Clara Usón s‑a născut în 1961, la Barcelona. Înainte să se dedice literaturii, a profesat ca avocat. A publicat mai multe romane, pentru care a primit o pleiadă de premii literare, printre acestea numărându-se și Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă literaturii scrise de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii. Romanul Fiica Estului, apărut în 2013 și având-o ca protagonistă pe Ana Mladić, fiica criminalului de război Ratko Mladić, a devenit repede un bestseller internațional.
Știu că pentru a te documenta ai călătorit în repetate rânduri prin acest colț de lume – Serbia, Croația, Bosnia-Herțegovina. Nici în România nu te afli pentru prima dată. Ai mai fost în București, în 2018. Ce impresie ți-a lăsat România?
Îmi place România. Nu doar pentru că este o țară frumoasă pe care aș vrea să o vizitez și să o cunosc mai bine, ci și pentru că oamenii sunt foarte amabili, foarte simpatici și, în plus, sunt interesați de cărțile mele (râde).
Se aseamănă spaniolilor?
Da, dacă mă duc în Suedia, nu mă ia nimeni drept o suedeză, dar dacă vin în România, pot fi confundată cu o româncă. Și limba este asemănătoare. Deși nu o înțeleg, când o aud vorbită, mi se pare că aduce cu spaniola și cu catalana. Aș spune chiar că mă simt ca acasă aici.
Cu care ți se pare că seamănă mai mult? Cu spaniola sau cu catalana?
N-aș putea spune sigur, dar când aud vorbindu-se română, mi se pare că seamănă mai degrabă cu spaniola.
Protagonistele tale au adeseori origini răsăritene – Sandra Mozarovski din Asasinul timid era de origine rusă (dar tatăl ei avea cetățenie iugoslavă), Ana Mladić din Fiica Estului era sârbo-bosniacă. Exercită Estul o fascinație asupra ta? De unde a pornit acest interes al tău și cât de greu a fost să stârnești un interes similar în Spania? Știu că adeseori editorii și cititorii caută un cadru cât mai aproape de cel familiar.
Sunt mai multe întrebări aici. O să încep cu prima, prin a spune că a fost un interes întâmplător și a început în momentul în care am citit un articol despre destinul Anei Mladić. Și când am început să mă documentez despre aceasta și despre Ratko Mladić, mi s-a părut că există multe similitudini între ceea ce se întâmpla în Iugoslavia și ceea ce se întâmplase în Spania, ba chiar cred că pot introduce aici și cazul României, pentru că vorbim despre dictaturi. Și a noastră, și a voastră, și Iugoslavia sunt țări așezate la periferia Europei. Nu prea suntem băgați în seamă, nu prea suntem luați în serios, nu suntem considerați a fi adevărați europeni, nu în sensul deplin al cuvântului. Aici, dacă aduc în discuție Spania din epoca franchistă, se găsesc imediat asemănări cu România din perioada lui Ceaușescu. Dictaturile sunt toate la fel, indiferent dacă vorbim despre fasciști sau despre comuniști, și toate sfârșesc prin a impune controlul unei singure persoane.
Nu există nicio carte de-ale tale în care să nu scrii despre sinucidere. Te fascinează? Este o obsesie? O vezi ca pe un colac de salvare?
Toate la un loc. Asasinul timid este un roman dedicat sinuciderii. Albert Camus spunea că întrebarea filosofică cea mai importantă este dacă merită să trăiești sau nu. To be or not to be, ca-n Hamlet. Nu știu dacă este adevărat sau nu. În orice caz, este o întrebare care are un mare ecou în mine, pentru că în permanență mă întreb dacă merită să trăiesc sau nu, dacă această viață merită efortul de a fi trăită. Într-un anumit sens, cred că posibilitatea aceasta de a termina cu toate grijile, cu toate necazurile, cu toate suferințele prin intermediul suicidului poate fi într-adevăr un colac de salvare. Poate că este în aceeași măsură o gândire patologică a mea, dar într-adevăr îmi trece prin cap. Nu e ceva ce exclud. Dar în același timp mă indignează și mă face să sufăr suicidul la persoanele tinere, care nu au apucat să trăiască destul și să vadă ce înseamnă viața.
Are scrisul un efect terapeutic? Este un paliativ sau un anxiolitic? Poate înlocui sinuciderea?
Aș putea spune că ceea ce m-a menținut în viață și mi-a dat curaj este tocmai această posibilitate de a scrie, de a trăi prin literatură alte vieți. Și dacă viața este absurdă, așa cum zicea Camus și așa cum apare înfățișată în Asasinul timid, eu, scriitoarea, în roman sunt Dumnezeu și am puterea de a da sens personajelor mele, de a le oferi o motivație de a trăi.
