,,Cine ești? Sunt fata contabilului omorât în bătaie. Sunt un copil fără tată. Sunt un om care se uită la tine și vede rapid un bărbat pedalând, un ochelarist cu capul plin de poeme, un om cu o eșarfă pepit, care plutește alene, din oribila Gângiova, pe lângă cimitir și pe lângă școală, până în poarta lui, unde îl așteaptă familia.“
Nu voi scrie o recenzie a celui mai recent roman semnat Doina Ruști. N-am stare să o fac după ce am citit mărturisirea autoarei, povestea ei mă ține încă acolo, în lumea aceea marqueziană, parcă agățat de cer cu capul în jos. Sunt alții mai pricepuți care o pot face sau care deja au făcut-o. Vreau doar să atrag atenția asupra unei perspective, așa cum am perceput-o eu la finalul acestei lecturi tip roller-coaster.
Așa cum știm, viața noastră, oricât de lungă ni s-ar părea, e totuși limitată la o existență măsurabilă, cu elemente precise, ce țin de experiențele noastre personale. Cei mai în vârstă putem, deja, derula filmul vieții și rememora principalele repere care ne-au orientat drumul. Fiecare alegere, fiecare întâmplare, chiar și cele aparent minore, au contribuit la modelarea unui puzzle complex, a cărui imagine devine tot mai clară pe măsură ce înaintăm în vârstă. Însă, în mijlocul acestui flux continuu de momente, rămânem totuși în fața unei întrebări fundamentale: ce a însemnat cu adevărat fiecare clipă trăită? Ce am învățat din toate acele încercări și cum am transformat fiecare greșeală într-o lecție? Chiar vă invit la această retrospecție, după ce veți fi citit aceste rânduri. Ați găsi ceva eroic, demn de a fi povestit? Unii am trăit vieți absolut banale, în vreme ce alții pot scrie povești mai ceva ca Indiana Jones. Unii pot avea povești de viață ca cele ale marilor exploratori sau ale eroilor din filme, dar alții își scriu propria poveste în tăcerea din spatele cotidianului, unde adevărata luptă nu este cu monștri sau cu pericole fantastice, ci cu fricile și incertitudinile proprii. Poate că eroismul adevărat stă în a-ți trăi cu demnitate viața în fața greutăților, în a-ți păstra integritatea chiar și atunci când lumea te îndeamnă să te conformezi.
Și totuși, dincolo de spectaculosul din existența noastră, mai există, oare și altceva? O forță inevitabilă și incontrolabilă, care modelează cursul vieții, fără a oferi posibilitatea unei negocieri? Ce mai lapalisadă, veți spune, zâmbind cu superioritate… Destin, iaca, fâs! Sunt sigur că așa veți gândi, dar vedeți, tocmai despre asta vreau să vorbim. Așadar, să răspundem la întrebare:
Cine este Ferenike?
Dacă am traduce acest nume, ar însemna, așa cum ne-a explicat Doina Ruști, Cea care aduce victoria. Pare un titlu optimist, nu-i așa? Să-i fie oare acesta înțelesul? De ce, însă, atunci când am terminat de citit ultima filă, am simțit că nu sunt de acord cu Leibniz? Că lumea aceasta nu este cea mai bună dintre lumile posibile?
A fost ceva încă de la început cu această carte. Când am cumpărat-o și i-am privit coperta, am avut pornirea să o mișc într-o parte și în alta, așa cum făceam cu acele fotografii din anii ’80 care îți arătau imagini diferite în funcție de unghiul din care le priveai. Aveam și eu una cu Isus Cristos răstignit, cu ochii închiși. Când mișcai poza, Isus deschidea ochii. Doar că fata aceea înaltă și translucidă, înconjurată de nalbe, de pe copertă, nu făcea nimic.
Nu știam prea multe despre romanul Doinei Ruști. Autoarea îmi confesase cu ceva timp în urmă că îl va scrie. M-am gândit că Ferenike, așa cum fusese reprezentată pe copertă, trebuia să fie o zână bună. Un înger păzitor sau, știu și eu, o femeie puternică, un alter ego al autoarei. M-am înșelat.
Am ascultat, apoi, la lansare câțiva vorbitori, prieteni ai Doinei, care au citit fragmente sau care au spus, în cuvinte frumoase, ce anume i-a impresionat din romanul ei autobiografic. Am citit și cele două paragrafe de pe coperta IV, din care am aflat că „povestea din Ferenike cucerește prin culoare și ingeniozitate, că „întâmplările și locurile, casa și moara, fântâna, lucrurile (oricât de mari, oricât de mici), pământul, apa, deși pare că au corespondent autobiografic unic, fixat în real, se deschid toate înspre simbol și (uneori) fantastic.“ – Lidia Bodea.
