Cunoaște probabil multă lume Chestionarul lui Proust, unul de întrebări care așteaptă răspunsuri scurte și la obiect. Ne-am gândit că ar fi interesant un Chestionar al lui Procust care face trimitere și la capodopera lui Camil Petrescu, și la Proust cu care romancierul român a fost deseori asemănat. Am formulat întrebările și am primit răspunsurile unor personalități – după cum se vede, nu întotdeauna scurte, dar întotdeauna ingenioase și personale.
Iată:
- Cu care erou de desene animate vă identificați sau care vă este cel mai simpatic?
- Care este cartea pentru copiii care v-a influențat copilăria?
- În ce oraș ați fost cel mai fericit și de ce?
- În ce ordine ați enumera artele?
- Cine e sportivul dumneavoastră preferat?
- Care este personajul literar care vă lipsește cel mai mult?
- Care e romanul/poezia/piesa care descrie România cel mai bine?
Dalina Bădescu
istoric de artă
1. Primul meu gând a fost să selectez una dintre nenumăratele prințese Disney, care mi-au populat ecranul televizorului întreaga copilărie, alimentat periodic de casetele VHS dublate în limba italiană pe care mătușa mea stabilită la Roma mi le trimitea sistematic. Problema este că în ciuda diversității lor, de la bibliotecare studioase cu mici imbolduri de independență, până la romantice somnoroase sau cu puteri paranormale de comunicare cu animalele, niciuna nu este de fapt eroină. Ele sunt motorul, pretextul de exprimare a naturii grandioase și arhetipale a prinților, cei care sunt meniți să le salveze de la o formă de captivitate numai pentru a le introduce în alta, prima involuntară, cea de-a doua asumată. Nu vreau să cad sub nicio formă în clișee feministe, dar pentru personalitatea mea voluntară, care s-a exprimat clar și definitiv încă din primii ani, modelele diafane ale prințeselor anemice pur și simplu nu m-au convins. Am avut însă o admirație enormă pentru copilul anonim din Hainele cele noi ale Împăratului, despre care însă singura animație pe care o cunosc este cea pe care mi-am regizat-o singură în timpul lecturilor pe care mi le făcea bunica aproape în fiecare seară.
2. Cu siguranță Aventurile lui Sindbad marinarul. Dintre toate cărțile minunate ale seriei 1001 de nopți, este singura în legătură cu care am amintiri clare și din păcate nu unele pozitive: o vară întreagă a trebuit să o citesc și să o conspectez, ca un preambul la primul examen pe care l-am susținut în mod serios, cel în fața tatălui meu, de a cărui promovare ținea (sau așa credeam eu) plecarea mea împreună cu familia în vacanță la mare.
3. Dacă ne referim la fericirea inconștientă a copilăriei sau a marilor descoperiri din adolescență, atunci acesta ar fi orașul meu natal, Craiova. În schimb, dacă mă gândesc la momente de fericire deplin trăite și înțelese, care țin de ființa matură, atunci acesta ar fi Balcicul, orașul în care, așa cum au descoperit și artiștii români de la începutul secolului trecut, se suprapun două realități: una imediată, cea a unui paradis mediteraneean abundent și alta inefabilă, care delimitează cumva spațiul și timpul și facilitează transformarea evenimentelor comune în unele arhetipale.
4. Într-o ordine logică, bazată pe principiul noncontradicției: Arta și arta contemporană.
5. Nu urmăresc sporturile, decât ca activitate socială impusă de context. Însă îl apreciez pe Novak Đoković pentru caracterul său, pentru profesionalism și pentru poziția publică pe care și-o asumă apărându-și credințele, indiferent de consecințele pe termen scurt pe care le poate avea asupra carierei sale.
6. Partea bună cu personajele literare este că ele nu dispar niciodată definitiv. Oricând te poți întoarce la ele, regăsindu-le mereu în desfășurarea propriului destin, oferindu-ți de fiecare dată surprize, nuanțe noi în lectură. În schimb, personajul literar care îmi lipsește într-adevăr mult, este cel al lui George Călinescu, cel care încă nu a fost scris, dar care mi s-a conturat foarte clar din poveștile și anecdotele despre el, cât și din propriile lui scrieri și cuvântări, care debordează de personalitate, atât de puternic și de relevant încă.
7.
ce-ți doresc eu ție,
semiromânie,
țara mea cu salbe, aur de import,
Lie-ciocârlie,
șefi de jucărie,
vilă – spațiu, vilă, vilă – spațiu, cort,Fiii tăi trăiască demni în custodie,
țara mea de glorii duse la extrem,
Liber la minciună, liber la hoție
(iubesc, am curaj și mă tem!)ce-ți doresc eu ție,
semiromânie?
arme de hârtie, zâmbete și-n rest,
pentru alocație și cetățenie,
mamele să-i nască pe viteji în vest.ce-ți doresc eu ție, țară fără nume?
mai puține șuturi și scuipat în bot,
Ce lume, lume-soră-lume,
unde repetentul are drept de vot.