Trei ani a durat documentarea pentru Fiica Estului, mormane de documente, zeci, poate sute de ore de materiale video, multiple vizite pe teren. Este scriitorul un Sisif? Este piatra cartea în lucru, care odată terminată, e iute înlocuită cu alta? E astfel scrisul o pedeapsă și totodată o salvare?
Ambele. Fac această paralelă în carte. Pentru Sisif, această urcare a pietroiului este o pedeapsă, pentru că, în ciuda efortului, odată ajuns sus, bolovanul se rostogolește la vale. Ceea ce, desigur, este foarte frustrant, căci iar trebuie s-o ia de la capăt. În cazul meu, de câte ori scriu o carte, îmi spun „asta va fi o capodoperă“, pentru că am o imensă capacitate de a mă autoiluziona, dar când o termin îmi devine evident că nu e chiar așa și atunci pietroiul se rostogolește în jos, iar eu o iau de la capăt și încerc din nou să-l urc pe munte. Dar dacă aș reuși și aș ști că piatra pe care o urc rămâne acolo sus, că romanul meu este cu adevărat o capodoperă, ce aș mai face după aceea? Ce ar mai fi de făcut?
Îți înțeleg perfect acest tumult (râdem amândoi). Revenind la o temă anterioară, cea a regimurilor totalitare. Spania a trecut prin franchism, Iugoslavia prin titoism, România prin ceaușism. Ai crescut în franchism și te-ai maturizat odată cu democrația. Libertatea avea alte valențe. Ce înseamnă însă libertatea în secolul al XXI-lea?
E dureros să spun asta, dar cred că astăzi libertatea se află în pericol. Nu doar din pricina acestor războaie care ne înconjoară. E clar că nu putem vorbi de libertate în Ucraina, spre exemplu, căci Ucraina acum se apără de un invadator. Nici în Fâșia Gaza, nici în Liban, nici în Sudan nu există libertate. Mai mult, în toată lumea occidentală constat o revigorare a unor idei pe care le credeam apuse. Vorbesc aici despre cele asociate diferitelor forme de naționalism, extremism, suprematism și despre ura împotriva imigranților. Idei care renasc inclusiv în SUA, pe care noi o plasăm undeva sus raportat la această paradigmă a libertății – doar acolo veghează Statuia Libertății, nu? Știm însă că în unele state americane s-a ajuns în acest moment să fie interzise cărți, ca pe vremuri, cărți nevinovate precum Să ucizi o pasăre cântătoare sau Harry Potter. Tot acolo s-a interzis avortul. Și istoria ne învață că ceea ce se întâmplă în Statele Unite sfârșește prin a se întâmpla în tot restul lumii.
Ești născută în Barcelona. Când am fost în Barcelona acum mulți ani, la o terasă am cerut o bere spaniolă. Chelnerul s-a uitat la mine încruntat câteva clipe, apoi a zis că-mi aduce o bere catalană. Ai vedea vreodată Barcelona ruptă de Madrid?
A fost un moment în care m-am simțit străină în Barcelona. Vorbesc despre acel moment al fervorii separatiste, când sporea în adepți o formă de naționalism local, puternic xenofob. Se ajunsese până într-acolo încât a numi pe cineva „spaniol“ era cea mai teribilă insultă. Se vorbea despre patrioți și despre trădători și reînviase sloganul „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră“. Am văzut inflamându-se acest orgoliu stupid al naționaliștilor care spuneau sus și tare „noi suntem minunați, ceilalți sunt niște nemernici“. Multe steaguri, multe cântece patriotice. Și eu mă întrebam: „Ce naiba mai caut eu aici?“.
Uneori, cei mai periculoși dictatori nu sunt cei în ascensiune, ci cei în declin, cei care simt că pierd puterea. Putin e acum în postura asta. Ce părere ai despre ce se întâmplă astăzi la doar câteva sute de kilometri de locul unde stăm noi acum? Câteva luni ne-am preocupat de război, apoi n-a mai fost de interes, dar el continuă. Trăim, încă o dată, o banalizare a răului?
Mă întreb deseori acest lucru. Mi s-a întâmplat și atunci când s-a declanșat războiul din Iugoslavia. Nu luam prea mult în seamă celelalte războaie, care se întâmplau în alte părți ale lumii, dar acesta ne-a îngrijorat pentru că era foarte aproape de noi și afecta oameni care erau exact ca noi. Este un fenomen trist, dar care se întâmplă frecvent, și anume că dacă acei oameni care suferă seamănă mai mult cu tine, durerea lor te afectează mai tare. N-ar trebui să fie așa, dar imediat apare gândul că și tu ai putea păți același lucru. Ceea ce se întâmplă însă în această perioadă în care suntem pur și simplu bombardați cu informații de tot felul, cu un volum uriaș de informații false, este că sfârșim prin a obosi să urmărim știri despre un anumit eveniment. Așa că da, într-o anumită măsură, avem de-a face cu o banalizare a răului.