Ori că „Ferenike e o proză cinematografică, formidabilă, cu rezonanțe mitologice.“ – Roxana Dumitrache.
Despre asta să fi fost oare? Aveam mari îndoieli, iar scepticismul meu pare că s-a adeverit. Trebuia să fie ceva cu această carte. Simțeam, cumva, că nu e doar o poveste cu accente mitologice sau fantastice, așa că m-am apucat de citit.
Prima pagină. Începe abrupt, ca o piesă de teatru, cu intrarea în scenă a unui personaj mai degrabă bizar, Tanti Florence, farmacista nemăritată, cu rochii-sac, peste genunchi și pantofi buni. De la ea pornește țesătura, ea face legătura cu Marea Familie și tot cu ea se și încheie. Rudele apar, pe rând, în diverse ipostaze de viață, descrise vizual, le recunoaștem după numele mic, după haine, gesturi, ocupații și pasiuni, dar nu știm prea bine cine sunt. Mițulica, Gică, Muc, Tavică, Cornel. E ca la o șuetă, în care afli amănunte aparent nesemnificative despre X sau Y, dar pe care ajungi să îi cunoști atât de bine, încât, mai târziu, vei râde sau plânge odată cu ei. Avansăm cu lectura și ușor-ușor reușim să stabilim relațiile de rudenie, trasând un arbore genealogic imaginar (eu recunosc că l-am trasat cu creionul).
Ei bine, acest mod de a ne deschide ușa către familia sa este, neîndoielnic, un procedeu literar măiestru, pe care autoarea îl stăpânește sub toate aspectele. Doina Ruști reconstruiește un puzzle familial, care se limpezește pe măsură ce parcurgem fiecare dintre cele trei părți ale romanului: Străzi principale, Case și oameni și Ferenike. Ordinea capitolelor nu este întâmplătoare. Ca să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat acolo, trebuie să devenim parte a acelui loc. Să-i știm străzile, casele și oamenii. De abia atunci autoarea va lăsa „panta“ și ne va deschide poarta spre inima ei.
„Era început de vară la Comoșteni, iar chioșcul, acoperit cu viță sălbatică, mi se părea misterios și îndepărtat. Mai cu seamă nu-mi puteam lua ochii de la pat – roșu, cu perne lungi de jur-împrejur, acoperit cu pânză subțire, a cărei asprime o mai pot simți și azi. În fața chioșcului se mișca Tavică, iar în jurul lui erau risipite bilele argintii ale câtorva lanțuri de bicicletă. Pietrișul aleii – genul colț de cățel – copacii din jur, moara de peste stradă, toate rămase mulți ani după aceea în aceeași poziție. Apoi Tavică a început să se zvârcolească și a fost prima mea întâlnire cu criza.“
Mulți au văzut în acest roman o rememorare a unor întâmplări din copilărie, evident, sub umbrela unei autobiografii. În ce mă privește, cartea Doinei Ruști mi-a atins, însă, alte corzi. „La Stafii“, „acolo unde nu era o lumină normală, ci încărcată de ființe eterice, de foșnete ori de cuvinte spuse cu jumătate de gură“, mi s-a părut că aud o voce. Nu știu, însă, dacă era un strigăt de victorie sau un oftat de neputință. Ferenike.
Străzile, casele, oamenii micuțului sat de lângă Jiu sunt doar creuzetul în care se fierbe la foc mic o cumplită dramă. Tatăl pierdut în condiții tragice devine piesa centrală a poveștii, iar relația cu acesta poate fi interpretată ca un punct de plecare pentru toate conflictele interioare ale autoarei. Această pierdere o marchează profund și determină felul în care aceasta se raportează la viață, la ceilalți și la propria sa existență. Cartea este mai degrabă despre Cornel, așa cum își numește autoarea părintele. Destăinuirea, abil ascunsă în țesătura poveștii, este, fără îndoială, o reflecție a relației omului cu propriile sale temeri și fragilități, un spațiu în care se întâlnesc toate durerile nerezolvate ale unei vieți, iar satul și oamenii săi sunt doar fundalul în care se joacă drama profundă a personajului principal.
