În momentul ăla, a dat drumul, era un culoar nefolosit de nimeni, a dat jos niște bare pe acolo, a pus un covoraș și a zis: „dumneavoastră, pe aici!“. Deci să știi că mai există locuri pe lume în care se recunoaște că a fi actor e ceva bun. Facem noi ceva bun.
Ai face glume cu flatulențe pentru bani?
Nu. Adică, nu știu, stai puțin. Încă am bani, dar… Nu-s nici așa de umflat ca să fac… Horia, știi ce se întâmplă? Noi ne-am întâlnit când aveam toți 20 de ani. Deci cu 45 de ani în urmă. Normal că eram tineri, vorbeam cum vorbesc toți tinerii, cu diferite organe în gură. Dar niciodată nu ne-a trecut prin cap – educația pe care am avut-o, felul cum ne-am comportat cu oamenii din jur, cum se comportau oamenii cu noi – niciodată nu ne-au trimis în zona asta vulgară pe scenă. Pentru noi, pe scenă era important să te îmbraci cu niște pantaloni curați și o cămașă. În anii ’81-’85, mergeam cu costumul, cu pantaloni de spectacol. Erau pantalonii ăia bunii, pantofii ăia bunii și cămașa, ca să ne înțelegem. Nu prea-ți vine să te dezbraci. Dacă ai ceva de spus, o faci prin vorbă, prin interpretare. Și noi facem glume din alea, mai jos de brâu, să zic. Dar nu spunem niciodată, lăsăm creierul să se ducă el singur, să-și aleagă ce variantă dorește. Mi se pare mult mai bogată chestia asta decât să-i spui cuiva „ești prost“ sau „dă-ți chiloții jos, să vedem ce ai sau nu ai“. Nu folosim niciodată cuvintele astea pe scenă. Nu pot! Mai bine car niște saci. Decât să fac glume cu flatulențe, mai bine car niște saci în port. Cred că e OK, că îți dau și de băut…
Ai uitat vreodată o replică bună pe scenă?
Se mai întâmplă să ratez o glumă. Dar în ultimul timp, de când am reluat, mă concentrez atât de tare. Eu îmi repet întotdeauna ce am de făcut. Și toți colegii repetăm, lăsăm improvizația deoparte. Improvizații fără o repetiție a ideilor înainte eu cred că nu se pot face. Pentru că în momentul când ești liniștit, ai o bază, poți să construiești pe ea. Și te joci cu ea. Și îi surprinzi pe colegi. În fond, lumea habar n-are ce trebuie să spunem. Deci, dacă ai ratat o glumă, e din cauză că acolo nu era o glumă. OK, am trecut mai departe. Ți-e ție ciudă că trebuia să ai niște aplauze de la oameni și nu le-ai avut din cauza prostiei tale.
Ce ai pretins că ai, fără să ai?
Asta e o întrebare grea. Am pretins că știu să călăresc. Ca să obțin un rol. Noroc că nu l-am obținut. Că aveam o problemă, ha-ha-ha. Tot așa pentru un rol, trebuia să facem niște scufundări. Am pretins că… Eu am făcut scufundări, dar ca să ai autorizația… Pentru că scufundarea nu-i ca mersul pe cal, pe trotinetă sau pe bicicletă – dacă te-ai julit, OK. În apă nu-i cu julitul. În apă mori. Punct. E atât de simplu. N-am luat rolul. Eu vorbesc de eșecuri aici!
Ți-ai dat seama vreodată că n-ai suficienți bani pentru a achita consumația?
S-au întâmplat chestiile astea în anii ’90, când eram săraci. Adică săraci! Nu aș zice că acum sunt bogat, dar acum experiența îmi spune «aici nu intri». Mi s-a întâmplat să merg în piață în anii ’90, chiar mi-am amintit ieri de această expresie, «mă duc să cumpăr de la oameni», dacă mai ții minte. Deci nu de la stat, Alimentara, Aprozar, Gostat – de la oameni. «Mergem în piață să cumpărăm de la oameni!». Și m-am amuzat ieri, pentru că acum dacă îi spui oricui «mă duc la oameni» – toți sunt oameni! Pentru noi, asta era pe vremea cealaltă, de mult apusă. Și nu-mi permiteam să cumpăr «de la oameni» iaurt, smântână, brânză, banii erau pentru altceva, luai copilului rechizite… Cu timpul, Dumnezeu ne-a ajutat și am avut bani să cumpăr și de la oameni.