ți-aș dori atâtea, stână fără câine,
cine te mai știe, cine te cunoaște –
brațele nervoase, muncă fără pâine,
viață-n libertate, pupători de moaște.țară fără coaie,
Vasile Ciorogar
semiromânie,
de ar fi să-ți fie
bine-n viitor,
fiii tăi trăiască numai în frăție,
Semiromânie, țara mea de dor!
Hanna Bota
scriitor
1. Nu pot spune c-ar fi vorba de identificare, dar o oarecare asemănare, o oarecare regăsire, da: e vorba de Vuk, vulpea din desenele animate ale anilor ’80. N-am avut nevoie de căutare, ci a fost mai mult o revelație care ține de o experiență a copilăriei. O să mă explic: eram o fetiță roșcată, cu pistrui, slăbuță și foarte activă, mi se reproșa o oarecare nestăpânire, aproape sălbăticie, oricum, mult curaj, poate puțin cam multă îndrăzneală când era vorba de explorări, natură, cățărări în copaci, julituri, căderi, târâtul prin gropi, umblatul desculță prin noroaie etc. (să nu se mire nimeni că am ajuns în Vanuatu, singură printre triburile foștilor canibali – din copilărie mi se trage). Fratele meu mai mare, pentru culoarea părului și pentru o anume „viclenie”, m-a poreclit Vulpe: dispuneam de șmecheria de a mă fofila, de a dispărea din peisaj când ceva nu-mi convenea. Eram foarte jignită de porecla pe care mi-o servea ironic în momentele nepotrivite, începeam să cred că e o chestie foarte rea să fii vulpe. Până am dat de Vulpea din Micul prinț. Același efect l-a avut și Vuk, adică neastâmpărul și belelele în care se băga puiul de vulpe se datorau istețimii lui, nu răutății. Ca până la urmă, povestea să se termine cu succesul vulpii: asta, de ce să mint?, îmi convenea. Cine cunoaște desenele animate respective, știe despre ce vorbesc.
Ca să termin povestea poreclei, după ce am reglat relația psihică dintre mine și „sosia” mea, după ce mi-am asumat-o, am făcut din ea un aliat, am încercat să scot ce e mai bun și să o valorific: am transformat-o chiar și în poezie, a devenit „personaj” în volumul 33+3, poemele copilăriei.
2. Sunt multe cărți, deoarece în copilăria mea/ a noastră formele de „a visa alte lumi” erau restrânse, cititul era o formă excelentă de a cunoaște lumea. Și… citeam. Am avut noroc de bibliotecă în casă, cunoșteam valoarea cărților. În primul rând, am crescut cu istorioarele biblice, cunoșteam amănunțit, până la detalii, întâmplările cu eroii Vechiului și Noului Testament, ceea ce a influențat mult valorile morale și întrebările/ răspunsurile cu care suntem datori în viață. Apoi, volumele de povești și basmele copilăriei, Păcală și Tândală, am iubit mult colecția Nagyapó mesefája, dar și Legendele Olimpului, cărțile lui Jules Verne, Hector Malot. Dar, ca să răspund la întrebare, cel mai mult m-au influențat cărțile lui Karl May. Asta tot datorită firii mele active, gata de a explora, de a căuta „urmele” celor care trec pe drum, prin crâng, pe cărare: căutam urme în sol, găseam în grădină destul de multe gloanțe de plumb rămase de la luptele din război, imaginația completa golurile și descopeream povești noi…
3. Pentru scurt timp (cât ține o călătorie, o vacanță, un concediu), am fost fericită în multe orașe. Dar, dacă e să socotesc „cantitatea” de fericire, atunci e vorba de Clujul meu. Niciun oraș nu mi-a adus, încă, mai multă împlinire. Căci fericirea n-o definesc ca reprezentând clipe scurte de extaz, ci o stare adâncă de mulțumire și de împlinire, care nu se leagă neapărat de evenimente și de chestiuni trecătoare, ci e o trăire mult mai profundă, mai constantă, mai greu de tulburat.
Îmi vine în minte o revărsare de mare bucurie: vechea cetate Philippi, din Grecia, șezând pe pietrele din arena antică. Un moment perfect, de mână cu omul perfect, cu un soare perfect albind pietrele milenare, timp oprit, glisare scurtă spre eternitate, dar suficient de lungă, cât să-i simt suflul.