Ferenike pare să fie un simbol al morții sau, de ce nu, destinul implacabil, cu care nimeni nu poate negocia în termeni favorabili viața. Și iată cât de bine se vede acest lucru în fragmentul întâlnirii dintre fetiță și tatăl ei în orașul Victoria Socialismului, apărut peste noapte, nu departe de satul lor:
„Undeva, în pâcla de smoală, se plimba silueta lui Ferenike, înaltă, victorioasă. Nu eram într-un oraș socialist, ci în orașul Victoriei, zeiță fără sentimente umile – cum e mila, cum e iubirea. Făcea pași mici, de prințesă rănită, dar din când în când zâmbea cu subînțeles-nu-ți fie frică, niciodată nu e dracu’ atât de negru! Rămăsesem lipită de ochii lui, paralizată de frică, de groaza pe care ți-o dă șarpele cuibărit în tine. Îl simți, știi că-și face cuib, că-și pune ouăle la adăpost, că în curând tot sângele îți va fi cotropit de progeniturile lui. Le vezi speța, le urmărești înmulțirea, paralizat, fără puterea de a opri vreuna dintre acțiunile lor. Știi că nicio parte din tine nu va rămâne, dar continui să respiri, să spui versuri, să visezi, chiar să speri. Îți faci planuri pentru o sută de ani. Dar, la un moment dat, o vezi clar pe Ferenike, așezată pe buturuga de tăiat capete, și ai o clipă de disperare, un țipăt de ajutor ți se instalează în ochi, unde îl vede oricine. Adeseori întâlnesc oameni care mă cheamă doar din priviri, mă imploră să fac ceva. Sunt ochi alarmați, epuizați de cât au strigat, în care pâlpâie încă o lumină micuță, iar eu știu că e focul lângă care stă Ferenike, pe o buturugă.“
„Mi-o amintesc în visul ăsta din ’85, la fel ca prima oară, o femeie înaltă, brunetă, care nu avea nevoie de multe cuvinte. Neapărat înaltă, ca orice proiecție interioară a egolatriei. Cu față lunară, cu ochi infiniți. Îmbrăcată cu o rochie albă. Mai binevoitoare ca alte dăți, aproape rugându-mă să-i pun întrebări.“
Sigur, cartea poate fi privită și din perspectiva unei construcții monografice, în care autoarea surprinde fotograme vesele sau sarcastice din viața unui sat de lângă Jiu în timpul teribililor ani ’60. Lumea, însă, trăia. În ciuda pâclei comunismului ce se lăsa peste țară, lumea asculta Rita Pavone, viziona filme cu Elvis Presley, se îmbrăca la modă, făcea dragoste în spatele zidurilor, sfidând, fără nicio intenție subversivă, un regim castrant.
Interesantă este și descrierea casei familiei, văzută ca un cocon protector, în acele vremuri de restriște:
„Casa de la Comoșteni era un fel de refugiu. Dacă ar fi izbucnit un război, noi am fi rezistat mult și bine, într-un asediu suportabil, poate chiar în confort. În interiorul curții era viața in nuce. Totul era calculat acolo, funcționa ca un perpetuum mobile, în virtutea unui aranjament ancestral. Plăcerile – la intrare, cu chioșcul și tufele mari de liliac, de răsură, nalba și leandri, fântâna, smochinii –, apoi venea pivnița cu provizii, curtea cu păsări, grajdul cu animale, magazia cu obiecte pentru trei vieți, bucătăriile și cuptorul, livada de vișini, ghețăria, plantația de ricin și zidul înalt al Căminului cultural, care închidea incinta pe o latură, făcând-o să semene cu o cetate. Plus casa-bastion cu câteva uși, cu panta nemuritoare.“
Cititorul vede lumea și oamenii din sat prin ochii de copil ai autoarei. Ochii, acești ochi iscoditori ai ei devin o rocella tinctoria, un turnesol folosit pentru a determina caracterul sau reacțiile celor cu care intră în contact. Ochii sunt, parcă, un personaj în sine. Ei văd tot. Observă lumea cinic și imparțial ca un aparat Roentgen. Maturizarea fetiței e atroce. Tragediile, morțile, pierderile, avorturile care au loc sub ochii autoarei sunt descrise cu o detașare rece, ochii ei se transformă în obiectiv de cameră fotografică, țăcănind cadru după cadru.
Din păcate, niciun refugiu, nicio casă-bastion, nu o poate opri pe Ferenike. Pierderea tatălui a declanșat surparea lumii vechi. Odată cu moartea lui Cornel, a murit tot universul copilăriei. Iar lumea cea nouă, imaginată în visele premonitorii în care Ferenike îi arată autoarei viitorul, pare să dea, nu-i așa, alt sens întrebării mele. Deci, cine este Ferenike?