Când ai mințit ultima oară la doctor?
La doctor? Dar la doctor eu nu mint. Nu mint niciodată. Nu mint pentru că sunt atât de fricos și de panicos. Dacă mă doare ceva, merg peste tot să mă caut…
Care e cea mai subapreciată gluma pe care ai făcut-o?
Subapreciată? Este o chestie, dar e din istorie. În 1991, februarie, era atunci Podul de flori peste Prut, schimburi culturale cu Republica Moldova. Am plecat noi în februarie, iarnă grea și în Moldova, tati, erau niște nămeți! Și am plecat cu un autocar. Divertis și alți oameni de cultură, erau și scenografi din România, și scriitori, o gașcă de prieteni. Și am venit să dea și Divertisul niște spectacole. În limba română. Măi, a fost un semi-eșec, dacă nu un eșec cum trebuie! O dată, limba română nu se prea vorbea. Universul la care făceam noi referiri nu avea nici o legătură cu universul în care trăiau ei.
Țin minte o glumă la care făceam o pantomimă cu pianul, pe care o inventasem eu din timpul facultății, de prin ’82 cred că era. A fost o liniște în sală! Dar știi cum? Mormântală. Nu se auzea nici musca. Și unu’ din sală zice: „Uiti, mutu’, uăi“! Deci el a înțeles că este un mut pe scenă! Asta a fost ciocan în gură! Și a doua glumă. Vorbeau doi. Și unul zice: „Băi, Ioane, să-ți spun. Am fost ieri cu niște femei de 8 martie. Și-am băut până dimineață. Șî mă doare capul de numa’“. „Dar ce-ai băut, băi?“. „Am băut vin“. „Nu ești profesionist, băi. Fă ca mine, nu bea vin. Dă-o, băi, pe rachiu. Eu de 40 de ani beau rachiu și n-am nimica, băi. N-am nici casă, nici familie, nici nevastă, nici copii, nici bani!“. Era o glumă la care lumea, oriunde o spuneai, că erai pe pârtie, că erai într-un restaurant, că erai la sală, râdea! Glumele sunt subapreciate de obicei când ascultătorul nu are capacitatea de a înțelege ce-i spui tu. Vorbești o limbă străină. Sau este din alt sistem de referință, cum s-a întâmplat în Chișinău, nu poți să arăți verde, când la el verdele este roșu.
Ai îndrumat greșit vreun turist?
Nu, n-am îndrumat. Bănuiesc că și călătoriile pe care le fac și dragostea pentru călătorii se bazează pe o orientare în spațiu. Sunt disperat, dacă nu pot să știu unde sunt nord, sud. Problemele mele mari sunt ori în emisfera sudică, ori în zona ecuatorului. Până în 10 grade nord-sud față de ecuator, când umbra este sub tine. Am dat indicații când am știut exact unde mă aflu și puteam să-i spun omului pe unde s-o ia. Sau să-i spun să nu o ia prin râpa aia, că la Cinque Terre era căzut un mal…
Poț să ții un secret?
Nu.
Ce obicei ții cu tot dinadinsul să nu devină public?
Al meu. Acum, dacă îl spun, devine public.
De ce râdeai înainte și nu mai e „corect politic“ să o faci azi?
Eu am trăit așa, cu ironia față de ceilalți din jur pentru micile lor defecte. Că vorbesc mult, că întârzie, că mănâncă prea mult, că sunt grași, că sunt slabi, că-s negri. Eu fiind mai negricios, am luat tone de hate când eram mic. Dar când am crescut și unele lucruri au devenit politically correct, dintr-odată m-am trezit că nu mai poți să spui chestiile alea. Și mi se pare corect. M-am domolit. După 30 de ani, cel puțin, am devenit mult mai înțelept. E firesc să fie așa.
