Prezența zonei de confort sau absența ei ne centrează în chei sociale diferite. Blazarea devine modul de funcționare al statutului avut, iar lupta și greutatea de a lupta devin mecanismul de supraviețuire în lipsa unei zone de confort. Moștenirea și trauma transgenerațională sunt educația care ne formează și ne bântuie la fiecare ceas, acționând împotriva propriilor noastre dorințe. Modelul, și nu referința, ne ghidează pașii, educația, și nu emoția, ne construiește personalitatea. Devenim produse – ale cui? Ale unei societăți, ale unei familii, ale unor relații disfuncționale. În acest clivaj trăim cu toții, în mare sau în mică măsură, în profunzime sau la suprafață, conștienți sau inconștienți. Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? de la Teatrul Metropolis din București, în regia lui Andrei Măjeri, oferă răspunsuri concrete la incertitudine, la nivel individual și colectiv, în spectacol și în afara lui.
Spectatorul se așteaptă să fie un spectacol desprins din universul lui Agatha Christie, un mister polițist veritabil, însă nu este deloc așa – deși dintru început se caută neîncetat răspunsul la întrebarea din titlu, iar răspunsul apare tragic în final. Spectatorul se trezește în postura unui judecător în fața căruia se prezintă un dosar plin de acțiuni, de personaje, de fapte și de foarte multe întrebări fără răspuns. Individualitatea devine colectivitate și colectivitatea devine individualitate, altfel spus, omuldevine societate și viceversa. Un joc al măștilor devenite unitare și transformate în permanență pentru fiecare scenă, pentru fiecare tablou – un evantai de emoții, de personaje, de situații, care se deschide pentru a fi privit, iar mai apoi se închide în unicitatea sa. Temele spectacolului sunt multiple și plurivalente și privitorul trebuie să-și îndrepte privirea când la afect, când la incertitudine, când la perspectiva naratorului-personaj, când la consecințele lipsei de comunicare dintre personaje.
Édouard Louis, scriitor francez a cărui viață este expusă în romanul autobiografic Cine l-a ucis pe tata?, a ajuns pe scena teatrului românesc grație Mihaelei Michailov. Abordarea și scriitura lui nu ne sunt neapărat străine, mai ales dacă ne amintim de spectacolul O istorie a violenței, în regia lui Thomas Ostermeier, prezent la noi în Festivalul X Fest, organizat de Teatrul Excelsior anul trecut. Cele două spectacole se aseamănă în ce privește scriitura: ambele vizează viața autorului și construiesc un text al emoției personale pe care nu poți să o contraargumentezi; ți se oferă ca un dat, ca un destin implacabil. Iar Édouard Louis are generozitatea de a oferi această trăire intensă oricărui citește sau vede un spectacol pornind de la textul lui.
În dramatizarea de la Teatrul Metropolis, Mihaela Michailov înțelege puternica emoție și întreaga generozitate a autorului și o transformă într-un text demn de imagini cu un impact emoțional poate și mai profund – într-o formă „vorbită“ a textului și într-o structură dramatică. Și dacă ne uităm la prima pagină din romanul publicat la editura Litera în anul 2020, atunci cu siguranță înțelegem nu doar generozitatea, ci și îndeplinirea unei dorințe a scriitorului: „Dacă textul de față ar fi scris pentru teatru, ar trebui să încep cu aceste cuvinte: «Un tată și un fiu se află la câțiva metri unul de celălalt, într-un spațiu vast și gol.»“
Întocmai cu aceste cuvinte debutează și spectacolul. Cu această reprezentare a spațiului dintre doi actori care poartă masca unui fiu și a unui tată, plasați la câțiva metri unul de celălalt – fragilitate versus duritate. Relația tată/fiu e primordială, e esența întregului spectacol și pendulează între absență și prezență, abundând în tăcere. Imaginea pentru care Andrei Măjeri optează este una a perspectivei unice care începe cu un nucleu (fiul), dar se sparge în bucăți, reconstituind în acest fel tatăl, mama, frații, bunicii, familia, prietenii și deci trauma. Un mecanism prin care toată lumea devine Louis, dar în care vezi exact cine stă în spatele lui – un fel de „ești suma oamenilor pe care îi întâlnești“. Un excelent prilej de a observa trauma transgenerațională, care ulterior este enunțată cu subiect și predicat: „Tatăl tău nu fusese primul care să aibă probleme cu alcoolul. Alcoolul făcuse parte din viața ta încă de la naștere, […]. De vină era lumea, dar cum să condamni lumea, lumea care-ți impunea o viață pe care oamenii din jurul nostru n-aveau altă șansă decât să încerce s-o uite – cu băutură, prin băutură.“
Atunci când iei în calcul acest mecanism al traumei generațiilor, te întrebi unde se oprește. Și fără a da un spoiler, se pare că Louis reușește să oprească acest domino și învinge orice obligațiesocială, culturală și familială. Personajul nostru se naște într-o familie săracă, fără prea multe posibilități financiare, fără prea multe „oferte“, dar cu speranțe, pe care nu și le pierde ulterior. Tata este un simplu muncitor, dar înlăuntrul lui are lucruri ascunse adânc. La rândul său, are un tată cu probleme, absent în povestea noastră, dar prezent prin tatăl lui Louis și prin incapacitatea de a comunica pe această linie masculină de tată – fiu – tată. O triadă psihanalitică greu de pătruns. Se construiește o ușoară tentă homosexuală, care pentru Louis se adeverește, însă pentru tată? Cu toate cuvintele nerostite, avem impresia că el înțelege ceva, mai ales de la mamă, care i-a povestit că tata dansa în tinerețe mult și frumos. Dansa?! Ce bucurie, ce stereotip, ce emoție reprimată… Al doilea semn este că tatăl este surprins ascultând operă având ochii umezi. Iată două elemente care construiesc portretul unui tată, imaginea unei emoții reprimate adânc: cimentate în toate stereotipiile unei masculinități toxice și în clișeul unui proaste zicale „bărbații nu plâng niciodată“. Deși pare că povestea este despre Édouard, de fapt, de cele mai multe ori, devine o poveste despre TATĂ – un tată așa cum era el de facto, nealterat de ficțiunile sociale.
