Întotdeauna mă întreb care sunt condițiile ideale ale lecturii de identificare. Teoretic vorbind, ne identificăm cu un text în măsura în care povestea spune întâmplări pe care le-am trăit sau pe care am fi putut să le trăim. Lectura de identificare poate fi și imaginară, deci, cazul lecturii cărții despre care am să-ți vorbesc azi fiind un exemplu. Nu știu nimic despre Brăila, am traversat orașul de două ori cu mașina și cam atât. Dar Chiorpangiu, debutul în proză al lui Florin Duțu, e un caz de manual în ceea ce privește teoria de mai sus: chiar dacă nu știu nimic despre orașul Brăila, pe măsură ce citeam am început să mă identific cu personajele și cu locurile și să înțeleg ce se întâmpla într-un mod mult mai direct decât aș crede. Sigur, începând cu a doua proză am început să mă întreb de ce cartea nu a fost propusă ca un roman hibrid și a fost lăsată în categoria proză scurtă. La urma urmelor, personajele trec dintr-o poveste în alta și poveștile comunică prin spațiu, timp și personaje, ar fi fost foarte simplu ca acest volum să intre în categoria roman.
Pe parcursul poveștilor, Brăila devine orașul arhetip al tranziției românești. Lucrurile s-au întâmplat la fel aproape peste tot, nu s-au schimbat multe, mentalitățile nu se schimbă de la o zi la alta și trecerea la așa-zisa noastră democrație nu s-a făcut peste noapte, am senzația că nici azi nu am devenit cu totul democrați. Iar Florin Duțu prinde în tușe fine tocmai acest pliu al mentalităților, strădania unei societăți de a evolua în ciuda condițiilor de trai care nu se schimbă la fel de repede ca regimurile politice, dar și tendința aceleiași societăți de a-și conserva stilul de viață și valorile, în ciuda faptului că acestea s-ar putea schimba. Probabil așa funcționează istoria, mult mai lent decât ne place să credem.
Aurel, Fănică, Tanța, miticul bunic-făurar-de-felinare și alții creează o lume în care ne regăsim majoritatea dintre noi, lumea obișnuită a oamenilor simpli care nu trăiesc pentru politica mare și pentru ideile care vor schimba cursul omenirii. Oamenii sunt prinși (de la o povestire la alta și dintr-un plan narativ în altul) în păienjenișul micilor întâmplări de zi cu zi care, orice am vrea să credem, sunt mult mai importante decât întâmplările care se petrec la scara istoriei mari. Copilăria e copilărie și e descrisă în note foarte acute, lumea oamenilor maturi e – cum spuneam mai sus – aproape arhetipală, încercările familiei brăilene de a face afaceri și a urca pe scara socială sfârșind ironic în eșecul Tanței (mama naratorului) de a strânge banii trimiși de fiică. Poate că nu toate prozele sunt egale, „Doctor Aurel“ fiind cea mai slabă parte a cărții, dar pe final autorul pare să recupereze și în ultima proză autenticismul relațiilor familiale pare să repună cartea pe linia de plutire. La fel, stilistic cartea mai putea fi lucrată, în special dialogurile dintre mamă și fiu din final sunând pe alocuri fals, clișeistic, fără naturalețea pe care o găsim în prima parte a cărții.
Chiorpangiu se înscrie în linia cărților care recuperează la nivel biografic trista (și pentru totdeauna nelămurita) noastră tranziție, dar pornind dinspre perioada comunistă și descriind aproape exact arcul maturizării personajului-narator. Poate nu egală ca intensitate cu Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu a lui Iulian Bocai, cartea reușește totuși să ofere o altă față a vieților mici și prin asta va rămâne, chiar dacă trăiesc convins că prezentarea ei sub formă de roman hibrid al copilăriei și adolescenței ar fi fost mult mai avantajoasă.
Chiorpangiu e un debut căldicel. Îl recomand spre lectură, însă, pentru că în inegalitatea dintre proze se strecoară și momente foarte, foarte bune.