Cu ce calitate te lauzi excesiv?
Pot să vorbesc și să mă laud cu călătoriile pe care le fac. Dacă deschizi cumva portița, dintr-o greșeală pe care nu ți-aș ierta-o, și întrebi ce ai făcut acolo sau unde ți-a plăcut cel mai mult, cinci ore nu mă pot opri. A devenit o adicție. Și la nevastă-mea, la fel.
Ai plecat vreodată de acasă cu ciorapi găuriți?
Da. Când eram la școală, când eram mic. Acum și lungimea șosetei trebuie să fie regulamentară. Pentru că, pe scenă, totul trebuie să fie impecabil.
Care e cel mai mare obiect pe care ți l–ai însușit dintr-o cameră de hotel?
Știi ce am luat? Am luat și recunosc asta. Papuci de unică folosință, sunt extraordinar de folositori, pe mocheta aia au trecut sute de oameni, nu știi ce-i pe jos pe acolo.
Ai pus la loc pe grătar o bucată de carne care căzuse pe jos?
Da, cum? Vai, Doamne, la mici este blasfemie. Fac „fu-fu“ (imită suflatul) și, când l-ai pus pe foc, toți microbii sunt prăjiți.
Ai ucis vreodată vreo ființă și ai mâncat-o după aceea?
Găini, când eram mic. Tăiam gâtul la găini în cadă.
Care e cel mai ciudat lucru pe care l-ai înghițit?
Am mâncat o moluscă, nu am mai văzut niciodată de atunci. Millepiedi se numește, o chestie ca niște degete gelatinoase, înalte de vreo maximum 6-7 centimetri și care se prind de bază exact ca o mână. Așa arată, ca niște ciuperci, dar fără gămălia aia. Se bagă, cred că, 30 de secunde în apă clocotită și tu o bagi în gură. Eu am cerut asta, era delicatesa zilei, la Entre-deux-Mers, o peninsulă, mai jos de Bretania. Extraordinar de gustoasă, îmi plouă în gură acum.
Era un gust de mare. Parcă ai fi mâncat mare, gelatină de mare.
Pe o scară de la 1 la 10, unde te plasezi la zgârcenie?
Pe la 8, așa, sunt zgârcit. Nu foarte zgârcit, pentru că-s mână largă la petreceri. Când e vorba de distracție, nu prea mă uit la socoteală. Și nici când e vorba de călătorii nu mă uit. Culmea, sunt zgârcit la cifrele mici, nu la cifrele mari. La vin, stau un sfert de oră să mă uit la sticlă, mă enervează, au crescut prețul aberant de mult. Este incredibil cum un vin românesc a ajuns la 20 de euro sticla. Pentru ce s-ajungi la 20 de euro?
Ai prefera să fii considerat un bărbat frumos sau unul amuzant?
Amuzant. Frumusețea la 65 de ani mă lasă rece.
Ți-ai dat vreo haină la croitor ca să te mai încapă?
Am dat pentru că am slăbit. În ultimul timp, sportul, dieta și tot ce am vrut eu ca să trăiesc până la 1 000 de ani, cum mi-am propus, mă fac să devin mai subțirel. Și atunci chiar le-am dat. Nu să le lărgească, ci ca să le facă mai strâmte.
Ce–ai invidiat toată viața?
Invidiez inteligența. Invidiez creativitatea. Sunt invidios, cum să zic, pozitiv. Sunt foarte bucuros când întâlnesc în jurul meu și stau de vorbă cu oameni inteligenți și creativi. Pe mine asta mă excită de-a dreptul. Vorbesc foarte serios.
Care-i cel mai nepotrivit cadou pe care l-ai primit sau oferit?
Toate-s potrivite, dar sunt unele care nu-ți folosesc la nimic. De exemplu, cineva mi-a adus un aparat de bărbierit, eu purtând barbă toată viața. După ce am terminat armata, mi-am lăsat barbă.