Tata ca stâlp al emoției, într-un antipod cu mama (ca o citadelă distrusă de frustrare, de neîmplinire, de neputința de a înțelege până la final), dar mult mai adevărat. Iar pe întregul spectacol copilul nu se supără pe tată, chiar dacă îl tratează cu indiferență și tace chiar și atunci când i se pun cele mai simple întrebări. Semnificativ la nivelul reprezentării sunt două imagini: o jumătate de Pietà și o Pietà întreagă – dar nu oricum, ci una formată din doi bărbați. O reprezentare care sparge orice clișeu al suferinței, o imagine a unei suferințe extreme și a unei neputințe care te lasă fără aer. Tatăl lui Édouard a suferit un accident de muncă în urma căruia îi este afectată coloana și, prin urmare, capacitatea motorie. Copilul își dorește salvarea tatălui, iar el are nevoie de ajutorul lui. În cele din urmă, fiul își înțelege destinul și își acceptă devenirea ca adult, nu fără suferință, nu fără să continue să lupte.
Corpul și erosul sunt alte două elemente care constituie tușele spectacolului. Nevoia unei sănătăți fizice pentru a duce mai departe lupta, chiar dacă excesul de alcool își face loc în penuria de emoții refulate. Sexualitatea și erosul devin prezente prin coregrafia unui tango executat fin și sugerând tandrețea corpurilor a doi bărbați, prin actorii Eduard Chimac și Iustin Danalache.
Plecând de la afect, se conturează și perspectiva socio-politică, ca un contrapunct al spectacolului. Vedem mai mulți oameni politici francezi care sunt incapabili să facă ceva pentru societate, să o ajute în vreun fel, din contră, mai mult agitând-o și făcând din semenii lor carne de tun sau hrană pentru arena leilor. Se creează în acest punct dimensiunea unei realități pe care o trăim clipă de clipă și atunci, și acum, și mâine. În acest punct spectacolul devine discursiv și incisiv și explică cine l-a ucis pe tata: societatea și clasa politică – un plot twist care explică de fapt întregul spectacolul, cu mizele și ipotezele sale. Un duș rece, după ce trei sferturi de spectacol ești purtat printr-un univers emoționant, în care speri, trăiești, empatizezi. Apoi, brusc, te trezești gol, lăsat fără cuvinte. Dar aprobi și vezi rănile unei societăți în deplinătatea lor, într-un artificiu al prezenței, într-o simulare a realității. Și merită, fie și pentru câteva rânduri să-l cităm pe Jean Baudrillard cu o observație care aduce în discuție nevoile umane pentru a fi funcționali: „Se descoperă că prizonierul are nevoie de libertate, de sexualitate, de «normalitate», pentru a suporta pușcăria, […]. Muncitorul are și el nevoie de responsabilitate, de autogestiune, pentru a răspunde mai bine imperativului producției.“1 Acest imperativ al producției, care, în orice regim politic, obligă orice muncitor să lupte cu propriul corp, cu propria viață pentru a-și salva sufletul și familia.
Deși este cunoscută orientarea sexuală a scriitorului și a personajului, spectacolul nu mizează pe acest aspect, cel puțin nu într-un mod militant, ostentativ. Îl face printr-un univers coregrafic semnat de Andrea Gavriliu, prin gesturi și muzică, aproape manipulator, lăsând la o parte orice gând preconceput despre acest subiect. Înțelegi construcția și sensul, dar absorbi informația vizuală fără a o chestiona – o accepți. Și, strâns legat de această privire, vom simți și cultura unei generații prin fenomenul pop culture.
Actoria celor șase histrioni tineri și mecanismele actoricești dau organismului creat de Andrei Măjeri suflul viu de care un astfel de text are nevoie. Un grup compact, care înțelege ce și de ce, lăsându-se să creeze un cum emoționant și fragil. Asiști la un exercițiu de actorie pură, în care se lucrează cu propriile gânduri, o dinamică a adevărului încărcată de sens. Toate acestea într-un decor semnat de Adrian Balcău, care transformă scena într-o sală de sport cu multiple valențe simbolice.
Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol în care totul este supus alchimiei și devine unitar, fără a fi prea politic și fără a fi prea emoționant, un spectacol care are măsură în toate elementele sale și care răstoarnă și chestionează ficțiunile societății. Pe de altă parte, devine un spectacol al reflecțiilor profunde despre viața de zi cu zi, care păstrează speranța (re)definirii și a înțelegerii.
Cine l-a ucis pe tata? Regia: Andrei Măjeri. Dramaturgia: Mihaela Michailov. Scenografia: Adrian Balcău. Coregrafia: Andrea Gavriliu. Sound Design: Adrian Piciorea. Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan. Asistent regie: Alex Mirea. Cu: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu.
1 Jean Baudrillard, Simulacre și simulare, editura Idea Design & Print, Cluj, 2008, p.97.
Imagine reprezentativă: Teatrul Metropolis