Unul dintre cei mai mari dușmani ai adevărului (și astfel ai scriitorului) este frica. Ai scris curajos despre oameni precum regele Juan Carlos I și Ratko Mladić. Te-ai temut de represalii? Mai mult, în cazul lui Mladić, nu ți-a fost frică să pătrunzi în mintea Măcelarului din Balcani, unul dintre cei mai înfiorători criminali ai epocii moderne?
Eu, în general, sunt inconștientă. Mă arăt temerară atunci când scriu, deși fizic, în viața mea cotidiană, sunt o lașă. Dar când scriu, îmi imaginez că nu știe nimeni ce fac eu în biroul meu și îmi permit să am curaj și să abordez teme precum cele care l-au privit pe Juan Carlos, teme care încă sunt tabu în Spania. Când am publicat Asasinul timid, mai multe publicații care de obicei îmi luau interviuri, cu acea ocazie, nu au vrut să aibă vreo asociere cu mine. Și trebuie să recunosc că în 2011, când a fost capturat Ratko Mladić, am simțit o mare ușurare.
„A-ți aminti un lucru înseamnă să-l vezi – abia atunci – pentru prima oară“, a spus Pavese, tot am discutat despre sinucidere mai devreme. Memoria este astfel un lucru ciudat, căci nu e nici întru totul falsă, nici întru totul adevărată. Nu știu dacă ai văzut Ulysses’ Gaze, în regia lui Theo Angelopoulos.
Nu, din păcate. (îmi cere o foaie de hârtie pe care să-și noteze titlul filmului)
E un periplu prin Grecia, Albania, Macedonia de Nord, Bulgaria, România, Serbia și Bosnia-Herțegovina, un film care ajută la înțelegerea Balcanilor. Sunt locuri care păstrează nenumărate traume, traume de care liderii politici s-au folosit adeseori. Crezi că e posibil să scăpăm la un moment dat de apăsarea acestei memorii?
Aș vrea să nuanțez că istoria însăși înseamnă tocmai o puternică încărcătură emoțională și astfel o mare povară. Memoria este necesară, pentru că, dacă o pierdem, în aceleași circumstanțe putem repeta aceleași greșeli. În țara mea, de pildă, încă întâlnești oameni din generația mea care-și amintesc ce înseamnă o dictatură. Dar sunt și generațiile tinere, care au trăit doar într-o democrație. Și de aceea văd în această democrație mai multe cusururi și neajunsuri. Și încep să ia în considerare ideea că o dictatură ar fi mai bună. Asta se întâmplă frecvent, mai ales la tinerii domni din toată Europa, din Germania, spre exemplu, care se simt atrași de aceste discursuri ale așa-numiților bărbați puternici. De aceea, cred că problema este, în realitate, faptul că memoria este prea scurtă.
Angelopoulos spunea că nu poate considera trecutul și prezentul (și astfel viitorul) ca fiind separate și că istoria n-ar trebui tratată liniar, strict cronologic, căci trecutul nu aparține doar strămoșilor, ci și nouă, celor de azi. Într-un interviu anterior, ai spus că „istoria e un lucru, mitul e altceva, dar acestea se întrepătrund“. De multe ori conducătorii fac trimitere la mituri vechi de milenii. Și noi, românii, facem la fel – tot amintim de câte un rege dac care i-a învins pe romani sau de un voievod moldav care i-a bătut pe otomani. Ne-am format identitatea în strânsă legătură cu incerte glorii trecute. O carte ca Fiica Estului aduce mai multă lumină decât un tratat de istorie. Poate astfel un scriitor să fie mai credibil decât un istoric?
În primul rând, mulțumesc pentru cuvintele tale. Mă simt copleșită. Tind să cred că istoria pretinde să fie o știință, însă nu este. Depinde de perspectiva istoricului, de tabăra din care acesta face parte, dacă este un învins sau un învingător. Istoria este subiectivă. De aceea e ușor să evoci victorii de acum o mie de ani, pentru că nimeni n-o să se întoarcă din trecut ca să-ți spună cum au stat, de fapt, lucrurile. În realitate, și cărțile de istorie tot ficțiune sunt. Se poate spune că un roman este mai onest pentru că, din start, pleacă de la premisa că este ficțiune și nu are pretenția de a fi știință, nu susține că ar fi adevăr.