Ce ai jurat să nu mai faci și ai mai făcut?
Multe. Să nu mă enervez, eu am capsa foarte scurtă. Sunt răbdător, dar dacă mă ataci stupid pe o chestie…
De ce ți-e frică acum?
De faptul că ieșim dintr-o lume a logicii și trecem într-o lume a emoțiilor… Emoțiile nu prea țin de creier. Toată această nebunie politică din întreaga lume îmi dă o stare de frică, pentru că nu știu ce o să fac. Nu știu dacă o să mai pot călători, nu știu dacă o să mai pot face spectacole. Hai să zicem că astea sunt cele mai mici frici, cu toate că sunt legate direct de ce-mi place mie să fac. Dar cea mai mare frică este dacă mai putem trăi în formatul în care am existat până acum. Aia e cea mai mare frică pe care nu o spune nimeni, de fapt. Că schimbăm o paradigmă cu ce dracu’ om schimba-o, că nu știe nimeni.
Care e cea mai ridicolă superstiție pe care ți-ai păstrat-o de când erai mic?
Stai, stai, stai. Foarte grele întrebări. Întotdeauna, înainte de spectacol, e un fel de rugăciune, dacă vrei, dar nu e o rugăciune către Dumnezeu, ci este o chestie a mea de calmare, o chestie Reiki, gimnastică Reiki, pe care o făceam. Am descoperit acum, după 20 de ani de când n-am mai făcut turnee, că mă simt foarte bine dacă o fac. Mă calmez, eu fiind un tip foarte emotiv, nu există spectacol să n-am emoții. Nu vorbesc cu nimeni. Mă duc eu pe un culoar acolo să stau puțin singur cu mine. O fac de fiecare dată. E un fel de reglare energetică. Nu spun „Doamne, ajută-mă“ sau nu știu ce. Când zburam des în India, mă rugam. Mă rugam pentru că ziceam „nu are jurisdicție Dumnezeu pe aici“, îți dai seama. Zburam prin Arabia, printre musulmani, printre hinduși, printre budiști, traversam continentele și atunci mă rugam.
La ce materie școlară ai fost bâtă?
Nu în școală, ci în facultate. Am fost foarte bun la școală. Am fost șef de promoție peste tot. Îmi plăcea să învăț, era o pasiune. De la geografie la matematică. Matematica era o bucurie. Nu mai zic de fizică. Fizica a fost o pasiune. Cea mai grea materie la care am fost bâtă, recunosc: nu m-a pătruns teoria sistemelor. Care este cea mai grea în timpul facultății. Trebuie să fii deasupra matematicilor speciale, deasupra fizicii, să înțelegi cum funcționează sistemele. Tati, acolo m-ai pierdut. Eu eram deja cu Divertisul de trei ani. Era foarte complicat să revin cartezian cu picioarele pe pământ. Aveam în cap cu totul și cu totul altceva.
Ești umorisul care ai vrut să fii?
Dar n-am vrut să fiu umorist.
Dar ce ai vrut să fii?
Am vrut să fiu arhitect.
Și de ce n-ai fost?
Ca să ajungi la Arhitectură, trebuia să faci un anumit tip de meditații un an înainte. Am fost talentat la desenat, la pictat, în școala generală, am făcut picturi. Dar arhitectura nu se făcea decât în București. Ar fi trebuit deodată să plec de acasă, să fac școala în București și un an de zile înainte să mă pregătesc…
Te-ai fi căsătorit cu tine?
Nu.
De ce?
M-am detestat o perioadă foarte lungă de timp. Nu-mi plăcea nimic la mine. Cum mă purtam, cum vorbeam, cum arătam. Eu, când mă uitam într-o oglindă, eram terminat când eram mic. Un copil mai urât decât mine nu exista. Foarte greu m-am împăcat cu mine. Trebuie să mă învăț pe mine cu mine, ca să pot să merg cu mine mai departe.