4. Dacă e să fac o ierarhie privind efectul artelor în cultura unui popor sau în cea a planetei… așa ceva ar fi greu de realizat: probabil, muzica și dansul vor fi apărut mai devreme, iar umanoizii vor fi comunicat astfel emoții timp de sute de mii de ani, până să apară cuvintele articulate, apoi poezia nescrisă să fi circulat mii de ani, până să existe scriere, literatură. Ca urmare, ceea ce practic eu este o artă foarte tânără. Nu voi face o scară a artelor în zilele noastre, mă interesează ce dau eu: așa că pentru mine pe locul întâi e literatura, pe locul doi și trei tot literatura, pe locul patru…
5. Nu am unul. Sigur că îi admir pe cei care realizează performanțe uluitoare, cum să nu-l admir pe David Popovici? Însă, la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, mi-a plăcut jucătoarea de tenis Gabriela Sabatini. I-am urmărit evoluția, îmi plăcea cum joacă, cum apare, cum se comportă. Apoi, când am primit în dar parfumul Gabriela Sabatini, mi-a intrat în nări mirosul acela, încât îmi place și azi, are darul de a-mi răscoli stări vagi de nostalgie adolescentină. Așa că experienței de admirație pentru sportivă i s-a adăugat și dimensiunea olfactivă, ea mă petrecea la întâlniri și îmi influența relaționarea în societate. Dar acum nu urmăresc vreun sportiv în mod special.
6. De ce mi-ar lipsi un personaj literar? Dacă mi-e dor, mă întorc la el oricând doresc. Avantajul personajelor literare, față de oamenii reali din viață, e că-i poți avea oricând la îndemână. Chiar morți, sunt vii. Dar, dacă aș fi întrebată pe care l-aș transfera în viața reală…, ei, asta ar fi o altă întrebare: i-aș ține pe unii pe lângă mine, respectiv, aș sta eu pe lângă alții, dar dacă nu am fost întrebată…
7. Nu m-am gândit niciodată să-mi descriu țara (trecutul, prezentul, situația politică, economică, morală etc.) printr-o operă literară. Ar fi ceva, totuși, care-mi vine acum în minte: o poezie a lui Nichita Stănescu, cu titlul Din nou, noi. Recitind-o, chiar că reprezintă o descriere. N-aș spune de ce cred eu că se potrivește țării mele ceea ce scrie Nichita Stănescu, ar fi lucruri grele de spus, așa că mai bine inserez poezia, ca să vorbească ea: „Bun, dar cu noi cum rămâne?/ Ei au fost mari, tragici, sfinți…/ Ei au mâncat pâine,/ părinților noștri le-au fost părinți.// Dar noi, dar cu noi?…/ Lor le-a fost frig, au pătimit,/ au mers prin zăpadă, prin noroi,/ au murit și s-au nemurit.// Noi trăim, cu noi cum rămâne?/ S-a hotărât ceva? S-a hotărât?/ Când anume și ce anume?/ Suntem, dar ne este urât!”
Radu Jude
regizor de film
1. Beavis și Butt-Head.
2. Nikolai Nosov: Aventurile lui Habarnam.
3. Nu știu ce e fericirea și nici nu mă interesează.
4. În nici una. Toate sunt același lucru.
5. Muhammad Ali. Garry Kasparov. Toți fotbaliștii din diviziile inferioare.
6. Doamna Chatterley din romanul lui D.H. Lawrence.
7. Nu cred că România e ceva omogen, ca o substanță chimică, astfel încît să poată fi descrisă (altfel decât în termenii convențional-juridici, desigur).
Ada Milea
cantautoare
1. Wall-e mi-e cel mai simpatic.
2. Nikolai Nosov: Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi.
3. Târgu Mureș, că eram mică și eram fericită ușor.
4. Teatru, poezie, muzică, film, dans, pictură, arhitectură, sculptură, gravură…
5. Roger Federer.
6. Antoine de Saint Exupery: Micul Prinț.
7. I.L. Caragiale: O scrisoare pierdută.
Alex Moldovan
scriitor
1. Shrek.
2. Mircea Sântimbreanu: Recreația mare.
3. Cluj, pentru că e singurul oraș în care am locuit.
4. Literatură, muzică, cinematografie.
5. Nu am un sportiv preferat, ci doar un sport: tenisul de masă.
6. Tom Sawyer.
7. Petru Cimpoeșu: Simion liftnicul.
Tic Petroșel
activist al suferinței și cantautor
1. Speedy Gonzales.
2. Jules Verne: Insula misterioasă.
3. Sarande – mare, soare.
4. Arte vizuale, arte plastice, teatru, coregrafie, muzică, poezie, arhitectură.
5. Ilie Năstase.
6. Don Juan.
7. Ion Nicolescu: Miroase a sarmale.
Poză principală: Sailko, 2015; Jacques-Émile Blanche, Ritratto di Marcel Proust, 1892.
